M-am apucat de cartea asta undeva la sfarsitul primaverii. Nu stiu daca a fost cea mai buna idee sa citesc o carte atat de groasa intr-o perioada atat de agitata a vietii mele. Sau poate tocmai faptul ca am citit-o cu taraita m-a facut sa o pot termina si aprecia.

Underground nu este o carte usor digerabila. In primul rand pentru ca nu e fictiune. Acea imbinare (prea) fireasca intre fantastic si real, tipica lui murakami, nu se gaseste deloc aici, unde romancierul s-a transformat in reporter, audiind zeci de persoane spunand aceeasi poveste oribila a atacului cu gaz sarin din metroul din Tokio.

Demersul este interesant din mai multe puncte de vedere. Povestea fiind aceeasi, e fascinant sa vezi acelasi lucru prin ochii mai multor oameni. Descoperi diferente de perceptie la care nu te-ai fi putut gandi vreodata. Ca sa nu mai vorbim despre valoarea contextuala a unui gest sau a unei replici. Aceeasi situatie poate fi interpretata diametral opus de doi oameni, in functie de educatie, dispozitia de moment etc.

Pe de alta parte, nu cred ca am citit vreodata o carte care sa ma fi invatat atatea despre un neam de oameni. Felul in care au reactionat intr-un moment de criza, modul lor de a gandi, reactiile, felul de a povesti si rememora, toate astea te fac sa-i intelegi pe japonezi aproape la fel de bine ca si daca ai trai printre ei.

Imi pare rau ca Murakami nu a reusit sa stea de vorba cu mai multi membri ai sectei Aum si mai ales ca nu a reusit sa stea de vorba cu cei direct implicati, cei care au carat pungile cu sarin la metrou si le-au intepat cu varful umbrelei. Sau macar cu soferii lor.