“Harun si marea de povesti” inseamna Salman Rushdie care isi ia toata intelepciunea si o inveleste in fantastic de la un capat la celalalt. Parabolele, ironia, aluziile sunt toate mai departe prezente. Dar sunt imbracate in atata matase, in atata farmec si incarcate de atatea simboluri luate din toate basmele stiute si nestiute, incat plutesti citind si nu vrei sa mai aterizezi niciodata. Povestirea e alerta, funny, exact cum stie el sa scrie dintotdeauna. Doar ca pana si un copil de 5 ani, de i se va citi, va intelege povestea si o va iubi cu mare pasiune, la propriul sau nivel de intelegere.

Cred ca adevarata provocare este pentru omul matur sa reuseasca redutabila performanta de a citi cartea asta cu ochii mariti de bucurie in cea mai pura forma a ei, de bucuria copilareasca a ascultarii unei povesti nemaipomenite. Eu sigur nu am reusit. Dar in cateva momente am fost tare aproape.

Desi numele e funky-style, s-ar putea ca multi sa dea un pas inapoi atunci cand vad cartea asta. Si e normal sa fie asa. Nu de alta, dar ce mirean intr-ale business-ului ar tine o carticica pe noptiera care sa aiba de-a face cu studii de piata, formule economice aplicate si cate si mai cate alte asemenea parascovenii. Ei bine, eu mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat cu capul inainte la, ce-i drept, sfatul lui taica-meu. Iar taica-meu nu mi-a dat niciodata sfaturi rele, mai ales cand vine vorba despre carti.

Carevasazica e digerabila cartea. De ce? Pentru ca, parafrazand premisa de la care pornesc autorii: daca morala propune o lume utopica, economia poate oricand explica lumea reala. Luand formulele alea de nu le stiu decat ei si aplicandu-le la niste situatii de viata care au fost, in mod arbitrar, cuantificate, un jurnalist si un economist, tizi imperfecti, se apuca si gasesc niste raspunsuri atat de logice si la indemana incat, citind, mai ca iti vine sa-ti cauti cusma de pe crestet si sa o dai nitel mai pe ceafa, ca poate asa se mai aeriseste niscaiva creier si incepi si tu sa vezi lucrurile atat de clar.

M-am gandit mult sa nu pun niciun fel de exemplu din exercitiile pe care le fac cei doi, dar nu am cum. Ca-s tare atractive. Asa ca, iata cateva intrebari la care ei gasesc raspuns: care este legatura dintre avort si reducerea criminalitatii? ; daca traficul de droguri este un business atat de banos, de ce mai bine de jumatate din traficanti inca locuiesc cu mamele lor? ; sunt parintii cu adevarat atat de importanti in educatia copiilor lor pe cat se crede? ; este culoarea pielii o cauza sau o prejudecata pentru succesul/insuccesul unei rase?

Singura hiba este ca aproape toate cazurile despre care vorbesc cei doi se petrec in America. Iar ce-i la ei se aplica destul de greu la noi. Fie insa si doar de dragul rationamentului, tot e o carte care sa merite citita. Va avertizez ca, daca va place asta mica, tot baietii astia doi au mai scris una, mai dolofana, pe aceeasi tema. Promit sa o citesc in curand si sa revin cu impresii. Deci da, ceaslovul aduna deja praf pe noptiera la mine.

Ca sa va lamuriti mai abitir, puteti tasta binisor “Llosa” in casuta de search amplasata inteligent in coltul din dreapta sus al blogului meu. Veti vedea atunci ca asta este a saptea carte a lui pe care o citesc. Veti mai vedea ca a reusit sa ma faca sa-i iubesc scrisul la fiecare dintre ele. Veti mai descoperi ca el nu este un autor constant. Ba chiar din contra. Urat si frumos se succed in romanele lui fara o regula clara, abordate la fel de direct. Probabil ca asta este unul din putinele elemente comune ale romanelor lui Llosa. Te privesc drept in ochi. Sincer. Fara fasoane. De-asta nu poti sa le lasi din mana fara sentimentul ca le-ai trada.

“Pantaleon si vizitatoarele” e funny. Pana la Dumnezeu si inapoi jos, pana la Aghiuta. N-are cum sa nu fie funny, dat fiind faptul ca este un roman despre curve si armata. Despre curve in armata. Pantaleon (ce nume!!!!) este un militar dedicat. Un erou al listelor si studiilor de caz. Un viteaz manuitor de pix si rigla. Un vajnic luptator cu randurile ordonate de cifre. Adica un tocilar care si-a gasit fericirea in bratele rigide ale intendentei. E un barbat perfect, care are o sotie si o mama care impart, saracele de ele, acelasi acoperis cu el. Proaspat capitan al armatei peruane, Panta priveste cu incredere spre viitor.

Iar cand viitorul asta s-a transformat in prezent, i-a dat cea mai mare palma morala pe care o putea primi. Dar capitanul Pantoja nu se dezminte. Isi revine din soc si se pune pe treaba cu sarg de furnicuta si pune pe picioare o monstruozitate care creste atat de mare pana cand distruge tot: familia lui, reputatia armatei, cariera sa militara.

Cartea este o imbinare de relatare alerta, spumoasa, captivanta si limbaj de lemn, greoi, cazon. Rapoartele diverselor autoritati militare impaneaza si fac povestea mult mai suculenta. Este o carte geniala, pe care as reciti-o de foarte multe ori daca as mai avea timpul liber din liceu. Atentie! Ca orice comedie, e si tragedie in paginile ei. Dar este povestita cu tot harul din lume.

Nu zic ca n-a fost. Cu toate astea, mi se pare ca asta este un roman care vrea sa fie prea multe lucruri in acelasi timp. Ba e psihologica toata treaba, ba se transforma in roman politist, ba incepe sa semene a Sven Hassel. Nu zic… E buna pizza cu de toate. Dar parca tot mai buna e aia care are 2-3 ingrediente care merg al dracului de bine intre ele.

Cartea se bazeaza pe drama personala a unui tanar, care o pateste dostoievskian. Cu parnaie pe nedrept si stigmatizare sociala cat cuprinde pentru un presupus viol asupra unei tinere. Probabil ca, daca autorul ar fi trait in epoca marilor realisti, cartea lui ar fi insumat cateva sute bune de pagini din alea tiparite marunt. Ba poate s-ar fi strans mai multe volume, chiar. Dar cum epoca respectiva e demult apusa si, vorba aia, cam uitata de multa lume… Ba, mai mult decat atat, sunt sigur ca dl. McEwan a avut si el, ca orice autor al modernitatii, un editor care i-a suflat in ceafa si i-a limitat elanul creator la ceva vandabil in raportul calitate/cantitate/pret, rezultatul este unul care pe mine unul nu m-a dat pe spate.

De remarcat ar fi ca pe coperta a patra a acestui volum, editata de Polirom, este un citat de la nu stiu ce mare ziar in care se spune ca inauntru se gasesc unele din cele mai frumoase scene erotice. Mi se pare usor ciudat sa incerci sa vinzi asa o carte care nu are nici in clin nici in maneca cu literatura erotica. Adica… Daca o cumperi pentru erotism, risti sa ramai cu el in aer. Iar daca nu… atunci nu! Eu am primit-o cadou.

Hotarat lucru, nu e o carte proasta. Este, insa, o carte ingrozitoare si ingrozitor de urata. Olandezul asta ia toata mizeria stransa sub presul vietii lui si o arunca in randuri direct in ochii cititorului, care se maresc de groaza sau se micsoreaza de scarba. Asta pentru ca Brouwers si-a petrecut cei “sapte ani de-acasa” intr-un lagar de concentrare japonez, impreuna cu mama, sora si bunica, plus sute de alte femei si copii. Ororile pe care le-a trait sunt relatate cu ochi de copil. Inocent si jucaus. Printr-un miracol a supravietuit. Printr-un miracol si mai mare, psihicul lui era cat de cat intreg. Totul s-a rupt, insa, in momentul in care singura lui legatura cu orice, colacul sau de salvare, celalalt membru al echipei de doi, MAICA-SA, l-a tradat. L-a parasit atunci cand totul trecuse. L-a dat la internat. Asa a interpretat copilul gestul mamei. Si n-a iertat-o niciodata. Nici pe sine nu s-a iertat, pentru ca n-a iertat-o.

Cu totii avem unghere intunecate ale mintii in care bajbaim cu frica si timiditate. Unghere in care nu lasam niciodata pe nimeni sa intre. Colturi care pe altii i-ar infricosa. Puncte de umbra deasa care, daca se intind pot duce la dezechilibru. Jeroen este un om dezechilibrat, care lasa sa-i curga cuvintele precum puroiul dintr-o rana. E un om insingurat, amortit, cu aceleasi cateva vise bolnavicioase, cu amintiri oribile, care isi arata goliciunea scarboasa intr-o carte care te tine legat de ea cu brate buboase si puturoase, cu fascinatia pe care doar frumosul absolut sau uratul absolut o pot exercita.

1. Azi-dimineata am terminat de citit cartea asta si esta inca “aburinda” la mine in suflet.

2. Sunt putin ingretosat de urari si de zaharicale dupa aglutinarea sarbatorilor de iarna intr-un lung vierme consumator de bani, carne de porc, hrusca, veselie indusa.

3. 2011 il simt ca pe un an in care sa-mi prind echilibrul de dupa umeri si sa mi ti-l zvarl inapoi pe sarma unde pana mai de curand dansa de minune (asta apropo de musiu Kafka la care ma voi referi imediat si in detaliu).

4. Si asta-i ultimul, promit. Am multe de scris aici, am chiar un fisier in telefon cu posturi pe care vreau sa le scriu. Dar sunt cam grele pentru un om proaspat intors din vacanta. (Da, si despre asta vreau sa scriu.)

Inapoi la Murakami, insa. In mod ciudat, este una dintre cartile in care fantasticul este cel mai evident pronuntat, dar si cartea care m-a facut sa-l inteleg in totalitate. Fiecare simbol a cazut precum o piesa de puzzle pe o proiectie mentala de-a mea. Fiecare curba, lina sau ac de par, a actiunii a respectat cu mare strictete felul in care este format apetitul meu epic. Totul imbibat din plin cu stilul lui Haruki, pe care l-as manca pe paine, ca sa respect paralela culinara deschisa mai sus.

Si hai sa incep cu asta. Unul din lucrurile care imi plac cel mai mult la Haruki Murakami este felul in care toate personajele stiu sa gateasca simplu si bine. Barbati si femei, tineri si batrani, toti se gasesc, la un moment dat, in bucatarie si prepara ceva. Ni se spune despre preparatul final ca este bun la gust, dar nu este descris niciodata in amanunt. De-aia japonezul asta este singurul scriitor pe care l-am citit pana acum care imi face pofta de gatit.

Cartea este un mit al lui Oedip intors, cu dubluri ce incep la un moment dat sa semene a arcane de carti de tarot. Il avem pe Nakata (Woyzek) cel fericit si sarac cu duhul, care se completeaza de minune pe final cu bad-boy Hoshino. Il avem pe bunul androgin Oshima, hemofilic si hieratic. Plus o intreaga pleiada de pisici vorbitoare, soldati disparuti si psihopompi, pietre cu personalitati multiple, iar deasupra tuturor zambesc capitalist-simbolic Johnny Walker si Colonelul Sanders (KFC).

Nu. Nu e “Alice in tara minunilor”, desi la un moment dat ai putea incepe sa crezi ca e. Prin accesibilitatea simbolurilor, care au acum o tenta mult mai occidentala decat in alte romane de-ale lui, Murakami mi-a dezvaluit in sfarsit felul in care se invart rotitele mecanismului sau creator. Masinaria e perfecta. Iar admiratia mea pentru el a sporit si mai mult.

Este o carte care te face ca, atunci cand o pui la loc in biblioteca, sa-ti freci ganditor falca si sa te intrebi… “Oare eu ce citesc acum?”. Mare carte.

Sa incepem cu drama mea personala. Am citit cartea asta cu greu, cu truda… iar de cand am terminat-o am o problema. Mi-e greu sa incep alta. Am aproape 32 de ani si citesc de fix 27. Citesc cu pasiune, fara intreruperi, fara efort. Citesc pentru ca imi place. Asa am facut intotdeauna. Putine sunt cartile pe care le-am citit in scarba, doar pentru ca trebuia. De obicei sunt frustrat ca nu citesc destul, ca as putea mai mult… Dar de cand am terminat cartea asta… si sa tot fie vreo 3 saptamani de atunci, am un Garcia Marquez usurel, cu povestiri sentimentale, care zace tacut pe marginea cazii. Sper in puterea marturisirii, astfel incat sa ma pot reapuca de citit dupa ce ma comunic cu privire la “Conversatie” aici.

Llosa face parte, alaturi de Murakami si Rushdie, dintre autorii mei preferati. Ei reprezinta, impreuna, cam doua treimi din tot ce am citit in ultimii 6-7 ani. Aproape din obligatie, ma vad nevoit sa strecor si alti autori printre ei, ca sa nu devin inchistat. Dar cartea asta m-a palmuit de la inceput. Nu e o carte usor de citit. In plus, nu e o carte frumoasa, ba chiar dimpotriva. Coruptie, politica, tradare, prostitutie, droguri, saracie, violenta, toate redate chinuitor, in ritmul alambicat al unei conversatii inecate in bere. In conversatia asta intervin taceri care se incarca de amintirile fiecaruia din interlocutori. Cei doi: un copil razvratit al unui pederast bogat si fostul sofer/amant al familiei. Fiecare cu povestea lui de spus. Fiecare cu trecutul lui.

Povestea sare in spatiu si in timp cu usurinta cu care alcoolul inlocuieste firul logic al gandirii cu cel dezlanat al betiei. E ca si cum Llosa a pictat toata povestea pe un geam imens, pe care apoi l-a lovit cu barosul pana s-a spart in mii de cioburi, pe care le-a zvarlit intr-o caldare, lasandu-te pe tine, trudnic cititor, sa te descurci. Si de multe ori nu te descurci. Trebuie sa te opresti si sa te scremi sa-ti aduci aminte. Si daca nu-ti aduci, te-ai ars, ca nu ai unde sa cauti. Odata citite, cioburile recad intr-o dezordine totala in paginile de pe latura stanga a cartii.

Gata, sper sa ma fi vindecat. Daca va recomand sa va imbolnaviti de cartea asta? Hm… Sigur ca da!

“Dupa cutremur” este o colectie de povestiri, care, tangential, au legatura cu marele cutremur din Kobe din 1995. Nu e vorba propriu-zis despre cutremur. Nu vedem ruine, raniti sau morti decat la televizoarele la care privesc (intamplator sau obsesiv) personajele celor 6 povestiri. De data asta elementul fantastic aproape ca lipseste din peisaj, cu toate ca stilul ramane la fel de usor de recunoscut.

Ca de obicei la cartile lui, m-a surprins din nou spoiala de occidentalitate pe care au adoptat-o japonezii. Ei asculta muzica noastra, se imbraca in haine ca ale noastre, insa inlauntrul lor raman profund si iremediabil diferiti. Demonstreaza asta atat prin felul in care duc la savarsire gesturi marunte, cat si in marile motivatii care determina luarea marilor decizii.

“Muzica pentru cameleoni” este o carte de povestiri pe care nu le citesti de dragul actiunii. Sau eu nu de-asta m-am bucurat de fiecare rand al ei. Asta e o carte pe care o citesti pentru felul in care a fost scrisa. Capote face exercitii si ii ies foarte bine. Sunt acolo povestiri-descriere, povestiri-dialog, povestiri-monolog. Toate unite de un singur lucru. Mestesugul vorbei. E o carte pe care o citesti la fel cum gusti o gura de branza excelenta. Nu ca sa te saturi, ci ca sa te bucuri. Sau la fel cum iei o gura de vin excelent. Nu ca sa te imbeti, ci ca sa te desfeti.

De la un tanar speriat de doi oameni beti, care prefera sa ramana singur, noaptea, intr-o padure, decat sa continue un drum cu masina care parea din ce in ce mai aproape de un sfarsit tragic si pana la o dupa-amiaza de inmoramantare cu sampanie si intrebari indiscrete, impreuna cu Marilyn Monroe… fiecare exercitiu al lui Capote aduce placere cititorului. Deci da.

Desi cartea este o colectie de povestiri fara legatura epica intre ele, de fapt, ea este un exercitiu. Un exercitiu de intoarcere. De fiecare data, autorul ia o situatie si o intoarce pe dos. In mod absurd, cateodata incet, alta data brusc, Gombrowicz porneste de la A si nu ajunge la Z, nu se opreste la N sau la X, ci merge pana la capat, pana la anti-A sau la non-A. Felul in care reuseste el sa-si duca de fiecare data la indeplinire planul perfid, malefic, de a crea starea de disconfort pe care o ai atunci cand constati cu stupoare ca lumea cu care de-abia te obisnuisesi acum cateva pagini s-a intors cu susul in jos.

Nu e o carte care sa te faca sa te simti bine atunci cand o citesti. Ba chiar de multe ori e “a bad trip”. Dar e o carte rea scrisa bine. Nu-mi pare rau ca am cumparat-o, iar data viitoare cand voi vedea o carte scrisa de Witold Gombrowicz o voi cumpara cu siguranta.