Acum ceva vreme, un necunoscut mi-a trimis un mail in care mi-a prezentat ideea lui. Nici macar nu stiu daca o pot numi afacere, pentru ca de fapt e vorba despre un proiect. Numit, putin pompos, poate, de “responsabilitate urbana”. Pai inca de la nume iti vine sa te iei cu mainile de valiza si s-o tulesti catre tari mai civilizate. Unde ma, responsabilitate urbana? La noi?! Autorul ideii a si facut trebusoara asta, cu ceva ani in urma. Asa ca, linistit, din Bruxelles, Cristi a venit cu o idee veche, prezentata binisor, intr-o tara care numai pentru asta nu are timp. Carpooling se numeste. Se practica in tara aia de ne-o facem toti icoana si are cate un ocean in fiecare coasta de ceva vreme. Adica. Eu am masina, tu ai masina, el are masina, noi toti avem aceeasi directie de mers. Hai sa va iau eu azi cu masina mea, maine mergem cu a ta, iar poimaine cu a lui. Asa se mai golesc strazile, se imputineaza kilometrii din bord, scad noxele, mai dispare din stres. cumasina.net

Ideea este extrem de buna. E buna pe toate partile. E atat de buna, incat eu nu-i dau nicio sansa sa reuseasca in Romania. Dar… nu ma pot opri sa nu ma inclin respectuos in fata lui Cristi, pentru ideea lui.

Stati linistiti, desi mi s-a picurat in ureche, mai cu pipeta mai cu galeata, timp de 6 ani, istoria denaturata prin amabilitatea cumplitului mestesug de tampire care se chema scoala comunista, n-am de gand sa emit nici cea mai timida pretentie cum ca noi ca popor am avea cea mai vaga tangenta cu astea ale lui Avraam. Nu dom’le. Noi faceam ce stiam mai bine: parjoleam recoltele, otraveam fantanile, omoram vitele si ne refugiam in codru. Unde stateam si cantam din frunza, asta in cazul in care nu cumva o taiam in prealabil la caini.

De-aia, desi cu frunti late si ochi umbrosi, desi spirit latin si balcanic totdeaodata, desi cu femei frumoase si tara indestulata (la un moment dat, cu multe sute de ani in urma), noi tot un fel de neica nimeni am ramas in istorie. De-astia de-s chemati in preliminarii ca sa aiba granzii cu cine juca. Din pacate grumazul nostru plecat nu se va mai indrepta niciodata. Asa ne-a perceput istoria, asa vom ramane. Iar lucrul asta nu se observa numai pe timp de razbel, ci si pe timp de pace.

Unul din principalele motive pentru care noi ca neam nu vom fi niciodata luati tocmai in serios sau tratati ca niste oameni mari este faptul ca noi insine si unii pe altii nu ne luam in serios. Singura grija a noastra fata de aproapele este cum sa-i inceteze mai rapid capra din viata. Si sunt milioane, ba nu! Catralioane de exemple in acest sens.

Unul dintre cele mai marunte, cele mai lipsite de semnificatie exemple sunt etichetele. E clar ca in ochii strainilor nu meritam etichete in limba noastra la produsele de import. Doar cele care se fabrica aici sub marci de renume beneficiaza de acest avantaj. Restul importatorilor sunt obligati prin lege sa lipeasca de cutia produsului o eticheta cu traducerea caracteristicilor produsului vandut, astfel incat si cei mai putin poligloti dintre urmasii de tarabostes si legionari romani sa desluseasca, fratili meu, ce buchiseste veneticul pe a sa ethicheta colorata.

Carevasazica importatorul neaos, mioritic, da metaforic cu limba pe lipiciul etichetei cu traducerea si o lipeste binisor pe cutia produsului. E, unde lipeste el trebusoara asta?! In 9 cazuri din 10 reuseste performanta de a astupa perfect partea de ambalaj special conceputa pentru deschidere. Astfel incat ambalajele capitaliste de import, gandite special pentru a fi deschise lesne de maini conseumeriste dornice de a ajunge la proaspata achizitie, se transforma, printr-o ironie a sortii si din lenesa nepasare, in aceleasi cutii comuniste cu care au fost obisnuiti ai nostri, facute parca in ciuda cumparatorului, de care trebuia sa tragi cat poti, sa tai, sa ciopartesti, pentru a ajunge la… ma rog, la ce era acolo in cutie.

Si uite-asa eticheta asta cu traducere devine ea insasi o marturie clara a faptului ca noi nu avem cum sa reprezentam ceva pe lumea asta atata vreme cat nu ne pasa unii de altii nici macar atata cat sa le dam celor care platesc un serviciu cat mai bun pentru banii platiti. Iar lantul de la importator pana la degetele frustrate ale unui cumparator care se incurca in scarbavnica eticheta trece pe la 3-4 en-gross-isti si retaileri care ar putea pune ei piciorul in prag, impunand o mai blanda si inteleapta tratare a ambalajului. Da’ de ce? Pentru prostu’ ala care cumpara? Si-asa l-am facut de bani, da-l incolo d-aici!

Erata: se scrie PartYdul, nu PartIdul (ca doar noi suntem cu party-urile, nu cu politica)

desi e foarte putin important, numele clubului este Desire, nu Desiree, ca nu cred eu ca il duce pe debla pe patron la farafastacuri frantuzesti.

Daca vreti sa lasati un comment pe marginea articolului, o puteti face aici.

Le multumim colegilor de la Cancan si ii invitam cu drag la o sedinta plenara de Partyd, cu antren si ceai de sunatoare.

In cele aproape 6 luni de turneu, Partydul Kiss FM nu a avut niciodata un conflict cu vreunul din cluburile in care s-a aflat. Atata vreme cat a depins de noi am fost acolo cand a trebuit, am facut treaba la cel mai bun standard posibil, am stat pana cand petrecerea s-a terminat sau se apropia de sfarsit. Asta este partea noastra. In partea clubului, printre altele, revine si cazarea noastra, timp de o noapte, in conditiile prestabilite. Si acum povestea:

La Desire in Campina veneam a doua oara. Era party de vineri, asadar fara transmisiune pe Kiss. Olix si-a terminat emisiunea si am gonit cei cativa kilometri pe DN1. Am ajuns la timp, am fost cazati la Pensiunea Bavaria, un loc simpatic, cu o receptionera primitoare. Automat am completat formularul de cazare, lucru pe care il pot face si cu ochii inchisi, dat fiind faptul ca nu cred ca am completat alt tipizat de mai multe ori in viata mea. Ne-am aruncat valizele in camera si ne-am repezit spre club, pentru ca nu voiam sa intarziem.

Am ajuns. Am facut party. A fost foarte ok. A doua zi dimineata, cu o halta in Bucuresti, am ajuns la Sibiu. Ei bine, surpriza a venit o saptamana mai tarziu, cand, pe adresa mea publica de mail, cea pe care o gasiti si aici pe blog, am primit o “instiintare” de la pensiunea unde fuseseram cazati, cum ca dl. Dan Dragan, managerul clubului Desire, care promisese ca va achita cazarea noastra, nu prea mai era de gasit. Puteam sa fiu roman si sa dau un delete elegant. Dar educatia primita acasa, corectitudinea scolii germane si niste bun-simt pe care, slava Domnului, am de unde sa-l mostenesc, m-a facut sa le raspund oamenilor astora. Le-am promis ca voi incerca, la randul meu, sa dau de dl. Dragan, care pana atunci fusese foarte usor de gasit. Ba mai mult, el era cel care ma cauta pentru tot felul de intrebari si rugaminti in privinta evenimentului care urma.

Deloc suprinzator, toate telefoanele erau inchise. Asa ca am luat calea oricarui muritor: am sunat la numarul public al clubului. Asa am tinut o vreme legatura, prin intermediari, ba cateodata facandu-mi-se chiar hatarul de a mi se raspunde personal la telefon, cu dl. Dragan, care ma asigura ca in cel mult 24 de ore va achita suma catre pensiune. O saptamana mai tarziu, Pensiunea Bavaria a abandonat asteptarea, m-a facturat pe mine, ca doar eu completasem formularul, si gata. Si uite-asa mi-am platit eu cazarea in Campina, desi nu-mi facusem, eu personal, drum pe acolo, ci fusesem invitat.

De fapt nu gata. Mai am doua lucruri sa va spun:

1) Partydul Kiss FM nu va mai merge NICIODATA in Club Desire din Campina si isi sfatuieste toti membrii si toti prietenii sa faca la fel. In ceea ce priveste alti artisti ce sunt invitati acolo, va sfatuim sa le imitati pe colegele noastre care indeplinesc cu mai mult sau mai putin talent cea mai veche meserie de pe Pamant si sa cereti banii inainte.

2) Suma pentru care dl. Dan Dragan, ilustrissim manager si iscusit om de afaceri la Clubul Desire din Campina, a preferat sa isi vare romaneste tartacuta intre umeri se ridica la astronomicul  numar de… de…. 273 de RON. Halal.

Daca doriti sa transmiteti un mesaj clubului Desire, o puteti face aici.

Am ajuns, am luat bilet si mi-am indreptat pasii spre capatul culoarului unde se vedea marele logo si o mare de oameni. Ma uit la ceas, mai aveam 10 minute pana sa inceapa filmul. Voiam nachos si popcorn si suc… adica intreaga orgie semi-toxica si extrem de gustoasa de la film. Am intrat in grupul compact din fata intrarii si mi-am facut loc destul de usor pana in fata, ca sa vad care era obstacolul de netrecut care ma despartea de tejgheaua de unde puteam achizitiona produsele cu care sa-mi bat joc de sanatatea mea. Erau 3. Doua cosuri de gunoi nichelate si stralucitoare il incadrau pe el. Pe Cerber. Ochii blanzi dar hotarati, din care lipsea orice gand, te faceau sa crezi ca omul e in transa. Poate chiar era. Nu prea mi-a pasat.

- Buna seara, zic. Nu va suparati ca va intreb, dar de ce ne tineti aici afara? Mai sunt 10 minute si incepe filmul. Suntem cateva zeci de oameni care am vrea sa ne cumparam popcorn.

Cu greu privirea s-a mutat din gol catre mine. A clipit de cateva ori incurcat. Oare chiar eram primul client care se plangea?…

- N-am cum sa va las inauntru. Nu e gata sala inca.

Iar punctul de dupa inca a fost mare cat un sens giratoriu. Din punctul lui de vedere discutia era terminata. Nu mai era nimic de zis. Daca sala nu e gata, nu intri. Finala ca o sentinta la moarte. Asa a sunat replica lui. Doar ca eu nu sunt fiul meu mamei mele degeaba. O replica de genul asta il trezeste imediat pe Don Quijote, care doarme de obicei, ascuns prin vreun cotlon al personalitatii mele. Mi-am luat un zambet neutru si am incercat, fara prea mari sperante, ca prim argument, logica:

- Dar eu nu vreau sa intru in sala. Eu vreau acolo, la bar, ca sa-mi iau popcorn, nachos si un suc. Iar daca voi ne dati drumul buluc ca vitelor in ocol cu 5 minute inainte sa inceapa filmul, ne vom imbluzi la coada, ne vom imbranci in sala ca sa ne asezam si vom sfarsi cu totii foarte nervosi.

- Dom’le, n-am ce sa va fac! Nu io am hotarat!

Bun. Din replica lui deducem doua lucruri: in primul rand ca ii place sa termine conversatiile dintr-o singura replica, iar in al doilea rand, deloc surprinzator, logica nu avea rost in cazul de fata. Poate nici in altele care ar implica prezenta cerberului bland si hotarat precum un zimbru, sau poate alt animal domestic din aceeasi specie. Astfel incat am lasat zambetul la o parte si i-am zis:

- Pai atunci hai sa facem asa: cheama dumneata pe cine a luat hotararea asta sau, in orice, caz, pe cineva cu putina putere de decizie.

Na, ca l-am incurcat! Pai cum sa plece?! Pai si aici cine ramane? Daca suntem oameni rai si ne repezim precum o cireada dezlantuita asupra barului. Sau, si mai rau, in sala, acolo unde de fapt am fi avut tot dreptul sa fim! Clipea omul meu. Nehotarat. Nu stia ce sa zica. A baiguit insa:

- N-am cum sa plec de-aici.

- Noroc ca ai statie si poti spune acolo ca ai un client nefericit si enervant pe cap. Ce zici?

Mda… deci ziua lui nirvanica tocmai se schimba intr-un cosmar. Iar cosmarul eram eu. Sa spuna asta in statie insemna sa se recunoasca infrant de situatie in fata tuturor colegilor. Si poate era mandru omul nostru. Eu, cu inca o replica doua pregatite, clipeam incurajator, plimandu-mi ochii intre pupilele lui si statia care se incapatana sa ramana nemiscata agatata de centiron, la sold. Insa salvarea a aparut in persoana unui coleg care a venit si i-a explicat ca misiunea lui luase sfarsit. Ca puteam fi lasati sa intram. Am profitat, fara prea multe regrete, de pole-position-ul pe care mi-l daduse schimbul de replici fata de restul competitorilor intru popcorn si m-am infiintat primul la bar. Aici lucrurile au functionat ca unse. In cateva zeci de secunde aveam tot ce-mi trebuia ca sa-mi tin mandibula ocupata timp de 3 ore, cat dura filmul. Exces de sare sau zahar?! Nu ma intereseaza pe mine asta!

Intre timp mai erau 3-4 minute pana sa inceapa filmul. Arunc o privire peste umar. E clar ca n-aveau cum sa intre toti inante sa inceapa filmul… Ma rog. Ma indrept hotarat catre intrare. Unde dau peste alt cerber. Alta fizionomie, aceeasi privire, aceleasi cosuri de gunoi ca asistenti. Hm… Cu bratele pline, deja un pic enervat, intru imediat in inclestare:

- Acum de ce ne mai tineti aici?!

- Nu e gata sala, inca.

Ha! Te-am prins. Am mai trecut prin asta. Te-am halit, prietene. Esti al meu. Ma asigur ca e lume in jurul meu, astfel incat sa pot sa am niscaiva suporteri, trag aer in piept si incep tirada:

- Dumneavoastra chiar va bateti joc de noi!? Dupa ce dam zeci de lei pe bilete, ne obligati sa stam la coada ca vitele la taiere, in timp ce voi nu sunteti in stare sa pregatiti sala. E clar ca sunteti incompetenti, dar noi ce vina avem. Filmul incepe peste doua minute si nu se va putea sa intram cu totii pana incepe.

Din spatele meu se auzeau deja niste “da dom’le asa e!” incurajatoare. Cerberul 2 se cam pierduse putin cu firea, ca nu se astepta la o asemenea sarja. Il vedeam cum se chirceste si se pregateste sa se ascunda in spatele unei replici de genul “eu decat stau aici, n-am hotarat io…”. Cand din spatele lui apare o tanara domnita, care isi ingheata un zambet pe fata si ma intreaba care e problema. Eu schimb rapid coordonatele tirului si ma indrept spre ea. Doar ca fata are ceva training de relatii cu publicul, pentru ca nu se pierde sub tirada mea de mai sus, repetata si deci augmentata stilistic si ca volum. Ca orice om din bransa, se agata de prima fisura aparuta in discursul meu.

- Nu mai sunt 2 minute. Ca la si 5 incepe filmul, zicea ea triumfatoare aratandu-mi ora de incepere printata pe o foaie cu programul destinata angajatilor.

- Ba sa am pardon, ca poate la si 5 incepe la dumneata pe foaie, dar pe site ora de inceput e 19:00. Nici mai devreme nici mai tarziu. Asa ca mi s-ar parea de bun-simt sa modificati pe site sau sa incepeti la timp. Ca doar de-aia dam atatia bani pe bilet, ca sa fim informati corect.

In spatele meu erau deja cativa oameni dornici sa se implice si ei in discutie. Fata pierdea teren rapid. Ma asigura de faptul ca va depune o plangere in numele meu si spala putina rapid, lasandu-ne sa latram la luna. Intre timp pe culoarul ingust se ingramadesc cerberi care aduc lazi intregi de ochelari si incep sa le distribuie. Intram cu totii in sala, dupa ce statuseram la trei cozi. Ok, hai cu filmul. DAR NU!!!

Unul din baietii care lucreaza acolo a scos o foaie botita din buzunar, a clipit chior in lumina reflectorului care ii batea direct in fata, facandu-l centrul unei atentii semi-amuzate pe care nu si-o dorit. Cu foaia in mana tremuranda si cu ochii coborati pe randurile pe care le avea de citit, omul nostru a inceput sa buchiseasca despre filmul pe care il aveam de vazut si despre cum putem evita starea de rau pe care s-ar putea sa ne-o dea I-Max-ul. Nimeni nu l-a ascultat. Nimanui nu i-a pasat de el. Cu toate astea, sunt sigur ca aceleasi informatii puteau fi date de o voce inregistrata in boxe, in timp ce lumina din sala se stingea treptat. Ca sa nu-l mai chinuiasca degeaba pe saracul baiat.

Io nu zic… orice inceput e greu. Dar ceea ce se intampla la I-Max-ul din AFI Palace demonstreaza clar ca oamenii care organizeaza trebusoara acolo au ideea de customer-care bine ascunsa prin vreo galetusa de popcorn. Ca e clar ca ii doare in scaunul de cinema de clienti. Printre care eu nu ma mai numar, pana nu se schimba ceva pe acolo.

Intru. Lumina regulamentara de neon alb, faianta terna, dar curatel. Ba chiar parca se pastra si un iz de odorizant, ceea ce la 11 noaptea era o treaba… In dreapta aveam eu treaba. Stand in picioare… deh… unul din privilegiile de-a fi barbat… dupa ce-am tintit, mi-am atintit ochii catre peretele din fata mea. Unde am descoperit aceasta capodopera a traducerii, cat mai ales a adaptarii.

Mesajul e clar dihotomic, ba chiar discriminator. In timp ce noi, romanii, popor suveran si liber, suntem indemnati sa pastram curatenia, strainii sunt pusi la treaba. Bine, daca stai sa te gandesti un pic, treaba-i logica. N-ai cum sa pastrezi ceva ce nu exista. Adica, din moment ce, noi romanii, nu suntem in stare sa FACEM curat, ni se ia corvoada asta de pe umeri. Noi, pasivi precum ciobanul mioritic, tre’ sa PASTRAM curatenia. Iar la treaba ii punem pe ei. Pe toti nefericitii care au proasta inspiratie sa ne calce granita. Si ii luam tare inca de la intrare. Propun ca, la controlul de pasapoarte sa se livreze fiecarui strain o matura, un mop, o caldare, carpe, un lighean. Si la treaba cu ei! Ca si noi, romanii, avem treaba de nu ne vedem capetele. Pai voi credeti ca e usor sa pastram curatenia? Ntz ntz ntz.

In cele cateva zeci de secunde, cat am avut eu treaba in locsorul respectiv, am avut timp sa gasesc urmatoarele doua premise care au condus la aceasta traducere:

1. Vreun sef hatru de la aeroport si-a dat cusma pe ceafa si, scarpinandu-si mucalit mustata, a zis: ia sa facem, ma, misto de ei! Ce, ei nu fac de noi?!

2. Serviciul de traduceri al aeroportului international Henri Coanda e mare fan Johnnie Walker.

Va invit si pe voi sa va dati cu presupusul.

Ceea ce ma frapeaza mai abitir este altceva. In ce hal am ajuns noi, ca oameni, de nu mai putem deosebi un pamflet care se vrea exagerat de obiectul ironiei. Ce arata asta despre noi? Ca diferenta dintre bogati si saraci a ajuns  sa loveasaca si intr-ale duhului? Ca oamenii care mai deschid o carte, pe care ii intereseaza si altceva decat ciclul nani-papa-caca, sunt la ani-lumina distanta de majoritate, aliniata cuminte la coada la hipermarket, o majoritate care danseaza disciplinat pe aceleasi piese, se imbraca in aceleasi culori, mananca acelasi burger si vrea acelasi lucru de la viata: NIMIC ?!

Au mai existat si din cei care m-au catalogat drept cretin, prost, incult, orb. Oare de ce ne place sa ridicam bolovanul si sa-l zvarlim in teasta cetateanului inainte sa ne intrebam daca merita el sau nu un asemenea tratament? De ce trebuie sa ne afisam superioritatea doar improscand noroi si flegma in jur?

Prima este din ciclul asa nu. Deci pitziponci.org.net.com.ro.swe.asanu Cum sa vii frate asa pe partie?!?!?!?!

A doua este facuta cu amicul nostru, salvamontistul Andrei, care este rarait, hatru, si extrem de sociabil. Azi s-a imbracat in costumul de vara si ne-a aratat ca valoarea de adevar a citatului “Iarna nu-i ca vara” e egala cu 0.

Asadar iata-mi ritualul. Spun ca ne intoarcem imediat, dau play la piesa, ma asigur ca avem ascultator pe linie pentru cand ne intoarcem, verific repede daca microfoanele sunt inchise, dupa care o zbughesc spre buda. Am un viraj la stanga, o lnie dreapta dupa care inca doua viraje la stanga. Cu inima in gat, imi rezolv problema, ma spal rapid pe maini (ceea ce inseamna ca de foarte multe ori ma oparesc un pic), dupa care reiau sprintul, de data asta usurat. Ajung inapoi in studio cu rasuflarea taiata, facand yoga, pillades si mai stiu eu ce exercitii ca, in cele cateva zeci de secunde ramase pana la reinceperea emisiunii, sa-mi fac vocea sa sune cat de cat normal.

N-am ajuns intr-atat de exhibitionist incat sa ma apuc sa va povestesc cum fac eu pipi seara la radio, doar asa… de florile frasinelului, ale micsunelului sau ale plopului (pour le connaisseurs). Aseara, tocmai cand ma pregateam de linia dreapta, m-am oprit. Sabotaj, urlau muschii mei, cu energia zagazuita in mod neobisnuit. Holul era ud, iar badigardeasa noastra (scuzati femininul ghiolban, dar altul nu-mi da prin minte niciodata), tacticos, stergea pe jos. Eu zic ma scuzati, in timp ce mintea im calcula trasee ocolitoare cu viteza celui mai performant GPS.

Ea, placida, ridica ochii de pe dalele gri pe care la mangaia cu mopul ei alb, bate din gene de cateva ori, zambeste auriu-dentar si-mi zice: “Da’ treci, Dane, linistit. Eu imi fac treaba mea, tu ti-o faci pe a ta. Ce-are?”. Acuma, iata dilema. Secundele treceau, iar ruta ocolitoare era… ocolitoare, na. Plus ca, daca i-as fi refuzat invitatia de pangarire a podelei umectate, poate ca femeia m-ar fi considerat arogant sau… mai stiu eu cum. Asa ca, avand sentimentul unui sacrilegiu am mers inainte.

Cum actiunea pe care o aveam de intreprins mi-a acordat un scurt ragaz de meditatie, am filosofat cinic asupra alocutuinii badigardesei. Cum ar veni… romaneste ashea. Io-mi fac treaba mea cu atata dezinteres si nepasare, incat chiar nu ma intereseaza faptul ca tu mi-o strici. Nu ma intereseaza cat de bine e facuta, important e sa treci sarcina la rezolvate acolo. Mi-am terminat scurta meditatie cu o imagine comica a badigardesei in pozitia Statuii Libertatii, avand in mana mop-ul in loc de flacara, cu smotoceii in jos si cu o flamura a Romaniei aninata de coada. Am intrat, zambind si gafaind concomitent, in studio, cu 12 secunde inainte sa se termine piesa.