VACANTA – PRIMUL EPISOD

Nu sunt un tip mofturos, in general. Nu imi put foarte multe lucruri, cu conditia sa nu aiba ele iz de ceafa groasa cat lantul de aur. Insa, recunosc cu mana pe inima si fara urma de regret in suflet, ca la vacanta sunt mare tipicar. Idealul meu din punctul asta de vedere este sa stau cu burta la soare (generic vorbind) si sa papa-nani-somn. Nu vizite, nu socializare, nu petreceri, nu cluburi. Asa e viata mea de fiecare zi. In cele 7-8 zile pe care le petrec in fiecare an DOAR cu sotia mea, asa si vreau sa fie. DOAR. Si mai vreau sa fie liniste. Si pace. Si sa nu fie lume multa, oriunde am merge.

Ei bine, anul asta va fi Egiptul. Un tur de forta in care ne vom muta posterioarele din ce in ce mai obosite din avion in autocar, de acolo in vapor, tren si tot asa, pana cand, odata cercul hermeneutic incheiat, ne vom intoarce din concediu cu sute de poze facute, mii de kilometri parcursi si morti de somn. Dar fericiti. Si spun asta fara ironie, pentru ca mi se pare inca incredibil ca voi ajunge sa vad ce pana acum am tocit la istorie sau ce mi-a fost cel mai dulce somnifer la Discovery/National Geographic.

Insa inainte de aceasta experienta faraonica, am ales Bucovina (a treia oara), pentru 4 zile de R&R. In sensul de program de sanatoriu. Bucovina, prin esenta ei, este probabil cel mai reusit calmant pe care l-a lasat bunul Dumnezeu pe plaiurile cu oi prevenitoare si ciobanasi resemnati. E frumoasa, racoroasa, delurita, verde, sfanta, gurmanda, bogata si indeajuns de mare pentru a nu geme niciodata de turisti. Sotia mea si cu mine am petrecut doua minunate inceputuri de an acolo. Iar eu ma declar fanul etern al locului, dupa cum probabil ca v-ati prins deja.

Pentru descrieri poetice de manastiri si imprejurimi, va rog apelati cu incredere la inaintasii nostri de cerneala consumatori sau la orice brosura tursitica. Eu voi fi prozaic si subiectiv.

Cazare: pensiunea Elegance, exact langa Gura Humorului. 4 stele. Dupa cum vedeti si din site, arata intr-adevar foarte bine. Iar in realitate arata exact ca in poze. Pe bune. Toata treaba e facuta cu fonduri SAPARD… (si aici imi vine sa fac din ochi ca romanasul care stie el ceva, dar nu fac, finca nu stiu cum e treaba cu fondurile astea, altfel decat ca pe bani lor, noi ne realizam proiectele de investitii). Pana aici toate bune si frumoase. Numai ca pana si aici, in locul unde cernoziomul ar trebui sa mai retina “der die das”-ul habsburgic macar un pic, treaba tot romaneasca s-a dovedit a fi.

Totul a inceput cu restaurantul. Prima seara, obositi de viata si de drum. Ea vrea o salata “nustiudecare” la care mai vrea si porumb. Eu intreb ce inseamna “nustiuce” din meniu. Amandoi sacadam intrebarile repede, in ritm de capitala inca neiesita din sange. Clipirile ingenue de gene ospataresti si niste ochi care cautau degraba poarta noua pentru o atinti mai cu foc ne lamuresc ca nu procedam cum trebuie. Asa ca am luat-o incet. Salata X + porumb. Ok? “Nu stiu”, zice ea, “ma duc sa-ntreb”. Ce contine mancarea Y? “Nu stiu”, zice ea, “ma duc sa-ntreb” A aparut insirand fad niste ingrediente. Hm… N-ar trebui sa ma faci sa mor de pofta, doar ascultandu-te? Nu-i asta jobul? Dar nu-i problema. Mi-e foame. Comdandam. Si stam. In restaurant fix 3 mese ocupate, din care una plateste si pleaca. Si stam. In cele din urma … VICTORIE! Iar salata, fara porumb. Sotia mea, impaciuitoare si dornica sa intre repede in “vacation-mode” e dispusa sa astepte pana mai trece fata. Eu, intrezarind imagini ale batranetii noastre pe terasa respectiva, ma ridic si ma duc catre bucatarie, la a crei intrare stau ciopor fata de la bar, chelnerita noastra si inca una. Le zic ca fara porumb. Sefa zice “Da. Probabil ca nu are cum sa-l bata pe casa”. Eu, nestiind daca sa rad, sa plang sau sa-mi fac seppuku zic, zambind ca un coiot flamand: Nu-i problema. Platim la negru. Boaba cu boaba. Umorul meu trece neremarcat ca un ML pe Magheru. Plec. Peste doua minute vine cautatoarea de poarta noua: n-avem porumb. Abandonam resemnati.

In urmatoarea seara avem nesimtirea sa pretindem va vrem sa mancam din nou. Aceeasi chelnerita ne spune, senina ca o noapte in desert, ca n-are rost sa stam. E o singura bucatareasa, mese multe, deci avem de asteptat cel putin o ora. E adevarat ca e bine ca ne-a zis macar. Tot raul spre bine insa, pentru ca asa am descoperit restaurantul pensiunii Lion’s, unde serveste Andreea, fata iute la minte, vesela si amuzanta. Asa ca ne-am gasit si loc de mancare. Foarte buna mancare.

Doua zile mai tarziu, dupa ce ne-am plimbat indelung cu o prietena blogosferica de-a doamnei mele, alaturi de a carei familie ne-am distrat de minune, ca tare simpatici mai sunt, facem imprudenta de a ne dori sa mancam din nou la restaurantul nostru de 4 stele. Gresit!!! Total!!! Am stat o ora si jumatate dupa 4 portii de mancare. Care, atunci cand au venit, n-au fost insotite de salatele comandate. Si lipseau si altele. Iar ospatarita era potrivita pentru rolul profesorului lui Grumpy.

Adaugati la asta Wi-Fi-ul care exista doar pe site, ca in pensiune ba, receptionerele care nu saluta niciodata turistii, cameristele care fac curat doar o zi din 4, un birou in care lumea se fataie de la 8 dimineata amplasat exact in mijlocul etajului cu cele mai multe camere, marmura pe jos (scumpa, alba, lucioasa si a orice fel de tocuri rezonanta) si veti avea portretul complet al unei pensiuni romanesti care arata de 4 stele (acum ca inca-i noua), dar are servicii care fac pe deplin cinste si onoare Hotelului Sindicatelor – Govora, din 1985.

Mi-e tare somn, insa as ma fi avut chestii de povestit. Chestii frumoase despre Bucovina in general si despre vacanta naostra scurta in special. Chestii care sa nu faca postul asta sa semene a post de turist frustrat. Dar mi-e tare somn…

Norocul nostru ca am dormit cam 60 de ore din cele 96 petrecute acolo. SI ca ne-am impus sa fim zen. Tare zen. Coming next, Egipt.