Intru cu o piesa foarte punk in urechi (foarte fericite ocaziile de a merge cu metroul, asa mai apuc sa ascult muzica din IPhone). Intru, cum ziceam, in cafenea cu o ora de pierdut si o dorinta nebuna de a citi presa. Un barman si o chelnerita, amandoi privindu-ma de la inaltimea faraonica a semi-divinitatii conditiei lor de angajati ai unui loc de fite. Scot o casca si intreb, zambind prietenos in speranta de mai topi ceva din masca lui Tutankamon: “Buna ziua. Fiti amabil, ziare aveti?”. Barmanul o priveste amuzat pe colega lui, de parca un martian tocmai l-ar fi rugat sa ii dea un antinevralgic. Dupa care, taios, fin, spiritual: “Ziare la chiosc.” Ma gandesc ca n-am auzit eu bine. Imi scot punk-ul si din cealalta ureche si intreb, zambind oleaca mai retinut: “Poftim?” De data asta nu mai eram martian, ci oligofren, in ochii lui de barman: “Daca vrei ziare, sunt la chiosc de cumparat.” Aha! Deci auzisem bine. Trag aer in piept. Imping la loc enervarea pe care o simteam. Calmul reuseste intotdeauna sa surprinda: “Poate nu stiti, dar exista o multime de cafenele care le ofera clientilor ziare pe care sa le citeasca atata timp cat stau la masa. Sa inteleg ca nu este si cazul dumneavoastra. Ok. Wireless aveti? Sau si pentru asta trebuie sa ma duc la chiosc?” Un “avem” scurt si rostit printre dinti destul de inclestati imi arata ca macar l-am enervat si eu pe el.

Ma asez, ma conectez, bingo. Postez plin de naduf pe twitter si ma gandesc la cateva fraze pentru postul asta (pe care evident ca intre timp le-am uitat). Dupa care ziare.com si gata! Toata presa e la mine, pe ecranul telefonului. Apare chelnerita. Acra ca un mar paduret, da din cap plictisita la “ocafeasioapaplatavarog”. Intre timp vad un prieten care imi face semne de pe trotuar. Mi-a luat cateva secunde sa-l recunosc in costum si cu cravata. Il invit sa se aseze langa mine. El lucreaza la BRD-ul din aceeasi cladire cu Petrom-ul si cu fitoasa cafenea si a iesit pe trotuar la o tigara. In mana are un pahar din plastic in care mai e o gura de cafea institutionala. Marul paduret ii spune, in timp ce imi pune comanda in fata, ca n-are voie sa consume produse din afara unitatii. In timp ce imi vine sa ma uit in jur sa vad daca nu cumva e Manea Manescu prin zona sau vreun portret cu Ceausescu pe vreun perete, amicul meu da cafeaua pe gat si o priveste ranjind. Poama pufneste dispretuitor si se retrage. Restul sederii mele la Centro Cafe a fost pasnic.

La ora 14:00 au inceput pregatirile pentru convoiul de biciclisti. Eram vreo 25-30 de oameni pe biciclete, insotiti de un politist pe motocicleta, o salvare, doua masini din care se filma, un microbuz si un ATV. In momentul in care am plecat s-a blocat pentru cateva minute circulatia pe Dorobanti. DIn cauza ca nu existau piste pentru biciclisti deloc in zona, am rulat pe prima banda, in timp ce pe cea de-a doua se inghsuiau masini. Socant a fost faptul ca in tot ce-a insemnat zona Dorobanti, Floreasca, Lacul Tei nu ne-a injurat nimeni. Ba chiar am fost aplaudati si laudati pentru initiativa. Doar la Doamna Ghica s-a cam complicat treaba. Era 16:30, ceea ce inseamna moartea traficului in intersectia respectiva. I-am admirat pe organizatori pentru ca s-au tinut de program si au reusit sa aranjeze lucrurile in asa fel, incat sa nu existe nici accidente, nici incurcaturi majore. Printre biciclisti au fost Virgil Iantu, Mircea Toma, Catalin Dezbracatu, Melania Medeleanu. Ei s-au supus cuminti tuturor probelor, iar in general atmosfera a fost relaxata si placuta. Turul a avut cam 8-9 km si s-a incheiat in Parcul Lunca Florilor, unde pe intreg parcursul zilei, alti oameni facusera diverse activitati pentru promovarea protectiei mediului. Totul s-a incheiat cu un concert Andreea Balan, la care n-am mai stat, pentru ca trebuia sa ajung repede pana in Pipera, la Prima, pentru a putea sa plec spre evenimentul Andreei Raicu, cel pentru care pregatisem filmuletul.

Goana a fost nebuna, dar am ajuns la timp. Andreea a avut o lansare de succes. Marea surpriza, care mie mi se dezvaluise in parte, pentru ca altfel n-as fi putut sa fac fimuletul, este prima linie de tricouri cu mesaj marca Andreea Raicu. Tricourile sunt foarte simpatice, iar evenimentul a fost un succes. Au fost o multime de oameni prezenti, iar filmuletul a fost difuzat exact inaintea speech-urilor. Din cate am vazut impresia produsa a fost ok, iar evenimentul a fost cu siguranta un succes. Ii doresc multa bafta Andreei. Filmul va aparea si la mine pe blog imediat dupa ce apare la ea, pentru ca asa mi se pare fair.

Nu ne-au lasat sa intram in sala decat tarziu, pentru ca Razvan si Monica erau deja pe scena. Ne-au asteptat, rabdatori si nepasatori sa ne asezam. Noi nu ne-am grabit, mai ales ca eram multi. Am umplut toata sala. Ne-am foit noi ce ne-am foit, ne-am salutat, am tusit, in cele din urma eram gata!

La inceput eram cat se poate de atent ca sa decodific fiecare miscare. Sa prind sensul. Sa inteleg ce vrea sa zica. Sa o includ in intregul dansului de pe scena. Chestia asta m-a obosit teribil, spre marele meu noroc. Pentru ca atunci cand, epuizat, m-am asezat mai comod in scaun si m-am relaxat, spectacolul m-a lovit cu toata frumusetea lui. Fiecare mesaj pe care mi-l dansau oamenii de pe scena nu-mi mai aparea traductibil in cuvinte, ci ca un gust bun pe care ti-l lasa o gura din cel mai fin cognac. De-abia asa am putut vedea cu adevarat ce se dansa pe scena. Iar pe scena era plimbarea mea pe Magheru, era plimbarea ta pe strada pe care mergi in fiecare zi cu ochii inchisi, gandindu-te la ale tale, era plimbarea lui Razvan in orasul pe care il uraste/iubeste.

N-am sa ma apuc sa descriu in cuvinte prafuite ce s-a intamplat pe scena. Trebuie sa fii acolo ca sa simti. Am sa spun doar ca Razvan Mazilu, timp de cateva zeci de minute, iti patrunde in suflet, fara sa aiba nevoie sa-ti spuna nici un cuvant. Este un spectacol frumos. Foarte, foarte frumos. Prea frumos. Si as vrea sa-l mai vad de 578 de ori, pentru ca sunt sigur ca de fiecare data m-as bucura sa descopar si altceva.

Pentru necredinciosi raspunsul este da! Exista un mesaj ascuns in spatele fiecarei miscari!

Dupa spectacol, vorbeam cu sotia mea. Mi-a spus doua lucruri memorabile. Primul, cu care nu am fost de acord la inceput, este ca pentru ea ceea ce s-a intamplat pe scena nu poate fi numit dans. Poate o serie de miscari cu sens, orice, dar nu dans. Pentru ca dansul presupune niste miscari gratioase, studiate. Am stat si m-am gandit la ce mi-a spus. Poate ca are dreptate. Asta nu mai e dans. E urmatorul pas.

Al doilea lucru pe care mi l-a spus si cu care sunt in totalitate de acord este ca spectacolul asta are un imens defect. In el danseaza Razvan Mazilu. Ceea ce ii face pe ceilalti artisti de pe scena (care nu se misca deloc rau) sa para niste amatori. Eu am mai scris despre Razvan, pentru ca m-a impresionat foarte tare intr-un interviu pe care i l-am luat. Spuneam ca e un om fericit. Este! Si are marele noroc de a-l fi ajutat Dumnezeu sa-i poata face fericiti si pe altii. Raman mai departe fanul lui. Este un artist desavarsit din toate punctele de vedere.

Acelasi spectacol, vazut de pe scaunul din stanga mea, de doamna alaturi de care am de gand sa imbatranesc toata viata.

Ei bine, pentru mine a fost probabil cel mai numeros public pe care il voi avea vreodata. Insa nu ne-am vazut… eu si publicul… Asta pentru ca era imposibil sa-ti dai seama de unde vorbeste cineva in tot haosul ala din Piata Unirii, dar si pentru ca eu, chiar sa fi vrut sa ma vada cineva, era imposibil. Eram undeva, intr-o casuta din lemn, exact langa brad. De acolo am zis ce am avut de zis. Iar cand am terminat, la exact 7:10, am tulit-o. Am trecut in goana pe langa scena. Cand m-au vazut, Cici si Robi (Sistem) au inceput sa zambeasca. Le-am strans mainile in graba. Poate ca se asteptau sa mai povestim, poate sa bem o bere dupa ce se termina toata nebunia cu bradul. Nu. Eu aveam jogging mult de facut. Spre masina.

Trebuia sa ajung repede la Megastar, care incepea la 20:00. Si de-aia imi lasasem masina strategic: departe de lume, la intrarea pe Calea Serban Voda. Ei bine, strategia mea a fost calcata in picioare. Masina era blocata din toate partile de mii de oameni si zeci de alte masini abandonate in mijlocul drumului. Ma simteam ca unul din actorii clipului “Everybody hurts” de la R.E.M. Problema mea era ca eu, din toate zecile de mii de oameni care cascau gura acolo, eram singurul care ma grabeam. Eu n-am vazut artificiile, n-am vazut bradul aprinzandu-se, n-am prins concertul Sistem, pentru ca alergam prin multime. Probabil ca un numar impresionant de injuraturi mi-au fost adresate mai mult sau mai putin in gand. Insa n-am avut timp sa le aud. De la masina blocata am tulit-o spre statia de metrou. Unde erau puhoaie de oameni care ieseau si vreo doi-trei timizi care incercam sa intram. Alte injuraturi, alte ghionturi. Odata ajuns in metrou, m-am asezat. Pustiu. Normal. Tot Bucurestiul era la brad. Am ajuns in redactia Megastar la ora 19:52. Bradul? Tot nu l-am vazut.

 Asta e de bine.