În iulie, la Mastering the Music Business, am stat de vorbă pe scenă cu Daniel Somlo, unul din organizatorii BUSH (adică Budapest Showcase Hub). Ăsta e un eveniment important pentru industria muzicală din Europa Centrală și de Est, în special pentru live acts. Asta pentru că ambiția lor mărturisită este să reunească promoteri și agenți de booking de la marile festivaluri și venues din zonă cu artiști selectați pe sprânceană din cât mai multe teritorii.

Timp de 3 zile și 3 nopți, precum nunțile din basme, se întâmplă doar chestii legate de muzică și industria de o înconjoară. Zilele sunt împărțite în două soiuri de treburi: workshop-uri și conferințe pe de-o parte și un fel de booking speed-dating. Serile vin cu 10 – 15 cântări fiecare, cântări care se întâmplă în 2-3 locuri simultan.

Recunosc că n-am fost peste tot. Nici nu ai cum, decât dacă ești vreun super-erou care știe treaba aia cu spațiul și timpul îndoite după bunul plac. Dar am asistat la câteva workshop-uri și conferințe extrem de interesante despre promovare digitală și publishing în era streaming-ului. Apoi au mai fost și cele două paneluri pe care le-am moderat.

Primul a fost cu un grup de regizori est europeni care s-au hotărât să se bată cu ăia mari și șmecheri din Vest de la egal la egal și, ca să fie luați în seamă și să aibă resursele necesare, s-au unit într-o gașcă de se cheamă Kinopravda. Uite-așa au reușit ei să facă un clip pentru Chet Faker și câteva reclame globale. Între noi fie vorba, niște nebuni mișto care, într-un rar moment de luciditate, și-au dat seama că doar uniți pot merge mai departe.

Al doilea este, alături de interviurile cu Scorpions și Depeche Mode, unul din cele mai șmechere lucruri pe care l-am făcut în cariera mea. Știu că Matt Lawrence nu e un nume de care să te ciocnești prin topuri. Dar asta nu pentru că piesele la care lucrează el nu sunt acolo, că sunt. Ci pentru că el le produce, nu le cântă. “Faceți” voi binișor click pe linkul de la numele lui și veți vedea că e vorba despre un om care a lucrat cu toți greii ultimilor 30 de ani de muzică. Sau, după cum l-am prezentat pe scena BUSH, este omul care aproape sigur a lucrat cu cel puțin unul din artiștii tăi preferați, indiferent de câți ani ai, ce muzică îți place sau din ce țară ești.

Speed-datingul pe booking e o chestie pe care n-am înțeles-o până n-am văzut-o cu ochii mei. Într-o sală mare erau grupate birouri mici în găști naționale. Câte 3-4 pentru fiecare țară participantă. La fiecare birou era așezat reprezentantul unui venue sau al unui festival din țara respectivă. Întâlnirile aveau 10 minute fiecare și erau cronometrate atent, ca să aibă toată lumea șanse egale. Pe la mese treceau reprezentanți de case de discuri, manageri, impresari, artiști DIY, sau agenți ai birourilor de export. Ei aveau 10 minute ca să-și convingă interlocutorul de la celălalt birou că merită să le cumpere marfa.

Cântările de seara au fost mișto din foarte multe puncte de vedere. Locurile în care s-au întâmplat ele au fost motiv de admirație. Să vezi, neicușorule, cum au știut ungurii să amenajeze un hol de Polivalentă care, în loc să fie monumental de pustiu cum e al nostru, e plin de baruri, cluburi și clubulețe. Să vezi cum iau ei ruinele din centrul lor vechi și, în loc să pună garduri de fier și să arunce gunoi peste ele, le transformă în clustere de pub-uri, cluburi și săli de concert, lăsându-le așa vechi și răpciguoase și născând din asta conceptul de ruin pub.

Am să-i laud pe și noștri, chiar de-s subiectiv. Au cântat băieții de la Byron de venea lumea și întreba dacă-i aceeași instalație pe care cântaseră și restul trupelor. Jos pălăria pentru sunetist, da’ mai cu seamă pentru ei. Care au înțeles că la un showcase nu contează câți oameni ai în față și cât de tare se bestializează ei pe muzica ta. Ci contează cine te aude și ce ți leagă pe mai departe în viața matale profesională. Iar eu știu din surse sigure că Byron a plecat cu niscaiva oferte în buzunar de la concertul pe care l-au avut la Budapest Showcase Hub.

Da’ ce am înțeles eu mai presus de toate minunățiile pe care le-am văzut, auzit și învățat e un singur lucru. Că România, deși destul de sus din punct de vedere performanța artistică (și asta o zic după ce am văzut multe cântări la BUSH), deși măricică din punct de vedere populație, suprafață, număr de festivaluri și alte asemenea categorisiri, e praf la reprezentare externă.

Nu interesează pe nimeni de la noi din patrie că vecini de-ai noștri au birouri de export a căror singură grijă este să împingă muzica din țara lor în cât mai multe teritorii. Nouă nu ne surâde deloc ideea de a ne uni forțele pentru a putea să concurăm cu bugetele pe care le au ăia din Vest. Da’ ce baliverne îndrug eu aici?! Noi nici măcar nu suntem în stare să ne unim în niște organizații care să reprezinte unitar interesele industriei la nivel național. Nu există nimic de genul ăsta în minunatul spațiu carpato-danubiano-pontic pe care îl populăm cam degeaba de niște ani încoace.

Dragii mei artiști, manageri și impresari! Vă rog eu scoateți-vă căpșoarele din cutiuțele voastre cu mailuri, facturi și TVA-uri! Uitați-vă în jur și încetați să mai trageți în toate direcțiile, fiecare pentru el. În jurul vostru există zeci de oportunități la nivel regional. Dar, pentru a profita de ele, trebuie să existe cineva care să vă reprezinte pe toți și care să comunice în numele vostru. Și nu-mi ziceți mie că nu se poate! Că la unguri, la cehi, la ruși s-a putut deja.

Puneți mâna și cumpărați bilete la Mastering the Music Business 3.0! Acolo promitem că ne vom strădui să aducem oameni relevanți, care să ne lumineze mințile și să ne deschidă pofta de a colabora. Credeți-mă, i-am auzit pe ai lor cum cântă. Muzica noastră este exportabilă la nivelul Europei Centrale și de Est. Ba chiar e marfă premium. De noi depinde să o vindem. Asta-i revelația pe care am avut-o la BUSH: artiștii și-au cam făcut treaba lor. De-acum încolo de noi depinde să-i vindem.

Goto Top