In primul rand vreau sa intelegeti ca eu sunt de acord cu ideea ca un MC, mai ales unul de club, are motive cat se poate de puternice sa bea un pahar, doua. Canitatea de alcool ingerata de un ins care se indeletniceste cu treaba asta depinde de capacitatile hepatice si biliare ale fiecaruia. Evident ca singura modalitate de a-ti afla limitele este una empirica. Dar asta nu e o scuza ca sa-ti testezi limitele in fiecare seara.

Pe scurt si in romaneste, cred cu tarie (hahaha!) ca un MC, mai ales unul de club, are toate motivele sa bea un pic, ca sa fie in stare sa inteleaga, sa distreze si sa manipuleze un grup de party people care, la randul lor, au baut cate ceva.

Dar de aici apar problemele. In primul rand ce sa bei. Evident ca am si aici cateva recomandari. Insa singurul lucru pe care il consider cu adevarat important este sa bei ACELASI lucru toata seara. Desi pare simplu, nu e chiar asa. In primul rand pentru ca seara incepe odata cu primul pahar baut, nu cu primul pahar baut IN CLUB! Daca iesi cu prieteni, cu patronul clubului, cu oricine, pe undeva, inainte ai grija sa nu bei alcool sau, daca chiar nu te poti abtine, incearca sa bei ce vei bea toata noaptea. In al doilea rand apare problema protocolului. Fiecare MC, oricat de la inceput ar fi el, ar trebui sa isi negocieze un necesar de beutura. De multe ori negocierea nu iese dupa cum vrea MC-ul, iar el descopera (empiric cum ziceam mai sus) ca limita lui este mai incapatoare decat largimea de mana a patronului. Caz in care se lasa cu betii crunte pentru ca MC-ul va bea ce isi aduce de acasa sau ce primeste de la altii. Si, daca tot am ajuns la altii, ei sunt, in al treilea rand, cauza pentru care s-ar putea ca MC-ul sa ajunga mult mai beat decat ar fi bine. Asta, pentru ca, daca e party-ul ok, fiecare vrea sa bea cu tine. Ca doar tu, ca MC, esti responsabil pentru antren si voie-buna. Asa ca vei primi shot-uri, pahare de orice sec, pahare de long drink-uri dubioase sau betivi balosi care te indeamna, altruisti, sa sugi din paiul lor sau sa-ti moi buzele in zama lor din pahar. Eu dau noroc cu toata lumea, dar nu accept niciodata sa beau din altceva decat din paharul meu, in care am o bautura dozata de mine.

Cand sa bei este o alta optiune ce merita luata in considerare. Stiu ca de multe ori MC-ul ajunge in club mai repede decat majoritatea oamenilor. Ceea ce inseamna ca, logic, daca se apuca de baut de cum a venit in club, va sfarsi imbatandu-se mai repede decat clientii. Nu e recomandabil. Limita e tot a voastra de descoperit. Adica ora la care incepi sa bei ar trebui sa fie ora care sa-ti asigure o stare ok pana la sfarsitul serii.

Cum sa bei? Pai… oricum iti pica bine, dar in asa fel incat sa nu te faci tandari. Nu recomand shot-urile, bautul voleu (adica tot paharul dintr-o gura).

Secretele mele: beau multa apa in timpul serii, beau mereu acelasi lucru, nu las (aproape) pe nimeni sa-mi prepare paharul de bautura.

Ne-am reintalnit vreo 3-4 ani mai tarziu, cand “l”-ul galgait bulgareste din pronuntia numelui “Gargamel” ma facea de fiecare data (aproape, hai sa nu exageram) sa rad. Vecinii si prietenii nostri bulgari, care aveau televiziune mai multa si de calitate superioara, i-au tot difuzat o vreme. Atunci chiar mi-au placut.

Ii am si pe un tricou. Mov. Sunt incolonati toti acolo. Am tricoul demult. Si s-a rupt putin, undeva, jos, la tiv. Dar il port in continuare pentru ca imi place mult. Si imi aduce aminte de o perioada a vietii mele in care am fost foarte fericit.

Si cand am mers sa vad filmul asta eram intr-o alta fasie fericita de viata. Si asta a fost foarte bine. Pentru ca asta este un film de vazut cu zambetul pe buze. E american pana in maduva personalitatii fiecarui personaj in parte. E asa cum te astepti sa fie si nimic mai mult. E moral, e drept, e albastru. E smurf!

Hank Azaria, adica Gargamel, mi-a placut mult ca rol. Comic si caricatural. In schimb “ea”, adica Jayma Mays, arata de parca se mira non-stop. E clar ca si-a spus ca joaca intr-o poveste pentru copii, asa ca s-a gandit ea, probabil… zic si eu cu rautate, ca da bine sa aiba ochii maaaaari. Ea fiind oricum o copie a lui Goldie Hawn, are ochii mari si in varianta standard.

E un film de adus zambet.

“Harun si marea de povesti” inseamna Salman Rushdie care isi ia toata intelepciunea si o inveleste in fantastic de la un capat la celalalt. Parabolele, ironia, aluziile sunt toate mai departe prezente. Dar sunt imbracate in atata matase, in atata farmec si incarcate de atatea simboluri luate din toate basmele stiute si nestiute, incat plutesti citind si nu vrei sa mai aterizezi niciodata. Povestirea e alerta, funny, exact cum stie el sa scrie dintotdeauna. Doar ca pana si un copil de 5 ani, de i se va citi, va intelege povestea si o va iubi cu mare pasiune, la propriul sau nivel de intelegere.

Cred ca adevarata provocare este pentru omul matur sa reuseasca redutabila performanta de a citi cartea asta cu ochii mariti de bucurie in cea mai pura forma a ei, de bucuria copilareasca a ascultarii unei povesti nemaipomenite. Eu sigur nu am reusit. Dar in cateva momente am fost tare aproape.

Continuand ideea asta, ar insemna ca tarisoara asta mica de contine intr-insa un cap de stanca (Cabo de la Roca) de este el al mai de Vest punct al Europei, ar trebui sa fie un varf din toate punctele de vedere. Stie toata lumea ca nu e asa. M-a ajutat Dumnezeu si mi-am plimbat oasele din ce in ce mai batrane prin toate colturile patriei, ba si prin cateva patrii de-ale altora. Un lucru pe care am descoperit ca noi nu il avem, iar ei, Vesticii cei rasariti, il au din plin este apetenta pentru turism. Daca undeva, intr-un colt de lume, exista doua pietre puse una peste alta de nepotul fiului nu stiu carui gogoman, automat se ingradeste, se lumineaza, se face un magazin de suveniruri, o cafenea si se include “obiectivul” in itinerariile turistice. La noi, ca si la portughezi, nu e chiar asa. Bine, la noi nu e asa deloc si nici nu se prea intrevad sanse sa facem bani din asta, pe cand la ei se lucreaza puternic, mai e un pic si gata, ajung la nivel. Rasar si ei imediat, deci…

Poate cu contrastele noastre m-am obisnuit. Ale lor insa, ma frapeaza. Pereti scorojiti la cativa metri de botique-uri luxoase. O cantina obosita care se lauda a fi restaurant. Trafic reglat electronic si stopuri de pietoni supravegheate (fiecare!) cu camera de luat vederi, dar se trece pe rosu (fie om, fie masina) si se fac scheme si tzuka-hare in trafic exact ca la noi.

Poate tocmai de-asta in Lisabona nu se inghesuie turistii. Sunt multi. Cu mult mai multi ca in Bucuresti. Mult mai putini decat in Paris sau Barcelona. Dar nicaieri nu e niciodata coada la intrare. Gasesti intotdeauna loc in autobuzele turistice. Nu e inghesuiala nicaieri. Totul e lejer, relaxat, cu un latin je m’enfichism. Poate ca de-asta eu am rezonat cu Lisabona. M-am simtit acasa. Bine… un acasa de peste vreo 20 de ani, in ceea ce priveste diverse aspecte ale vietii. Dar acasa.

La asta se mai adauga niste ani de comunism lipsa la apel (desi si ei au avut oleaca de dictatura a lor), niste ani (destul de putini e drept) in care au fost puterea suprema a lumii si  bogatiile curgeau suvoaie la ei in tara, iar palatele se luau la intrecere cu ciupercile post-ploaie. Plus un relief in fata caruia gura se incapataneaza sa se tot deschida maaaare. Asta pentru ca e munte imblanzit, munte care se arunca furios in mare, mare peste tot.

De vazut, evident, nu am apucat sa vad tot. Dar din cate am reusit, recomand: Praca do Comecio (si toate celelalte din jur), Belem (cu turnul si manastirea ieronimilor), Parque de Nacoes (Garden of Knowledge – e super-distractie acolo), Sintra (Cabo de la Roca, castelul maur, dar mai ales palatul Pena), Cascais (Boca de Inferno)

Desi numele e funky-style, s-ar putea ca multi sa dea un pas inapoi atunci cand vad cartea asta. Si e normal sa fie asa. Nu de alta, dar ce mirean intr-ale business-ului ar tine o carticica pe noptiera care sa aiba de-a face cu studii de piata, formule economice aplicate si cate si mai cate alte asemenea parascovenii. Ei bine, eu mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat cu capul inainte la, ce-i drept, sfatul lui taica-meu. Iar taica-meu nu mi-a dat niciodata sfaturi rele, mai ales cand vine vorba despre carti.

Carevasazica e digerabila cartea. De ce? Pentru ca, parafrazand premisa de la care pornesc autorii: daca morala propune o lume utopica, economia poate oricand explica lumea reala. Luand formulele alea de nu le stiu decat ei si aplicandu-le la niste situatii de viata care au fost, in mod arbitrar, cuantificate, un jurnalist si un economist, tizi imperfecti, se apuca si gasesc niste raspunsuri atat de logice si la indemana incat, citind, mai ca iti vine sa-ti cauti cusma de pe crestet si sa o dai nitel mai pe ceafa, ca poate asa se mai aeriseste niscaiva creier si incepi si tu sa vezi lucrurile atat de clar.

M-am gandit mult sa nu pun niciun fel de exemplu din exercitiile pe care le fac cei doi, dar nu am cum. Ca-s tare atractive. Asa ca, iata cateva intrebari la care ei gasesc raspuns: care este legatura dintre avort si reducerea criminalitatii? ; daca traficul de droguri este un business atat de banos, de ce mai bine de jumatate din traficanti inca locuiesc cu mamele lor? ; sunt parintii cu adevarat atat de importanti in educatia copiilor lor pe cat se crede? ; este culoarea pielii o cauza sau o prejudecata pentru succesul/insuccesul unei rase?

Singura hiba este ca aproape toate cazurile despre care vorbesc cei doi se petrec in America. Iar ce-i la ei se aplica destul de greu la noi. Fie insa si doar de dragul rationamentului, tot e o carte care sa merite citita. Va avertizez ca, daca va place asta mica, tot baietii astia doi au mai scris una, mai dolofana, pe aceeasi tema. Promit sa o citesc in curand si sa revin cu impresii. Deci da, ceaslovul aduna deja praf pe noptiera la mine.

Am dat, evident, vina pe felul in care m-am indragostit eu de mare. Sa va explic. Pentru mine “la mare” inseamna doua luni descult, cu pletele fluturandu-mi pe umeri, cu un cort drept casa. Marea inseamna lungi discutii filosofice cu Victor, la o tigara, cocotati pe un mastodont ruginind de la “textilistii” din 2 mai. Inseamna nopti in care ma ridicam clatinandu-ma si mergeam pana in buza apei ca sa vad mai bine cum se oglindeste luna in apa in timp ce corpul, rob al fiziologiei, isi vedea de treaba. Inseamna liniste timp de ore intregi in care nu se aude muzica. Poate o voce din cand in cand. Inseamna sa raspunzi linistit si cu nepasare “nu stiu” la intrebarea “cat e ceasul”. Inseamna sa te trezesti asudat la 8 dimineata dupa 2-3 ore de somn, sa iesi din cortul devenit cuptor, sa te intinzi de sa-ti trosneasca oasele si apoi sa faci o baie care sa valoreze cat o noapte de odihna. Inseamna canasta, prietenii legate in jurul focului cu cantec de chitara. Dans pe plaja cu o necunoscuta in timp ce soarele rasare. Inseamna limite aflate.

Si atunci mi-am dat seama ca nu e vina marii. Sau a locului din care o privesc. Este doar vina mea. Eu sunt cel care s-a schimbat. Ea, iubita de alti pustani, a ramas la fel. Iar momentul in care scriu aceste randuri, la laptopul meu pe care il cu mine peste tot pentru ca altfel nu se poate, tolanit in patul confortabil al hotelului care mi-e casa pentru urmatoarele doua saptamani, in timp ce prin creier imi fug ganduri despre contabila, programari, mailuri, momentul asta este cel in care ma hotarasc sa nu accept. Am sa ma redescopar pe mine in mine si am sa pot iubi marea din nou. Asa cum e ea. Bucuria asta am capatat-o simplu, cu un sarut. Si iti multumesc. Stii tu.

Exista, bineinteles, si posibilitatea ca descoperirile pe care le-am facut eu in meseria pe care o practic, cea de MC, sa nu fie valabile. Sa fie greseli, care insumate, sa ma fi purtat pe mine pe o cale gresita pana aici. Caz in care treceti articolele din aceasta seri la categoria “asa nu” si gata!

Ce e un MC? E foarte greu de spus. El poate si trebuie sa fie foarte multe lucruri. Dar mai presus de orice el este un entertainer. Adica misiunea lui de capatai este sa faca oamenii adunati in acelasi loc sa se simta bine. Cum reuseste el asta, e treaba lui. In articolul asta nu ma voi referi decat la MC-ii de club, pentru ca altfel ar fi mult prea lung. Promit sa revin cu articole pe tema asta. Multe.

Lumea care vine in club, vine pregatita sa danseze si sa se distreze. Din acest motiv, misiunea unui MC intr-o astfel de situatie este una pe jumatate indeplinita. Cu toate astea, tocmai pentru ca se bazeaza pe aceasta idee, foarte multi MC rateaza seri din prea multa siguranta de sine. Pasul de la un “enervant care tipa in microfon” la acela de “suflet al petrecerii” nu il face glasul, nici talentul tau de a canta peste piese sau felul in care te-ai imbracat. Desigur, fiecare dintre elementele astea are propria sa doza de importanta. Ele sunt conditii necesare, dar nu suficiente pentru a fi un bun MC. Ceea ce conteaza cel mai mult, in opinia mea, este ATITUDINEA.

Daca tu, ca MC, ca entertainer, nu te distrezi, atunci cu siguranta ca nu vei putea sa distrezi pe nimeni. Nici pe cel mai party-mooded om care a platit intrarea si bautura in clubul lui preferat. Daca omul de la microfon sta sprijint de pupitru, se plimba plictisit prin club, sta jos pe scaun sau tolanit pe o canapea si spune aceleasi fraze obosite, daca atunci cand vorbeste la microfon glasul lui spune una (yeah! hai sa ne distram! cine are gura sa fluiereee!), iar corpul lui spune alta (asa n-am chef de voi, abia astept sa agat o fata si sa-i demonstrez io ce barbat sunt!), atunci pariul e pierdut din start.

Asa ca, daca vrei sa fii MC, primele si cele mai importante intrebari pe care trebuie sa ti le pui sunt: pot oare sa incep sa ma simt bine intr-un club oricand? sa dansez ore intregi si sa ma distrez seara de seara? Am oare capacitatea fizica sa uit de oboseala si sa cheltui mai multa energie decat cel mai inrait clubber din fata mea?

Concluzie: daca MC-ul nu este in stare sa se distreze pe sine, cu siguranta ca nu va si in stare sa distreze pe nimeni.

Revenind insa la subiect, vreau doar sa spun ca este o experienta nesperat de placuta. Ma redescopar si savurez din plin orele in care nu trebuie sa vorbesc cu nimeni. In care nu sunt nevoit sa dau socoteala nimanui pentru cum sunt imbracat, cum stau pe canapea. Pentru muzica pe care o ascult, ora la care mananc. De multe ori vorbesc singur. Sau cant ingrozitor de fals, dar zambind. Dupa ultimul “.” mi-am dat seama ca nu prea imi mai vine sa scriu nimic. Asa ca am recitit ce am scris si mi-am dat seama ca suna narcisist si malitios. Asa ca voi incheia cu o erata/mea culpa.

Acest post nu este adresat nimanui in special. El este pur si simplu o marturisire de-a mea in care declar un singur lucru: dupa multi ani redescopar ca facem o echipa buna eu si cu mine. Ca suntem prieteni. Iar echilibrul asta proaspat regasit imi da forta sa muncesc mai departe, sa vad spre viitor.

Buna si ideea de a transforma Fast Five intr-un heist movie. Macar avem o miza mai mare de data asta. Cu toate astea, scenariul ramane previzibil ca un jurnal de stiri de la ora 5. Amuzante mi se par scenele in care Vin si Paul se dau peste cap, cad, explodeaza, ard, bat, omoara, sunt batuti si… cu toate astea… la sfarsit, apar imaculati dintr-o palalaie de flacari din care nici Scaraotchi n-ar fi iesit fara niscaiva azbest.

E clar ca, atunci cand producatorii si-au informat scenaristii zambind hatru ca “se face Fast&Furious 5″, astia micii s-au scarpinat in scafarlie, au batut darabana pe masa si au zis: “ia mai da-l incolo de talent scriitoricesc. ce vrea sa lumea sa vada?” si asta ne-au dat. cu toptanul. cu varf si indesat. Cursele de masini sunt mai curse ca niciodata. Mai curse decat permit legile fizicii cunoscute in prezent. Barbatii sunt mai viteji, femeile mai amazoane, totul e supra-extra-mega. Si asta face ca filmul sa fie cam prea plin de fake. Dar, repet: iti poti dori altceva de la Fast Five?

Erau oameni care, in toata viata lor, in afara de ce erau obligati sa scrie in scoala, nu puneau unealta de buchisit pe hartie, pergament, tabla sau orice alt obiect inscriptibil. Iar de citit, in afara de cele cateva vederi si scrisori pe care le primeai intr-o viata, nu erau decat articole de ziar si carti. Carevasazica, desi toata lumea, teoretic, se putea folosi de limbajul scris pentru a comunica, “a scrie” ramanea o profesie tipica pentru cativa, iar “a citi” un obicei specific celor din patura educational superioara a societatii.

Exista si un dezechilibru considerabil intre “a scrie” si “a citi”. Toti oamenii citeau mult mai mult decat scriau. Inteleptii biblioteci intregi, oamenii normali cateva sute de carti, plebea… o adeverinta, un articol de ziar. Pana si cele mai simple metode de comunicare, scrisorile, erau prilejuri de emotii, de cateva ciorne scrise , taiate si rescrise, pentru ca, in cele din urma, pe curat, sa apara cea mai buna varianta a scrierii de care era in stare autorul respectiv. Carevasazica scrisul inseamna truda, cazna, reprezenta un efort de care, in cele din urma, trebuia sa fii multumit, daca nu mandru. Si ma refer acum si aici la scrisul ca nevoie, nu ca profesie.

Pana si elevii, pe bancile scolilor, atunci cand copiau un comentariu dintr-o carte, o faceau caligrafiind fiecare litera si fiecare semn de punctuatie de mana. La final, mana durea, tamplele zvacneau, amintind de noptile albe ale calugarilor copisti din vechime.

Asezati-va comod pe scaune, pentru ca tin sa va anunt ca asta a fost doar introducerea. Ca doar nu o sa scriu un post doar preaslavind scrisul de odinioara. Nu si nu! Ajung imediat si la prezent. Cine ma cunoaste, stie ca nu am o opinie prea buna despre contemporaneitate. Un intelept al carui nume l-am uitat spunea ca “The golden age was never the present age.” Ma inclin respectuos si zic:

SMS, mail, gtalk, messenger, facebook chat, twitter, mirc, msn messenger, bbm, whats app, copy/paste, bloguri, statusuri, crawl, burtiera… si oare cate alte metode de comunicare scrisa moderne refuza sa mi se iteasca in mintea-mi obosita la ora asta din noapte? Ce inseamna asta? Pai inseamna ca, fata de bunicii nostri, noi scriem si citim de zeci, poate sute de ori mai mult. In esenta… asta ar fi un lucru bun. Doar ca, asumandu-mi platitudinea pieptis, cantitatea nu inseamna deloc calitate. Ba chiar dimpotriva.

Scriem atat de mult, incat ni se pare o mare inventie sa scutim o litera scriind “k” in loc de “ca”. Citim atat de mult, incat ochii ne aluneca automat in diagonala, in loc sa parcurga, cuminti, un rand intreg de la stanga la dreapta. Conteaza CE ai de comunicat, catusi de putin felul CUM o faci. Suntem gata sa iertam greseli de gramatica, limba de lemn nu ne mai lasa aschii in retina, stilul schiop este cel mai bun prieten al nostru. Citim mai mult decat strabunii. Cu toate astea, a citi o carte a devenit un lucru atat de exotic… cam la fel cu a face bunjee jumping agatat de Arcul de Triumf. Poate exagerez putin…

Cuvintele, la fel ca speciile pe cale de disparitie, se golesc de viata. De fapt.. noi sugem viata din ele fara niciun fel de pofta de mancare. O facem pur si simplu pentru ca ele, cuvintele, nu mai inseamna nimic pentru noi.

Asa ca… va rog eu frumos. Macar din cand in cand… puneti mana pe o carte si cititi! Sau faceti in asa fel incat sa scrieti de dragul de a scrie frumos. Dati viata cuvintelor din voi. Faceti-le sa traiasca. Uitati-va la ele cat sunt de frumoase si cat de mult bine va pot face.