IMG_2770

Întâmplarea a făcut să văd același concert de două ori, în două locuri diferite, din două poziții diferite la un interval de două zile. Despre Queen și Adam Lambert este vorba, pe care i-am urmărit atât în Piața Constituției din București, cât și pe stadionul Georgi Asparuhov din Sofia. În România am stat în tribună, iar în Bulgaria am avut bilete “front of stage”, adică pe gazonul din fața scenei.

Deși motivele pentru care s-a întâmplat să am ocazia asta sunt o lungă înlănțuire de întâmplări – unele triste, altele frumoase – n-am să mint pe nimeni (nici măcar pe mine) și am să recunosc că ideea de a vedea concertul unei mari trupe de două ori la câteva zile distanță mi-a surâs din start ca experiență încă netrăită și ca subiect de articol.

Eu nu-s fan Queen sau Adam Lambert. Am ascultat cu plăcere mereu muzica lor, am fost un mare admirator al stelei lui Freddie, dar pe spate n-am picat niciodată. Asta ca să lămurim lucrurile de la bun început. Pentru cei care nu l-au citit încă, vă recomand articolul lui Cornel Ilie (Vunk), care e scris cu mult suflet, așa cum e tot ce face omul ăsta. Eu l-am citit a doua zi după concert și mi-am schimbat planurile. Inițial voiam să scriu articolul ăsta în două episoade, însă mi-am dat seama că n-aș face decât să repet multe din cele scrise de Cornel. Așa că, daca vi se pare că iar scriu prea mult, de data asta să știți că el e de vină.

I. BUCUREȘTI

Organizatorice

Față de ultimul concert pe care l-am văzut în Piața Constituției, ăsta a fost bine organizat. Fără cozi interminabile, nu tu baruri care rămân fără marfă înainte să înceapă concertul, fără oameni leșinați de sete, fără nervi. Singurul lucru pe care nu l-am prea înțeles a fost amplasarea celor două tribune, care mi s-a părut că le cam limitează priveliștea celor care plătiseră bilete la “Varice B”și-i cam înghesuie unii într-alții.

Există o întrebare care nu-mi dă pace de foarte mult timp: de ce sunt întotdeauna corturile de merchandising atât de mici și de “talciocărești”? Oare nu s-ar amortiza într-un turneu întreg costurile unui cort frumos branduit, care să atragă privirile tuturor? Pe cuvântul meu de onoare că nu mă convinge un cort de 2 lei jumate, alb și pricăjit, în care un nene mai mult sau mai puțin tatuat păzește niște munți dezordonați de bumbac colorat în timp ce pe ceafă îl mângâie galeș mostrele spânzurate-n umerașe. La carte scrie că, decât să faci merch ieftin, mai bine nu faci. Poate că ar fi cazul să se facă o corelare între legea asta și aia a marketingului cu “ambalajul contează”.

 

IMG_2768

Public

De foarte puține ori mi-a fost dat să văd un public atât de eterogen. Într-un fel e și normal. Queen este trupa care a avut genialitatea de a vorbi pe limba oricui fără a se trăda pe sine. Iar oamenii apreciază asta oricând, oriunde. M-a bucurat să văd foarte mulți oameni de 50+, m-a întristat să văd cam puțini copii.

Eu am stat la tribună. Din câte am auzit de la unii și de la alții, publicul din fața scenei a fost receptiv și activ. Mie, acolo unde am stat, mai că-mi era jenă să mă ridic și să dansez sau să cânt, de teamă să nu-i deranjez pe cei din jurul meu care ascultau placizi (ca să nu zic altfel) concertul de parcă era o audiție de CD în grup. Și n-a fost deloc ieftină placiditatea lor.

Opening acts

Din cauză că un concert în București este prilej de întâlnire cu o mulțime de cunoscuți, n-am reușit să fiu foarte atent la ce s-a întâmplat pe scenă până să înceapă Queen. Ba, spre rușinea mea, o pârdalnică de sete a făcut în așa fel încât prima piesă a main actului m-a găsit la coadă la bere. Am recunoscut Grimus, am văzut că au avut și ceva succes la public.

Concertul

Vă mai trimit o dată să citiți articolul lui Cornel, care l-a descris atât de bine, încât chiar nu-mi vine să mai comentez și eu. Repejor vă voi spune că am admirat respectul de pe scenă, discreția cu care Freddie a cântat și el, profesionalismul desăvârșit al lui Lambert care cântă de înțepenești și care a înțeles două lucruri esențiale: că e perdant să încerce să fie ca Freddie și că nu există alt om pe lume care să poată da mai multă viață pieselor Queen în afară de el însuși. Și uite-așa, cu mult sprijin din partea bătrânilor Taylor și May, s-a născut un show frumos, închegat, emoționant.

Singura treabă care mi s-a părut un pic exagerată n-a fost, după cum ați putea crede, din partea lui Adam Lambert, ci de la Brian May a venit: parcă prea și-a șters el ostentativ lacrimile când a apărut Freddie pe ecrane. Într-un întreg atât de bine legat, telenovelismul ăsta a fost nu chiar o nucă, da’ o alună-n perete tot fuse.

IMG_2781

II. SOFIA

Organizatorice

Concertul pe stadionul din Sofia a fost mult mai simplu organizat. Trei zone clare: gazon A, gazon B, tribune. Acces direct pe fiecare zonă. Spre deosebire de București, am văzut o mulțime de contrabandiști de merchandising peste tot în jurul arenei Georgi Asparuhov. Bandanele fake cu Queen au fost la mare căutare. Cred că 25% din cei de acolo le purtau. Ăștia sunt bani pierduți de echipa de management a artistului.

IMG_2773

Tot la capitolul merch, mi-a plăcut mult faza din poza de mai sus, unde tipul care vinde tricouri cu Queen poartă unul cu KISS.

Public

Bulgarii sunt, cel puțin din punct de vedere vestimentar, cu vreo câțiva ani buni în spatele nostru. Hipsteri ioc, roacheri accesorizați corespunzător nici atât, tineri îmbrăcați cool aproape deloc. Sau poate n-au venit ei la Queen și Adam Lambert. Oricum, stadionul a fost cam în proporție de 50 – 60% ocupat.

Sufletul bulgarilor rezonează cu muzica. Au cântat din toți plămânii, au dansat, s-au distrat într-un mare fel. La un moment dat, când m-am dus să-mi mai cumpăr o bere, cred că am bătut palma sau am dat noroc cu cel puțin 10 oameni. Evident că nu-i cunoșteam, dar ne unea ceva: și eu și ei cântam din toată inima, cu fericire în ochi: “I want it all, I want it all and I want it now!” N-am să zic acum că-s mai inimoși bulgarii decât ai noștri. V-am zis că la București am stat la tribună și nu se pot compara niciodată cele două categorii de oameni. Dar felul în care s-au purtat oamenii de pe scenă mă face să cred că bulgarii i-au dus mai departe pe artiști decât am reușit noi să o facem.

Opening acts

De data asta le-am văzut pe toate pe îndelete. Electric Pyramid – nimic special; mi-am reconfirmat ideea mai veche: chitara electrică e un instrument muzical foarte masculin și i-am admirat pentru că, atunci când au început să cânte, aveau cel mult 100 de oameni în față, dar au avut energie de parcă ar fi fost un stadion plin.

Grimus – foarte mișto ca sound. Există niște lucruri care însă nu mi-au plăcut la ai noștri: în primul rând nu au spus din ce țară sunt. Chiar dacă spre sfârșitul recitalului solistul a spus că se simt atât de acasă încât vor cânta o piesă în limba lor de baștină, el le-a lăsat vecinilor noștri plăcerea de a ghici care era baștina cu pricina. Mi s-a părut exagerat și timpul pe care Bogdan l-a petrecut cântând din public. E mișto ideea să cobori între oameni, dar să nu vezi cine cântă timp de trei piese, mai ales în condițiile în care ești un opening act, venit să cucerească un teritoriu nou, și cânți în timp ce stadionul încă se umple de lume nu e chiar ok. Bucură-i pe toți cu prezența ta pe scenă, nu doar pe cei 20 de oameni care te înconjoară acolo în public. Repet: bună ideea, dar cam mult.

Jeremy? – trupă bulgărească, old school, mi-a plăcut cum sună, relație cu publicul excelentă (că doar jucau “acasă”)

Concertul

Nu știu ce-au avut, da’ la Sofia a fost altfel. Adam Lambert – dezinvolt, cu mai multe glume, exagerând ce și când trebuie în timp ce cânta mai departe perfect. Roger Taylor și Brian May mult mai plini de viață. Deși lumea era mai puțină, deși biletele erau mai ieftine decât la București, deși locul în care cântau nu era nici pe departe la fel de impresionant, ei au reușit să fie mult mai buni decât i-am văzut tot eu, cu două zile mai devreme. Singura explicație pe care mi-o pot da: publicul. Mi-e greu să-mi imaginez că la experiența oamenilor ăstora mai poate fi vreodată vorba de “zi fără chef” sau “zi proastă.”

Muzical vorbind, au fost aceleași piese, în aceeași ordine, cu aceleași treceri. Diferența a făcut-o temperatura la care funcționat artiștii de pe scenă. Adam Lambert a fost entertainerul perfect, dozând perfect emascularea cu masculinitatea, umorul cu sinceritatea, momentele de “show-off” cu cele de modestie și respect pentru ăi mai mari și mai bătrâni. Brian May și Roger Taylor îl priveau mereu cu ochi îngăduitori, intrau în jocurile lui cu îngăduință părintească și, mai presus de orice, se simțeau bine cântând pe scenă o muzică fără moarte.

Concluzie

Dacă vreodată în viață vi se ivește ocazia să vedeți aceeași trupă în concert la un interval de câteva zile, vă rog eu încercați. Pentru cei pasionați de muzică și de industria asta e o experiență din care vor învăța multe și neașteptate lucrușoare.

Post Scriptum fără nicio legătură

Eu, când voi fi bunic, vreau să fiu un bătrânel la fel de cool ca Roger Taylor.

Goto Top