Era toamna tarzie cand am aflat de la Prima TV ca, pentru moment, nu ma astepta niciun proiect nou. Nu m-am intristat foarte tare din cauza asta. Doar ma astepta Winter Kiss si o multime de editii ale Partydului Kiss FM. Si intr-adevar iarna s-a umplut de actiune. Viata mea profesionala avea insa sa se aglomereze din ce in ce mai mult. Imediat ce au trecut sarbatorile am aflat ca trebuie sa trag un pilot de emisiune. Sunt patit cu emisiunile pilot. Am filmat destule care nu s-au realizat niciodata ca sa stiu ca nu te bucuri decat cand ai semnat contractul pentru un sezon.

Am mers la niste oameni acasa, am filmat. Desi nu exista miza cu adevarat, iar obiectele pe care aveau sa le castige sau piarda erau asa “doar de joaca”, am vazut in ochii lor bucurie atunci cand stiau raspunsul la intrebare, frustrare atunci cand nu-l stiau. Este un format in care se imbina doua concepte diferite, iar hibrizii sunt deseori un pic periculosi in televiziune,  unde publicul trebuie sa stie exact si sa inteleaga repede la ce se uita, altfel existand riscul sa schimbe canalul.

Acum suntem la jumatatea filmarilor primului sezon. Din punct de vedere audienta, emisiunea nu este ametitor de plina de succes, dar nici in picaj liber. Incet-incet isi formeaza un public al ei. Dar nu despre audienta e vorba in ceea ce ma priveste. Ci despre faptul ca, pentru mine, asta este de departe cea mai mare provocare pe care am intalnit-o pana acum in televiziune. E un proiect care implica foarte multa interactivitate cu tot felul de oameni intalniti la ei acasa sau pe strada. Un episod de 40 si cateva minute se filmeaza in nici mai mult nici mai putin decat 6 ore. Timp in care intri in doua case si opresti pe strada doi oameni.

Emisiunea are un format, dar niciodata nu ai de unde sa stii cum sunt oamenii in a caror casa intri, ce dispozitie au, in ce directie o va apuca discutia cu ei, daca ii voi lasa fericiti sau intristati. Apare deseori emotia din primul moment. Alteori te izbesti de priviri pe care viata le-a tocit pana la indiferenta. Unii rad, altii aleg momentul asta ca se mai impunga putin intre ei. Unii-s mandri sa-ti arate casa in care locuiesc, altii nu stiu cum sa ascunda mai multe.

E adevarat… ca peste tot, si la noi a intervenit rutina. Echipa s-a obisnuit sa intre la oameni necunoscuti in casa si sa se apuce sa intinda cabluri, sa instaleze camere, sa mute “doar putin” mobila din loc. Dar fiecare filmare este atat de… altfel… incat e imposibil sa te plictisesti. Singura curiozitate pe care nu am cum sa mi-o satisfac vreodata este sa aflu ce vorbesc oamenii aia intre ei dupa ce plecam noi…