Am dat, evident, vina pe felul in care m-am indragostit eu de mare. Sa va explic. Pentru mine “la mare” inseamna doua luni descult, cu pletele fluturandu-mi pe umeri, cu un cort drept casa. Marea inseamna lungi discutii filosofice cu Victor, la o tigara, cocotati pe un mastodont ruginind de la “textilistii” din 2 mai. Inseamna nopti in care ma ridicam clatinandu-ma si mergeam pana in buza apei ca sa vad mai bine cum se oglindeste luna in apa in timp ce corpul, rob al fiziologiei, isi vedea de treaba. Inseamna liniste timp de ore intregi in care nu se aude muzica. Poate o voce din cand in cand. Inseamna sa raspunzi linistit si cu nepasare “nu stiu” la intrebarea “cat e ceasul”. Inseamna sa te trezesti asudat la 8 dimineata dupa 2-3 ore de somn, sa iesi din cortul devenit cuptor, sa te intinzi de sa-ti trosneasca oasele si apoi sa faci o baie care sa valoreze cat o noapte de odihna. Inseamna canasta, prietenii legate in jurul focului cu cantec de chitara. Dans pe plaja cu o necunoscuta in timp ce soarele rasare. Inseamna limite aflate.

Si atunci mi-am dat seama ca nu e vina marii. Sau a locului din care o privesc. Este doar vina mea. Eu sunt cel care s-a schimbat. Ea, iubita de alti pustani, a ramas la fel. Iar momentul in care scriu aceste randuri, la laptopul meu pe care il cu mine peste tot pentru ca altfel nu se poate, tolanit in patul confortabil al hotelului care mi-e casa pentru urmatoarele doua saptamani, in timp ce prin creier imi fug ganduri despre contabila, programari, mailuri, momentul asta este cel in care ma hotarasc sa nu accept. Am sa ma redescopar pe mine in mine si am sa pot iubi marea din nou. Asa cum e ea. Bucuria asta am capatat-o simplu, cu un sarut. Si iti multumesc. Stii tu.

Revenind insa la subiect, vreau doar sa spun ca este o experienta nesperat de placuta. Ma redescopar si savurez din plin orele in care nu trebuie sa vorbesc cu nimeni. In care nu sunt nevoit sa dau socoteala nimanui pentru cum sunt imbracat, cum stau pe canapea. Pentru muzica pe care o ascult, ora la care mananc. De multe ori vorbesc singur. Sau cant ingrozitor de fals, dar zambind. Dupa ultimul “.” mi-am dat seama ca nu prea imi mai vine sa scriu nimic. Asa ca am recitit ce am scris si mi-am dat seama ca suna narcisist si malitios. Asa ca voi incheia cu o erata/mea culpa.

Acest post nu este adresat nimanui in special. El este pur si simplu o marturisire de-a mea in care declar un singur lucru: dupa multi ani redescopar ca facem o echipa buna eu si cu mine. Ca suntem prieteni. Iar echilibrul asta proaspat regasit imi da forta sa muncesc mai departe, sa vad spre viitor.

Erau oameni care, in toata viata lor, in afara de ce erau obligati sa scrie in scoala, nu puneau unealta de buchisit pe hartie, pergament, tabla sau orice alt obiect inscriptibil. Iar de citit, in afara de cele cateva vederi si scrisori pe care le primeai intr-o viata, nu erau decat articole de ziar si carti. Carevasazica, desi toata lumea, teoretic, se putea folosi de limbajul scris pentru a comunica, “a scrie” ramanea o profesie tipica pentru cativa, iar “a citi” un obicei specific celor din patura educational superioara a societatii.

Exista si un dezechilibru considerabil intre “a scrie” si “a citi”. Toti oamenii citeau mult mai mult decat scriau. Inteleptii biblioteci intregi, oamenii normali cateva sute de carti, plebea… o adeverinta, un articol de ziar. Pana si cele mai simple metode de comunicare, scrisorile, erau prilejuri de emotii, de cateva ciorne scrise , taiate si rescrise, pentru ca, in cele din urma, pe curat, sa apara cea mai buna varianta a scrierii de care era in stare autorul respectiv. Carevasazica scrisul inseamna truda, cazna, reprezenta un efort de care, in cele din urma, trebuia sa fii multumit, daca nu mandru. Si ma refer acum si aici la scrisul ca nevoie, nu ca profesie.

Pana si elevii, pe bancile scolilor, atunci cand copiau un comentariu dintr-o carte, o faceau caligrafiind fiecare litera si fiecare semn de punctuatie de mana. La final, mana durea, tamplele zvacneau, amintind de noptile albe ale calugarilor copisti din vechime.

Asezati-va comod pe scaune, pentru ca tin sa va anunt ca asta a fost doar introducerea. Ca doar nu o sa scriu un post doar preaslavind scrisul de odinioara. Nu si nu! Ajung imediat si la prezent. Cine ma cunoaste, stie ca nu am o opinie prea buna despre contemporaneitate. Un intelept al carui nume l-am uitat spunea ca “The golden age was never the present age.” Ma inclin respectuos si zic:

SMS, mail, gtalk, messenger, facebook chat, twitter, mirc, msn messenger, bbm, whats app, copy/paste, bloguri, statusuri, crawl, burtiera… si oare cate alte metode de comunicare scrisa moderne refuza sa mi se iteasca in mintea-mi obosita la ora asta din noapte? Ce inseamna asta? Pai inseamna ca, fata de bunicii nostri, noi scriem si citim de zeci, poate sute de ori mai mult. In esenta… asta ar fi un lucru bun. Doar ca, asumandu-mi platitudinea pieptis, cantitatea nu inseamna deloc calitate. Ba chiar dimpotriva.

Scriem atat de mult, incat ni se pare o mare inventie sa scutim o litera scriind “k” in loc de “ca”. Citim atat de mult, incat ochii ne aluneca automat in diagonala, in loc sa parcurga, cuminti, un rand intreg de la stanga la dreapta. Conteaza CE ai de comunicat, catusi de putin felul CUM o faci. Suntem gata sa iertam greseli de gramatica, limba de lemn nu ne mai lasa aschii in retina, stilul schiop este cel mai bun prieten al nostru. Citim mai mult decat strabunii. Cu toate astea, a citi o carte a devenit un lucru atat de exotic… cam la fel cu a face bunjee jumping agatat de Arcul de Triumf. Poate exagerez putin…

Cuvintele, la fel ca speciile pe cale de disparitie, se golesc de viata. De fapt.. noi sugem viata din ele fara niciun fel de pofta de mancare. O facem pur si simplu pentru ca ele, cuvintele, nu mai inseamna nimic pentru noi.

Asa ca… va rog eu frumos. Macar din cand in cand… puneti mana pe o carte si cititi! Sau faceti in asa fel incat sa scrieti de dragul de a scrie frumos. Dati viata cuvintelor din voi. Faceti-le sa traiasca. Uitati-va la ele cat sunt de frumoase si cat de mult bine va pot face.

Dar nu vreau sa devin nostalgic. Bine, oricum e prea tarziu, dar nu despre nostalgii adolescentine vreau sa scriu. Ci despre procesul matur al luarii unei decizii. Probabil ca maturitatea prin asta s-ar putea caracteriza. Victoria lui “asa trebuie” asupra lui “asa vreau”. Doar ca… victoria asta nu este una definitiva. Ba cateodata invingatorul se transforma in invins si paraseste o vreme arena.

Cu cat aduni mai multi ani in viata, cu atat faci mai putin lucruri pe care le vrei, pentru ca toate cele care trebuie facute iti mananca din ce in ce mai mult timp. Cu siguranta ca asta nu este o regula general valabila. Exista si rasfatati ai sortii, care reusesc sa ajunga sa trebuiasca sa faca fix ce le place. Exista altii, si mai norocosi, care nu TREBUIE sa faca nimic toata viata, pentru ca au avut o familie baftoasa, in care una sau mai multe generatii s-au sacrificat facand ce trebuie pentru ca toti celilalti sa faca fix ce vor. Dar cei mai multi dintre noi fac ce vor o vreme, cea mai frumoasa din viata, dupa care incep sa-l ia pe “trebuie” in brate din ce in ce mai strans.

Cu toate astea, fiecare decizie pe care o ai de luat intra intr-nu soi de batalie. Sau, ca sa fiu sincer, nu stiu daca si la voi e la fel, insa la mine asa se intampla. Stiu ce TREBUIE facut, am toate argumentele pentru asta, dar… se intampla ceva. La un moment dat, fara sa-mi dau seama, apare gandul. Cei religiosi vor spune ca e Aghiuta. Altii ca e doar copilul din mine care tanjeste dupa putina suprematie. Ce e ciudat, insa, este ca gandul asta parazitar, firav la inceput, creste imediat ce-i dau un pic de atentie. Creste, capata o voce din ce in mai mieroasa, argumente, ba, daca imi pierd prea mult timpul cu el, incepe sa-mi dea si filme despre cat de bine e sa NU fac ce trebuie.

Acum vine intrebarea mea: cum e mai bine in viata? Sa faci doar ce vrei? Sa faci doar ce trebuie? Sau sa adopti o dulce cale de mijloc, in care “trebuie” si “vreau” se succed binisor in rolul de conducator suprem la procesul tau decizional?

Raspunsul meu: Nu exista solutie. E cum ti-e scris. Daca faci doar ce trebuie, se cheama ca nu “prea ti-ai trait viata”. Daca faci doar ce vrei, se cheama ca esti un neispravit. Iar daca faci cate putin din amandoua, s-ar putea sa dai gres la ambele. Cum e mai bine… “singur zeul o stie”…

Voi?

Hainele imi miros a tutun si a transpiratie, printre care mai razbate inca, timid, cate un iz de parfum care probabil ca rezista acolo tinandu-se cu ambele maini de nasu-i frantuzesc. Hainele ma apasa, ma zgarie, ma incurca. Uneori imi par din tabla. Adera la pielea mea prin mii de fire subtiri, relatie stabila intre tesut si tesatura, create in ore lungi, negre, fierbinti. In picioare port o pereche de Conversi de plumb, cu talpa de jaratic. Gleznele mele obosite de opintesc la fiecare pas. Tot din plumb imi sunt si palmele pe care le-am rulat intr-o pereche de pumni si mi le-am infundat in buzunare ca sa mai crut, putin, cazna muschilor obositi ai bratelor care acum atarna, recunoscatori si inutili.

Manifest o tendinta compulsiva de a identifica orice loc unde as putea sa stau. Daca stau in picioare, vreau sa sed, daca ma asez vreau sa ma intind. Ma scurg incet, micronic, spre podea. Genunchii scartaie la fiecare pas. Oamenii din jurul meu imi sunt dusmani de moarte. Cu rasetele lor, cu voiosia lor diurna. Oricine imi adreseaza un cuvant ma face sa trec prin tortura raspunsului. N-am rabdare sa nimic. Sa stau la coada, sa astept liftul, sa deschid usi, sa mananc, sa beau apa, sa vorbesc, sa inteleg. Inima si stomacul pulseaza, fiecare in propriul ritm, ca doua piese prost mixate la nesfarsit de acelasi DJ sadic. Voce nu mai am. E doar o perie ruginita de sarma care imi zgarie gatul de fiecare data cand incerc sa o folosesc.

Patul ma primeste indiferent precum o femeie usoara. Dar eu il iubesc. Sincer, neconditionat, netarmurit. Traiti voi acum. Pentru mine s-a incheiat inca o noapte de club. A cata oare?

Oridecatori deschid usa la Pescariu mi se pare ca intru intr-un loc izolat fonic. E liniste. Muzica in surdina, nimeni nu tipa. Parca tocmai pentru a ma obisnui cu linistea apei. Incep, asemeni tuturor celorlalti din jurul meu, sa pasesc usor, atent sa nu fac zgomot. Jos, in vestiar, nici macar semnal la telefon nu am. Gasesc un dulap liber si ma schimb. Apoi pornesc linistit catre piscina. Semnez, comunista procedura, pentru cele doua prosoape pe care le primesc. Trec cate un unu. Unul mare si-unul mic. Precum doua randunici. Doar ca eu am prosoape. Meditand asa, imi mai trec o data cardul magnetic prin fata unei bare de acces. Hm… oamenii astia pot calcula cat timp imi ia sa ma schimb, dat fiind faptul ca am mai trecut o data cardul prin fata altei bare de acces atunci cand am intrat. Oare au si statistici? Oare dau un premiu pentru cel care se schimba cel mai repede. Sau il elimina pe cel mai lenes?

Ochesc un sezlong si imi las prosopul acolo. N-am sa inteleg niciodata de ce in jurul piscinelor acoperite sunt atatea sezlonguri. Rareori se intampla sa vad cate un om intins pe ele. Ca doar nu te bronzezi la lumina insipida de neon. Si nici aerosoli nu faci, inspirand adanc aerul mirosind chimic, a piscina… Ma rog… Devin impaciuitor in sinea mea si-mi zic ca doar nu erau sa puna canapele… sau mese si scaune de bucatarie. Imi las, cum ziceam, prosoapele, cheia de la lacatul personal (iti dau unul atunci cand semnezi abonamentul si daca-l pierzi tre’ sa-ti cumperi altul… nici asta nu pot sa zic ca-mi place foarte tare… sa merg cu lacatzelul la piscina), cardul-legitimatie, papucii. Imi iau ochelarii de inot si, in drum spre dus, var un deget in piscina. Imi place aici. Apa nu e niciodata prea calda. Te impinge la inot, nu la leneveala. Dupa un dus scurt si mai rece decat apa din bazin ma indrept cu viteza frigului din oase catre un culoar si intru incetisor.

In afara de copiii care invata sa inoate, restul piscinei este ocupat de inotatori. Nu oameni veniti la balaceala. De cei care, ca si mine, au venit sa-si faca, tacuti, numarul de bazine. Chiar daca imparti un culoar cu cineva, intalnirile se fac civilizat, cu fiecare alegandu-si propria dreapta, tragand mai incet, astfel incat sa nu ne incomodam.

In afara de baschet, inotul este singurul sport pe care il practic cu placere. Apa ma sileste sa imi mentin un ritm regulat al respiratiei. Nu mi se face niciodata cald. Miscarile devin mecanice, numaratoarea bazinelor la fel, astlfel incat gandurile zboara in zeci de locuri. Timp de multe minute nu poti sa-ti verifici mailul, nu raspunzi la telefon, NU-I STRES.

Dupa ce termin bazinele, fac al doilea dus si ma imbrac. Corpul ma asculta, recunoscator ca a avut parte de miscare. Ma simt odihnit si gata sa muncesc mai departe.

Contrar aparentelor, acesta nu este un bot publicitar. Este pur si simplu un mic fragment din viata mea, pe care il traiesc atat de singur si care imi provoaca atata fericire, incat am simtit nevoia sa-l impart cu voi. Sper ca nu v-am plictisit. Acum, ca v-am povestit, ma simt usurat, de parca as fi marturisit o crima. Ciudata treaba…

Deschideai dulapul, scoteai un pahar, il umpleai cu apa de la robinet, il beai, clateai paharul, il puneai la loc in dulap.

Ca sa bei un pahar de apa in 2011:

Mergi la magazin, de unde iti cumperi un bax de apa plata ambalat intr-o folie de care sunt lipite doua bucatele de scotch intre care se afla o bucata din plastic mai rezistent. Unele folii sunt branduite, adica pe ele exista cerneala de mai multe culori. La casa primesti, in schimbul banilor, bonul fiscal (hartie si cerneala). Ajungi acasa, tai plasticul baxului si il arunci. Scoti o sticla din plastic de doi litri, care are eticheta imprimata din plastic (plus cerneala), desurubezi capacul din plastic, torni intr-un pahar si bei.

Toate ambalajele sau bucatile de hartie de mai sus exista doar atata vreme cat continutul lor sau marfa a carei valoare o certifica exista. Cu alte cuvinte, in momentul in care apa a fost bauta, stila, dopul, eticheta, inelul din plastic, plasticul baxului, bonul fiscal, toate devin gunoi. Doar de la o sticla de apa. Ganditi-va la alimente, la produsele cosmetice, la haine. Toate in cutiile lor, infoliate, vidate, insurubate. Totul in numele igienei. Totul pentru ca produsul pe care il mancam, bem, cu care ne pomadam fata sa fie stocat in conditii cat mai apropiate de sterilitatea absoluta.

Unde dispare insa igiena, cand dispare? Incotro o apuca zilioanele de tone de gunoi pe care noi, parazitii spelbi ai acestei planete, le producem in fiecare zi a existentei noastre indestulate? Exista, intr-adevar, cateva tari pe lumea asta, care au reusit sa puna la punct un sistem de reciclare a deseurilor care sa limiteze la maxim risipa de ambalaje. Dar acestea sunt doar cateva din cele mai civilizate tari de pe lume. Adica foarte putine. In timp ce, in avantul lor capitalist, tocmai aceste tari se grabesc sa invadeze restul mai inapoiat al Terrei cu produsele lor supra-ambalate. Iar ele, saracele tari sarace, ingurgiteaza orice primesc, aruncand, aidoma cersetorului satul, ambalajul proaspat lins de orice urma de mancare fix pe jos, fara sa-i pese de ecologie, de urmari, de viitor; multumit doar sa-si simta pentru cateva zeci de minute burta plina.

Materia prima din care sunt fabricate ambalajele sta sa se sfarseasca, natura gafaie sugrumata sub gunoaiele noastre. Un viitor din ce in ce mai putin SF ranjeste, apocaliptic, de aici, de aproape. Ne pasa? Nu… pe bune! NE PASA?!

Dar principiul asta a fost preluat de societati ulterioare. Din toate epocile care au urmat. Orice regim se voia a fi democratic, isi intorcea fata catre agora si prelua de acolo ideea de reprezentanti ai poporului, alegeri, voturi, referendumuri, descentralizarea puterii. Cu toate astea, pana acum, pana in epoca noastra, nicaieri nu s-a atins principiul democratiei absolute. Asta pentru ca omul, prin insasi natura lui, este insetat de putere.

Una dintre cele mai apropiate de perfectiune democratii din univers este cea americana. Odata independenta castigata si federatia formata, in urma a doua razboaie sangeroase, peste Statele Unite se asternu democratia. Cu alte cuvinte cetateanul detine aici puterea si libertatea de expresie multravnite. Doar ca principiul “politically correct” te invata cum sa vorbesti si iti interzice un imens numar de expresii si cuvinte. Doar ca in democratia asta justitia a devenit o sperietoare care iti limiteaza puterea sau dorinta de actiune. Doar ca aceasta democratie aproape perfecta se manifesta ca un soi de politist planetar pornind si alimentand razboaie care servesc propriilor interese sub scuza luptei pentru libertate si democratie.

Tot ridicandu-se pe varfuri si uitandu-se peste ocean, europenii s-au pus si ei pe federalizare. Desi multele secole de istorie se cam pun pe picioarele dindarat cand vine vorba de aglutinare politico-economica, desi diferentele economice dintre tarile membre sunt imense si probabil de nerecuperat, europenii se screm si se incordeaza sa devina una si aceeasi federatie. De-asta foruri europene dicteaza politica economica a unor tari mai pricajite. De-asta pe un birou din Bruxelles se poate decide soarta unor oameni aflati la mii de kilometri distanta, fara ca functionarul respectiv sa aiba cunostinta despre ce e vorba de fapt in tara pe care o maturizeaza in mars fortat. Toate astea se intampla in numele democratiei. Adica, simplificand (prea mult, poate) problema, avem, din nou, hotarari luate in numele poporului de niste oameni care nu prea au multe in comun cu poporul respectiv. Care este interesul lor de fapt? Pai nu stiu, ca eu sunt mic si niznaiu.

Intrebarea ramane insa: daca democratia ramane un principiu utopic, cu ce este ea diferita de alte utopii politice cum au fost comunismul sau nazismul? Cu ce este ea mai putin ipocrita? Si de ce ne batem atata cu pumnul in piept ca suntem democrati, cand, de fapt, dracu’ stie ce inseamna asta si la ce ne foloseste?

Uite-asa am dat, la un moment dat, prin nu mai stiu ce colt de tara, peste un interviu cu Gabriel Liiceanu. Spre deosebire de taica-meu, care nu-l inghite de nicio culoare, eu n-am nimic cu omul. Poate doar un pic de invidie ca, deh, a fost totusi elevul lui Noica. Ma rog… sa revenim la interviu. Intr-un limbaj cam pretios, poate putin prea afectat, Liiceanu a tratat mai multe teme cu nonsalanta si elasticitate intelectuala. La un moment dat, insa, raspunzand  unui ascultator, dl. Liiceanu a spus ceva care m-a lovit precum un ciomag ciobanesc in moalele scafarliei.

Ascultatorul in cauza era un artist care strangea semnaturi pentru aducerea ramasitelor lui Constantin Brancusi in tara si incerca sa-si convinga interlocutorul de justetea si temeritatea actului sau. Deloc impresionat, Liiceanu i-a replicat acid, dar politicos, cu urmatoarele argumente:

- Constantin Brancusi nu a fost dat afara din Romania. El a plecat de buna-voie. Oare, daca i s-ar da posibilitatea sa raspunda, ar vrea el sa se intoarca?

- In loc sa ne smulgem parul din cap plangandu-ne marile valori pierdute, n-ar fi oare mai profitabil pentru noi sa ne intrebam de ce orice roman care a ajuns mondial a reusit aceasta performanta de-abia dupa ce si-a parasit tara natala?

Probabil ca au mai fost si alte argumente. Dar eu m-am oprit la asta si am avut urmatorul proces de gandire. In primul rand am incercat sa-l contrazic printr-un exemplu. Cel mai aproape am ajuns cu Eminescu si Grigorescu. Sa reunoastem ca ei au depasit, oarecum, granitele patriei. Dar n-au facut-o in niciun caz asa cum au reusit Ionescu, Brancusi, Cioran, Eliade, Hagi. Avem cu siguranta valori nationale ramase intre Tisa, Prut, Dunare si Marea Neagra, care au reusit sa-si exporte numele cu oarece succes in domeniul lor de activitate. Dar unul care sa fi reusit sa ajunga pe buzele oricui, din orice colt de lume… eu n-am gasit. Nu spun ca nu exista, pentru ca nu sunt nici pe departe o enciclopedie ambulanta. Pretind insa ca, daca nu l-am gasit imediat, nu e chiar usor de gasit.

De ce sa se intample asta? Oare noi, prin structura noastra bascalioasa si autodistructiv-balcanica, reusim sa ne omoram valorile inainte ca ele sa infloreasca pe deplin? Oare orice dorinta de avantare spre orice inaltimi este legata cu lanturi groase de “glia stramoseasca” astfel incat nu are acces decat pana la o altitudine demna de Ceahlau, dar derizorie din punct de vedere al Everestului? Oare oamenii destepti, care si-au aproximat corect propria valoare, si-au dat cu totii seama ca in locul asta n-au nicio sansa sa faca vreodata ceva?

E buna intrebarea, domnule Liiceanu. Va marturisesc ca m-a facut sa imi privesc pasaportul mai cu drag. Si sa incep sa vad cu alti ochi inversunarea cu care parintii mei imi pompau educatie cu ghiotura in ideea ca voi pleca si eu din tara. Nu ca sa devin un “mondial”, Doamne fereste. Ca au avut grija cercopitecii sa-si asume si titulatura asta. Doar acum avem “Mondiali” din Ferentari pan’ la Strehaia. Nu. Sa plec ca sa ajung intr-un loc in care nu se gasesc atatea foarfeci pentru aripi, unde ai o sansa, unde lumea se inclina respectuos in fata valorii, nu ca sa ia piatra si sa o arunce cu invidie, ci ca sa-i faca loc sa urce mai departe.

Stiu ca strugurii-s acri si ca din partea asta a gardului, pe partea cealalta umbla cainii cu covrigi in coada. Dar eu la asta m-am gandit, la drum de seara, in timp ce Olix si Ioana faceau nani linistiti, iar calutul alb manca tacticos kilometru dupa kilometru din soselele eternei si fascinantei Romanii.

Si asta e doar inceputul. Daca lasi toata mizeria asta sa te acapareze, ai toate sansele sa ajungi un adolescent suicidal, un dependent de heroina, un deviat sexual. Daca ai putere sa rezisti, te zbati si reusesti sa deslusesti si ceva frumusete in viata, nu-i problema. Anii maturitatii sunt aia care chiar te umplu de un scarbit si repetitiv “pentru ce?”.

Daca pana atunci mai era loc de fofilare, primul job te zvarle nemilos intre falcile baloase ale sistemului, care se apuca sa te mestece tacticos: impozite, bani prea putini, divorturi, tradari, stres, nu-i timp, alearga, am uitat, boala, fara timp pentru prieteni, fara prieteni, minciuna, manipulare, zambet fals, nervi inghititi, sef incompetent sau coleg perfid omorat de sute de ori la ceas aprig de noapte, betie, un an de munca pentru 5 zile de vacanta, credit, ipoteca, bani, bani, BANI! Si exact cand iti vine mai abitir sa urli cu venele gatului umflate de furii care iti bantuie inchisoarea mintii din care nu au putut fi vreodata eliberate, totul capata sens.

Incep sa-i doresti mogaldetei care iti creste sub ochi tot binele. Iar daca lumea nu e inca destul de buna pentru ea, te pregatesti sa o schimbi. Te uiti spre alte zari. Faci planuri. Ai carevasazica un motiv pentru care sa bagi capul intre umeri si sa te opintesti mai departe. Iar cercul se inchide perfect… Sau nu…

Azi m-am plimbat pe jos, intr-o zi frumoasa, ascultand in casti muzica mea preferata. M-am uitat la oameni si cladiri. M-am gandit.