Cea care mi-a facut onoarea acum ceva vreme de a zice “da, d-le Fintescu, sunt de acord sa-ti fiu sotie” este cam cel mai pretentios cititor pe care il cunosc. Pentru ea nu exista carti care trebuie citite si nu are catusi de putin de gand sa admire un scriitor doar pentru ca generatii intregi l-au citit si laudat. Primele pagini sunt hotaratoare. Iar riscul ca dupa un “nu-mi place” scurt si hotarat cartea sa se apuce constiincioasa sa adune praf pe noptiera este destul de mare. Nevasta-mea n-are insa gusturi rele deloc. Printre preferatii ei se numara Haruki Murakami, Salman Rushdie, Virginia Woolf, Anna Gavalda (da’ nu chiar tot). Asa ca atunci cand ea zice despre o carte ca e buna, o cred si o devorez. Pe carte, ma! Nu va ganditi la tampenii! De “Matusa Julia si condeierul” a fost fermecata.
Este prima carte de Llosa pe care o citesc. Cu toate astea am trecut si eu prin febra sud-americana, deci cam stiam la ce sa ma astept. Llosa insa este cu siguranta cel mai viu scriitor pe care l-am citit in viata mea. Actiunea, faptele, evenimentele roiesc in mintea si in sufletul lui si se astern pe hartie cu o forta care te tine inlantuit de carte si care de multe ori risca sa te darame. Cu mult mai putine simboluri si elemente fantastice decat alti confrati de-ai lui de pe acelasi continent, cu un umor genial, fin si inteligent, Llosa reuseste in cartea asta sa-si puna o bucatica din viata lui, sa-ti arate cam cum statea treaba in Peru acum cateva zeci de ani si sa te faca sa iubesti o relatie amoroasa semi-incestuoasa. Da, toate astea in aceeasi carte. Vorbele sunt simple, fara farafastacuri, fara figuri de stil, fara intelesuri absonse. Realitatea te loveste din toate partile cu o viteza inspaimantatoare. Sunt sigur ca s-ar fi putut scrie nu una, ci zeci de carti din actiunea pe care o cuprinde aventura de cateva luni a condeierului adolescent.
Singurul personaj care se intinde pe varfuri (ca doar era si foarte scund) si atinge fantasticul este Pedro Camacho. Bolivian de-al matusii Julia, o aratare caricaturala, un demiurg al literaturii de duzina, scriitorul cel mai prolific din lume, omul care scrie la comanda, ordonat si fara de gres, este un personaj genial. Fragmentele de teatru radiofonic inserate fara nici un fel de prevenire in roman incep prin a te incurca, pentru ca mai apoi, in timp ce zeul telenovelei audio innebuneste treptat, sa te faca sa le astepti ca pe reclamele misto din pauzele publicitare.
E o carte geniala!!!
Loading ...
ptiu, bai nene ce bine ai zis tu! eu tot sunt inidioasa pe el. Vreau si eu sa scriu asaaa!! Si teoretic ar trebui sa fie cel mai simplu lucru din lume la cat de natural este totul. Cat de greu poate fi sa scrii atat de… banal pana la urma?!? Banal si spumos. Da. Spumosul e problema. Dar daca incep usor-usor cu banalul… zic si eu!
Pai eu zic ca tu ai spumos din plin deja. Deci banalul iti mai trebuie.
hihihi ce draguuuuuuut!!! ti-am cam ridicat-o la fileu, dar nu ma asteptam sa intri in joc! muciuuu!
Mda, Llosa rulles…sunt fan declarat şi definitiv şi dacă-l citeşti nu dai greş niciodată…
initial ma enerva ca nu erau continuate povestirile radio-fonice…chiar eram curioasa cum se termina! ;p
foarte tare cartea! am citit-o pe nerasuflate. si m-am bucurat si mai mult de ea pentru ca tocmai ce ma desteptasem in ceea ce priveste sindromul telenovelelor care erau inca foarte la moda!
@portocala
)) Llosa si telenovele. Nu cred ca e o combinatie tocmai reusita… Dar fie si asa…
hmmm, de ce zici asta? pai Matusa Julia si Condeierul exact despre situatia telenovelelor vorbeste numai ca se refera la povestile pentru radio si foiletoanele. deci legaturi exista…
sa inteleg ca tu nu te-ai uitat la Sclava Izaura, Dallas sau Mala Mujer?
Daca stai sa te gandesti la personajul din cartea lui Llosa iti dai seama ca telenovelele sunt mult mai aproape de existenta noastra decat am vrea noi sa admitem. Poti sa privesti finalul cartii ca o incapacitate a personajului de a separa povestile prea asemanatoare dar cred ca poti sa vezi mult de atat. Poate ca Llosa incerca sa sugereze ca pana la urma cu totii avem nevoie de niste chestii palpabile care sa separe realitatea de fictiune din vietile noastre. Dupa cum arata insa si cartea, chestiile palpabile cum erau papuselele realizatorului de emisiuni, la un anumit moment pot colapsa.
Poate ca faptul ca telenovelele nu mai sunt atat de populare si sunt facute pe banda rulanta, e un lucru rau. Cred ca ideile pentru care au fost initial concepute astfel de seriale, au trebuit sa migreze in alte showuri tv. Iar eu vin acum si te intreb, ce show din media sau ce serial, nu e pana la urma o telenovela?
Cu siguranta ca exista legaturi. Cu toate astea, in “Lolita” e vorba despre pedofilie, asta nu inseamna ca tre’ sa ne apucam sa o practicam.
)) Dallas este one of my guilty pleasures. Telenovela, ca specie a serialului de televiziune, este conceputa pentr a fi un bun de larg consum. Simplu de digerat si multa. Asa ca altfel decat pe banda rulanta nu se poate fabrica. Din pacate un act de cultura nu poate avea nimic in comun cu banda rulanta.
Si totusi in societatea contemporana exact asta se intampla. Sunt multe atitudini care trebuiesc luate in calcul dar in mod cert arta este foarte influentata de public.
Uite de exemplu cartile. Exemplul cel mai clar cred ca este Coelho. A pornit de la niste carti misto, lumea s-a entuziasmat si acum scrie exact pe banda rulanta. Nu cred ca poti citi mai mult de 5/6 carti ale lui. Ideea e ca pana sa te prinzi ca ideile lui sunt cam peste tot la fel, traiesti cu senzatia ca el chiar creeaza un act artistic.
Si la David Lodge e aceeasi poveste si la Palahniuk si la Tracy Chevalier. La un momentdat incepi sa te plictisesti ca au acelasi stil. Ei insa continua sa scrie asa pe principiul ca la diversiteatea care este nu mai sta nimeni sa citeasca un autor cap coada.
La seriale si la filme e aceeasi poveste. Orice serial de succes are multe aspecte din telenovele. Prison Break l-am devorat si mi se pare ca arata bestial pentru un serial de televiziune. Are niste filamri si efecte foarte misto. Dar are si niste lalaieli crunte exact ca in telenovele. Ii ia unui personaj 3 episoade sa deschida o usa.
Ca sa nu mai vorbim de Lost care are un subiect care clar nu merge intins pe 10 sezoane si totusi….
Serialul, emisiunea de televiziune, telenovela, chiar si o mare parte din filme sunt produse de consum. Filmul de arta, cartile (sau cea mai mare parte a lor) nu-s. E diferenta dintre un poster si o pictura. In ceea ce-l priveste pe Coelho, ai mare dreptate. Pe ceilalti doi n-am apucat inca sa-i citesc, desi stiu ca sunt trendy nevoie mare. Poate tocmai de-aia. Insa dupa parerea mea Llosa nu e un produs de consum. El este un mare artist.