Relatia mea cu strumfii dureaza de nici mai mult, dar nici mai putin, 30 de ani. Prima si prima data i-am vazut, cu ochi mariti de mirare albastra, in paginile revistei Pif. Stiam benzile desenate din revista aia pe dinafara. E adevarat ca, pe atunci, ei si Rahan se numarau printre aia care nu imi placeau cine stie ce.

Ne-am reintalnit vreo 3-4 ani mai tarziu, cand “l”-ul galgait bulgareste din pronuntia numelui “Gargamel” ma facea de fiecare data (aproape, hai sa nu exageram) sa rad. Vecinii si prietenii nostri bulgari, care aveau televiziune mai multa si de calitate superioara, i-au tot difuzat o vreme. Atunci chiar mi-au placut.

Ii am si pe un tricou. Mov. Sunt incolonati toti acolo. Am tricoul demult. Si s-a rupt putin, undeva, jos, la tiv. Dar il port in continuare pentru ca imi place mult. Si imi aduce aminte de o perioada a vietii mele in care am fost foarte fericit.

Si cand am mers sa vad filmul asta eram intr-o alta fasie fericita de viata. Si asta a fost foarte bine. Pentru ca asta este un film de vazut cu zambetul pe buze. E american pana in maduva personalitatii fiecarui personaj in parte. E asa cum te astepti sa fie si nimic mai mult. E moral, e drept, e albastru. E smurf!

Hank Azaria, adica Gargamel, mi-a placut mult ca rol. Comic si caricatural. In schimb “ea”, adica Jayma Mays, arata de parca se mira non-stop. E clar ca si-a spus ca joaca intr-o poveste pentru copii, asa ca s-a gandit ea, probabil… zic si eu cu rautate, ca da bine sa aiba ochii maaaaari. Ea fiind oricum o copie a lui Goldie Hawn, are ochii mari si in varianta standard.

E un film de adus zambet.