In primul rand,  si aici pentru cei care sunt familiarizati cu activitatea mea in cadrul Partydului KissFM recomandarea este sa sara peste acest paragraf, as vrea sa va spun ca, pe langa MC al tuturor party-urilor care poarta acest label, eu ma ocup de tot ce inseamna booking si management. Carevasazica eu vin in contact cu toti patronii de club sau cu intermediarii care se ocupa de anumite cluburi. Pe zona Cluj, noi lucram cu un bun prieten al nostru, care s-a dovedit a fi un profesionist desavarsit si care este, totodata, un DJ foarte bun si cu mare experienta. Vorbim aici despre Ministrul Omeniei din Partydul KissFM, DJ Jonnessey. Colaborarea asta dureaza de un an si ceva si pana acum n-a avut nicio problema.

Gata cu introducerea, acum incepe povestea. Atunci cand am auzit pentru prima oara ca exista un club langa Gherla care si-ar dori o colaborare cu Partydul KissFM am ridicat un colt de spranceana a mirare. Recomandarile lui Jonnessey, ale colegilor nostri de la KissFM Cluj-Napoca, plus un research scurt care a aratat ca multe nume greutze din industrie trecusera pe acolo deja, m-au facut sa spun “ok”. Asta si pentru ca, weekendurile se anuntau mai usoare din punct de vedere transport, pentru ca le-am fi cuplat cu sedinte de Partyd tinute in Cluj, chiar in oras.

Si ajungem prima oara in club. Pe afara, un cort gen Office Mamaia. Intram. Mare dom’le. Mare si… suprinzator… dar amenajat bine pe dinauntru. Lumini de neon trase prin pereti, tapet din ala scump si sclipicios gen Bamboo, un pupitru cocotat la o inaltime care sa-ti permita sa vezi tot clubul, ringul mare si in centru, canapele si mese pentru toate gusturile si buzunarele. Cand am ajuns noi, inca nu se daduse drumul “la program”, drept pentru care lumina era difuza, sunetul incet. Rezident foarte ok, care punea corect si greutz, numai bine. Lume sa vina. Si a venit, fratica! A venit! Sa tot fi fost pe la 800 si ceva de oameni. A iesit party si iuresh, asa cum iese de obicei la sedintele noastre de Partyd. Aproape ca n-am mai bagat de seama faptul ca sunetul venea din niste boxe home-made. Da’ chiar ca home-made. In sensul in care un baiat destept le-a facut binisor, cu ferastrau si traforaj, dupa care le-a dat o vopsea alba, numai buna de luat ochii si… le-a vandut scump. Am trecut usor peste faptul ca, daca n-ar fi fost DJ Warren cu noi care sa faca din cand in cand lumini, MAC-urile si scannerele din club ar fi mers pe demo (adica fara nicio legatura cu muzica sau atmosfera). N-am putut insa sa trec peste impactul vizual pe care mi l-a dat patronul. Raoul. Raoul Zegrean. Mic, indesat, purta (chiar si in propriul lui cort) o palarie de cowboy din piele neagra cu zorzonele metalice sub forma de capete de mort. Camasa luata pe vremea cand nu manifesta o atat de mare apetenta pentru shaorma sau alte mancaruri grase. Pantofi foooaaarte ascutiti. Parca si o vesta. Ceva la fel de… special. Era mandru nevoie mare de clubul lui. Intre noi fie vorba, avea si de ce. Il vedeam. Atent la barmani, la noi, se invartea peste tot. L-am apreciat pentru asta, am zambit amuzat de gustul vestimentar. Ne-am despartit prieteni, fiecare parte indeplinndu-si obligatiile asumate.

A venit a doua tura de Partyd la Parkplace. Diferente fata de prima data: boxele home-made isi traisera deja viata desi trecuse doar o luna si ceva de cand le auzisem functionand la capacitate maxima… adica atat cat puteau si ele. Sunetul era undeva la jumatate din potential. Iar ce ramasese era atat de supra-solicitat incat muzica si vocea MC-ului nu erau decat o gajaiala amorfa, care mai mult iti dadea dor de duca decat pofta de dans. DJ-ii (Olix si Jonnessey) au lucrat doar cu castile in urechi. Aner si cu mine (MC-ii), dupa ce am incercat sa resuscitam un monitor mare cat un mamut si la fel de defunct precum specia mai devreme mentionata, ne-am lasat pagubasi. Si am tras pe corzi, lasandu-ne halci mari de voce in difuzoarele care pur si simplu nu mai faceau fata. Lumea la jumatate fata de data trecuta. Oricat de dornici de petrecere ar fi fost, in cele din urma s-au lasat pagubasi si au plecat. Deci s-a terminat mai devreme. Raoul isi pierduse vesta si palaria, dar si zelul. Nu mai era titirez. A stat intr-un colt, dezbatand indeaproape cu o sticla de alcool tare. Spre sfarsitul serii Jonnessey, ca purtator de cuvant al tuturor, i-a atentia asupra “gaurilor din cascaval”. Raoul dadea intelegator din cap. Intelegator si putin… sentimentalo-turmentat. Care a fost replica lui? Un impleticit “Rezolv”. Da’ te rog io… hai cu mine sa-i spui si lu’ mama treaba asta”. Asadar Jonnessey s-a vazut nevoit sa repete intreaga poveste in fata doamnei Zegrean, care  a parut ca intelege si ca va actiona intru imbunatatirea conditiilor, ca sa fie totul ok, ca sa fie bine, ca sa nu fie rau. Pupaturi baloase la plecare, carevasazica tot prieteni am ramas. Carevasazica data viitoare urma sa fie ok.

Si exact a treia oara, exact atunci cand se da Fat-Frumos de-a berbeleacul si se transforma in musca, ei bine, a treia noastra oara, iertati-mi calamburul, fu cu cantec. Am ajuns. Pentru ca viata ne-a invatat sa fim pesimisti… de data asta dotati cu monitor prin amablitatea lui Jonnessey, la cortul faptei. Pustiu. In sensul ca o parcare pe care am vazut-o plina, apoi jumatate, ne-a salutat imbietor cu (aproape) toate locurile goale. Intram in club. Nu. Nu era un miracol al pietonilor. Era CHIAR pustiu. Ne-am instalat, sperand la o minune, temandu-ne de ce e mai rau. Si am inceput party-ul. Acele cateva mese care au fost… s-au distrat si au dansat. Iar noi ne-am facut treaba pentru care fuseseram chemati. Nu o jumatate din treaba. Nu. Nu la turatie mai redusa. Toti cei care au vazut Partydul KissFM in action stiu ca noi suntem intotdeauna gata de party. Chiar daca suntem obositi, chiar daca nu este foarte multa lume, noi facem party. Pentru ca prin asta ne deosebim de alti blazati care fac umbra scenei degeaba. Gata intotdeauna de party

Problema, ca de obicei, a aparut la sfarsit. Atunci cand este randul clubului sa-si tina partea de intelegere. Da… Doamnelor si domnilor. Cand a fost vorba de bani, dl. Zegrean si-a mai pierdut din prestanta. Superioritatea s-a transformat in jale. Ochii ca doua dungi s-au rotunjit a durere rupta-n coate. “N-a fost lume… n-am facut bani. Va dau cat am facut.” Evident ca noua nu ne-a convenit. Doar noi prestaseram in totalitate seriviciul pentru care fuseseram chemati. Plus ca mai avem si proasta obisnuinta de a lucra cu profesionisti in domeniul asta, care, punand raul in fata, pregatesc onorariul invitatului dinainte, fara sa se bazeze pe incasarile serii respective. In cele mai multe cazuri nu au nevoie de el. Dar e acolo. Astfel incat sa nu se poata ajunge la situatia jenanta pentru patron, enervanta pentru invitat.

Situatia, in seara respectiva, era fara iesire. El zicea ca n-are, noi ziceam ca vrem. Si ne-am vazut de drum, ramanand sa ne auzim la telefon a doua zi, cand el zicea ca va face rost de bani. Zis si facut. Noi il sunam. El raspunde, in cele din urma… Dar n-are. Ca marti sau miercuri… Din nou, ma gaseam in fata unei stiuatii fara iesire. Ce sa faci?! Asta ma intreba si el: “Nu am. Ce sa fac?!”. Inainte de a continua, as vrea sa va spun ca suma despre care vorbim nu ar prezenta o problema pentru nimeni care are propria afacere in domeniul asta. Asadar el zicea “marti sau miercuri”… eu ziceam ca este inacceptabil. Ei bine, ce sa fac? I-am dat omului o idee: era sambata, clubul avea sa fie deschis. Il sunam spre dimineata si, daca e ok, trimitem un prieten (multumesc frumos Adi) care sa rezolve problema datoriei. La inceput nu este de acord. In treacat, ii povestesc despre data trecuta cand am avut o problema cu un club. Desire Campina s-a inchis. Artistii au refuzat sa mai vina in club de teama ca vor pati la fel ca noi. Lumea care a citit articolul radea pe infundate, pe la colturi, in cele din urma chiar in fata managerului care si-a umflat orgoliul atunci cand chiar nu era cazul. Brusc ramane stabilit: banii in noaptea care urmeaza.

Inca nu puteam fi siguri de nimic. Vine si noaptea cu pricina. Noi, in Cluj-Napoca, intr-un club plin de lume, cu o atmosfera geniala. Dam telefon. El zice, coerent si cu dictie, ca sa vina omul dupa bani. Doamne ajuta zicem noi. Adi, la post, porneste spre locul faptei. Odata ajuns acolo, i se pun banii in mana. Dupa care i se iau. Iar Raoul, mai imprietenit cu taria decat fusese cu o seara inainte, da cu telefonul bietului baiat de dusumele, se umfla in pene… e smecher cum ar veni! Semcher acum, cand in fata lui e un nevinovat care n-are alta treaba decat sa transporte. Ba mai mult, incepe sa ne injure, sa-l ameninte pe Adi cu bataia, sa-l asmuta pe singurul (!!!!) bodyguard din club. Cu chiu cu vai Adi scapa nevatamat de acolo. A doua zi ne spune povestea. In speranta unei rezolvari, o sunam pe d-na mama lui Raoul. Care ramane blocata si are o prima reactie ce pare matura. Zice ca nu zice nimic pana nu aude ambele parti ale povestii. Fair enough. Urmatoarele conversatii telefonice cu ea manifesta, insa, o puternica tendinta de a ajunge la o tulburatoare distanta de buna-cuviinta si, mai ales, logica. Asa ca, satul de familia asta, ii rog frumos sa stabileasca ei un termen. Care a expirat acum doua zile.

Inainte sa inchei acest articol, care este si asa mult prea lung pentru cat merita oamenii astia, as vrea sa va dau niste fapte care sa ne lamureasca putin:

1. Partydul KissFM a stabilit recorduri de bilete vandute la intrare in cluburi ca: Liquid Sibiu, Ring Cluj-Napoca, After Eight Cluj-Napoca, Helin Craiova, Allegria Alba-Iulia, Skye Iasi, Bazzara Arad, Tao Rm. Valcea, Daso-Cado Targoviste, Scala Piatra-Neamt.

2. Acesta este al doilea club cu care am avut vreodata cea mai mica problema. Cu toti ceilalti avem relatii excelente. Dovada: revenim peste tot unde am fost chemati macar o data.

RUGAMINTI:

1. Pentru artisti – aveti grija cu clubul asta. Si nu mai tineti pentru voi expeientele neplacute. Hai sa nu mai bagam capul intre umeri. Dati share. Avem putere de influenta. Hai sa o folosim.

2. Pentru membrii Partydului KissFM din toata tara: preluati acest articol. Faceti-l cunoscut. Astfel, poate, Raoul Zegrean va intelege ca, de fapt, a avea un club reprezinta o afacere foarte greu de intretinut. Ca nu ajunge sa iei bani de la mami si de la tati ca sa “iti tragi o super-disco”. Ca dupa aia e nevoie de neuroni si stres mult, de idei, de creativitate. Ca lupta e apriga, concurenta flamanda. Si va rog, ocoliti locul respectiv pana cand se va inchide. Sunetul e prost, patronul se ocupa mai mult de ce are in pahar, trebuie sa ceara voie la mami pentru orice decizie si am auzit ca singurul bodyguard nu prea face fata, asa ca bataile sunt destul de dese (asta e zvon).

Carevasazica, Olix si Ioana comanda un taxi la ei acasa, cu care ma iau pe mine de acasa si purcedem in formatia asta catre aeroport. Pe drum conversatie usoara, taximetristul pe genul tacut. E bine. Ajungem. Olix si cu mine, ne scotocim impreuna ca sa adunam cei 29 de RON cat facea cursa. 20 de la el, 10 de la mine… se mai scormoneste el, mai gaseste 2 lei. Ii intind taximetristului a carui privire o simteam atintita asupra mainilor mele si devenind din ce in ce mai taioasa.

Prima replica:

- Pai io 2 lei castig la o cursa in Bucuresti, daca-l duc pa om de colo-colo. Ce fac cu astia? Nu stiti ca pentru aeroport se da cel putin cu 10 lei mai mult decat face aparatul?

Eu (fara chef de cearta) – Sunt sigur ca asta nu este o regula a companiei. Dar voi suna acum sa ma lamuresc daca aveti sau nu dreptate. Ce indicativ aveti?

El – Scrie pe masina indicativu’! Hai, suna – suna!

Eu: Ok. Ma uit pe masina. 633. Formez numarul, imi raspunde o dispecera. Ii zic unde sunt, cat face aparatul si ca mi se pretind 10 lei peste suma respectiva. O intreb daca este regula companiei.

Ea – Pai si ce vreti sa fac eu? Ce, eu sunt acolo cu Dvs?

Eu – Nu. Dar mi-ati putea raspunde la aceasta intrebare simpla. Este sau nu este regula companiei?

Ea – Tot ce stiu este ca soferii nu sunt obligati sa va duca in afara Bucurestiului.

Eu – Dar din moment ce ne-a dus, asta inseamna ca a facut-o de buna-voie, ca doar nu l-am rapit noi.

Ea – (mai enervata) Pai si eu ce sa fac?

Eu – Sa-l penalizati pentru ca imi cere mai multi bani decat face aparatul.

Ea – Pai eu n-am cum sa-l penalizez.

Eu – Pai atunci faceti-mi, va rog, legatura cu cineva care poate.

Ea – Nu se poate!

Eu – Da’ ce se poate?!

Ea – Sa faceti o reclamatie.

Eu – Atunci asta vreau sa fac.

Ea – Pai spuneti.

Eu (enervat) – Vreti sa va dictez la telefon?!?!?!?! Tocmai v-am spus despre ce e vorba. Asta-i reclamatia mea. Si mai am una. Contra dvs. Faceti-mi, va rog, legatura cu unul din superiorii dvs.

Ea (tipa tare) – Nu va fac nicio legatura cu niciun sef. Cu mine vorbiti!!!

Eu – Cum va numiti?

Ea – Ia uite dom’le … “Vrea sa faca reclamatie”! Auzi, dom’le tupeu…

Eu – Cum va numiti?

Ea – Pai daca dvs nu aveti bani sa platiti taxiul de ce ma sunati pe mine. Asta-i buna. Sa vorbiti cu seful.

Eu – CUM VA NUMITI?!

Ea – Indicativ 13.

Eu – Asa va numiti? Si care-i prenumele?

Am inchis. N-avea sens. Eu, personal, nu mai merg cu Speed Taxi niciodata. Am mai avut la un moment dat o problema cu un alt taximetrist de la o alta companie, care a reactionat corect. Voi apela la ei. Olix mi-a zis ca va face la fel.

Iata un rationament care m-a facut sa ma abat de la drumul meu obisnuit catre munca si sa dau o raita pe la Politia din Pipera ca sa-mi fac permis. Luni 13. Nu stiu daca ati fost pe acolo si nu stiu nici macar daca in alte locuri e la fel. Cert este ca procedura implica, aidoma oricarui alt demers de gen, birocratie. Doar ca aici funcitoneaza o mafie benigna pentru birocratofobi ca mine. In birouri dosite prin unghere ale cladirilor din jur, subzista kafkian o increngatura de functionari care iti completeaza fisele, iti dactoligrafiaza (da, da.. tzac tzac la masina de scris) formulare si iti calauzesc pasii servil catre ghiseele pe care trebuie sa le vizitezi intru implinirea doleantei.

PRIMUL GHISEU

6-7 persoane. Doua functionare. Evident, doar una lucreaza cu publicul. Cealalta vorbeste afectat la telefon. “Sigur ca va ajut, doar de-asta sunt aici. Daaaa… Veniti Dvs. aici si le rezolvam pe toate.” Dupa care emite un sunet de pisica satisfacuta, un galgait de ras tomnatic si inchide cu o mutra acra, continuand sa caute prin dosare, fara sa priveasca macar o data la noi, muritorii de la coada. Un uliu pandeste dameza care tocmai termina de platit. Sunt cu ochii pe el. Doar ca “tataie” din fata mea e si mai uliu. “Alo, domnu’! E un singur rand aici, sa stiti.” Trisorul (gras, trening, shaormist, lant de aur gros la gat) priveste prin el. Batranul nu se lasa. Ma pregatesc si eu sa execut foc de acoperire daca e cazul. Dar nu e. La cea de-a doua remarca uliul isi parcheaza linistit burta stransa intr-un tricou mulat la coada cozii. Ei sunt singurii care mai fac conversatie. Ei, adica shaormistul si un coleg de-al lui cu aceeasi structura adipoasa, dar parca imbracat mai de Doamne ajuta. Dupa cateva cuvinte deduc ca se cearta. Se pare ca grasul din spatele meu l-a batut pe socrul celuilalt. Se polemizeaza la modul general, pe tema dreptatii, a justificarii violentei… Niciunul din cei doi nu cedeaza ideatic pana in momentul in care parasesc primul ghiseu. Sunt pregatit sa trec la urmatorul nivel. Emotionat, urc pe trepte spre…

AL DOILEA GHISEU

De fapt, e pe alese. Sunt multe. Evident ca functioneaza doar doua. Din… sa zicem… 12. Cozile sunt aproximativ egale. Intr-un colt, doar doua persoane. Acolo sunt permise straine. Fiecare ghiseu este prevazut cu o cutie din lemn in fata, care serveste drept cabina fotografica, dar nici nu te lasa sa-ti dai seama daca ghiseul e dotat cu functionar au ba. Neincrezator imi var scafarlia in cateva cabinutze. Intr-una o roscata bondoaca isi scutura coama. Se sperie cand ma vede de parca as fi intrat peste ea in cabina de proba. “Nu e nimeni aici” imi spune ea paradoxal. E cam incurcata tinerica. Pila lui tati, evident. O sa vina careva la ghiseul “inchis” ca s-o traga in chip pe duduie, peste rand. Ma intorc la randul meu de la coada conturand un dialog fiintial cu bondoaca la mine in minte. Sunt spiritual, am replica, imi fac praf interlocutoarea ca intotdeauna in dialogurile imaginare. Odata aplicata lovitura de gratie, focalizez randul. Care de fapt seamana cu un grup eterogen de oameni care privesc, aidoma junei bovine catre poarta noua, toti catre deschizatura cabinei din lemn din fata lor. Primul la rand e un barbat. 35 de ani. Pantofi scalciati. Camasa si pantaloni galbeni, de aceeasi nuanta. Parul pieptanat cu gel spre spate – mafia fashion. Rasuceste in mana un dosar stufos si isi roteste ochii mici si speriat de jur imprejur. E clar: cauta un partener de conversatie caruia sa-i povesteasca… in sfarsit… totul.

In spatele lui vine un personaj colectiv. 4 baietzashi de vreo 20 si un pic de anisori. Unul pe genul uscat de slab. Din ala de te miri ca se fac curele cu gaurile atat de aproape de catarama. Astia-s vioi de obicei, iar asta nu face exceptie, saltand permanent de pe un picior pe celalalt. Ceilalti trei sunt pe genul fast-food in haine stretch. Mai ales tricouri. Privirea imi este invariabil atrasa de burta invesmantata in roz a celui mai genetic bronzat dintre ei. Baietii rad si glumesc, dar se vede ca isi joaca nepasarea. Ceva ii apasa… Dupa ei urmeaza un tip care a imbatranit frumos. Are fata de actor de soap. Are si defecte: blugii trasi prea sus… atat de sus incat niste cusaturi se vad strivite in anumite despicaturi ale corpului lui. Dupa el mai vine un personaj. 60 si ceva de ani, imbracat simplu. Miroase a naftalina si a vechi. E chiar in fata mea. Nas rosu, cu vinisoare sparte, ochi bleu spalacit. Parul carunt, tuns scurt. Are mare emotii.

Din ghiseu iese o femeie marunta. Se indeparteaza cu pasi mici si repezi, iar de pe fata ei nu pot deduce daca a izbandit sau nu. Intra omul in galben. Peste inamicii din fata mea, aud franturi de conversatie. Asta si pentru ca functionarul, a carui fata bonoma se intrevede prin chepengul cabinei, ridica vocea. A mirare insa, nu a enervare. Hopaaa…. caz greu! Incep sa privesc alarmat la ghiseele celelalte. Poate s-a mai deschis vreunul. E clar ca va dura. Nu vad nimic din cauza buzilor albe din lemn. Coada de langa s-a miscat in acelasi ritm pana acum. Exact cand cantaream mai abitir ce am de facut, norocul pare sa-mi surada.

- 4 persoane sa pofteasca la ghiseul 1. Doar 4, va rog!

Cei 4 care formau personajul colectiv se misca impreuna. Intre timp lucrurile par sa se precipite. Galbejitul iese din ghiseu cu o privire ce rataceste disperata de la o fata la cealalta, de parca tocmai ar fi aflat ca va muri peste 543 de secunde. Incearca, fara succes, sa-si gaseasca macar cateva cuvinte. Clipeste de cateva ori. Isi da seama ca e fara scapare, dar, in cele din urma isi ia inima in dinti si trece la atac: “Aveti cuma un pix?”, il intreaba pe batranul naftalina din fata mea. Din spatele meu se intinde o mana in carouri, in timp ce batranul inca se mai scotoceste prin buzunare. Ma uit. Un batran cu mustata. In spatele lui, o bruneta semi-bunoaca incearca din rasputeri (si reuseste) sa nu priveasca pe nimeni mai sus de genunchi. Ma gandesc ce viata plicticoasa tre’ sa aiba fata asta, in timp ce, imi dau seama ca sunt “next in line”, ca sa zic asa.

Intra batranul. Sta 20 de secunde si iese. Cu o foaie alba in mana. Tre’ sa dea o declaratie pe o foaie alba. Se indreapta cu pasi tarsaiti catre o masa, la care il asteapta asezata o doamna cocheta care vorbeste la telefon. Vazandu-l, se intrerupe o clipa si il intreaba de la inaltimea tronului ei imparatesc: “Ce-i dom’le?” Nu aud raspunsul batranului, pentru ca e cu spatele. Dar ea ii mai arde un sfichi de bici: “Te descurci?” Batranul se aseaza timid la masa, se apleaca si incepe sa scrie incet.

Exact cand iesea batranul se prezinta langa mine galbejitul, care zambeste umil si zice: “M-am intors.” Eu asta nu inteleg. Ai stat o data la coada, n-ai rezolvat. Ceea ce iti da, automat, dreptul de a te baga in fata mai apoi oridecateori doresti. Ma rog, nu comentez. Il invit pe om sa intre. Si aici incepe un dialog de 40 de minute. Asta n-a avut permis in Romania. A emigrat in Italia. Acolo si-a facut permis. Pe care l-a pierdut. L-a declarat pierdut acolo. Italienii zic ca l-au restituit. Omul zice ca nu l-a primit. Nici autoritatile romanesti nu-l au. Dar omul vrea permis romanesc acum. Pentru ca s-a intors acasa. Functionarul intreaba si asuda, asuda si intreaba. Se uite in jur, isi interpeleaza colegii. In cele din urma se apuca sa-i dicteze omului in galben o declaratie “pe propria-mi raspundere”. Dicteaza incet, litera cu litera. Doar asa poate scrie omul. Asta dureaza. Se vede ca functionarul e incurcat. Scos din rutina-i zilnica e temator ca o ciuta prinsa-n luminis de fascicolul lanternei unui vanator. Batranelul s-a intors de ceva minute in fata mea. Ca doar si el a mai stat o data la coada. A naibii regula. Batranelul se plictiseste. Incepe sa converseze cu primul de la coada alaturata. E barbatul imbatranit frumos care “a schimbat banda” intre timp.

Asa aflu si povestea batranelului. Dar nu ma mai intereseaza ca e taximetrist, ca l-au pradat nenorocitii, ca el a iesit sa dea jos valiza din porbagaj, ca ala era un drogat. Vreau doar sa plec. Sa se termine. Dar nu! Nu se poate! Batranul a gresit declaratia. A mai durat 40 de minute.

Sunt putin nervos in poza de pe permis.

Acum ceva vreme, un necunoscut mi-a trimis un mail in care mi-a prezentat ideea lui. Nici macar nu stiu daca o pot numi afacere, pentru ca de fapt e vorba despre un proiect. Numit, putin pompos, poate, de “responsabilitate urbana”. Pai inca de la nume iti vine sa te iei cu mainile de valiza si s-o tulesti catre tari mai civilizate. Unde ma, responsabilitate urbana? La noi?! Autorul ideii a si facut trebusoara asta, cu ceva ani in urma. Asa ca, linistit, din Bruxelles, Cristi a venit cu o idee veche, prezentata binisor, intr-o tara care numai pentru asta nu are timp. Carpooling se numeste. Se practica in tara aia de ne-o facem toti icoana si are cate un ocean in fiecare coasta de ceva vreme. Adica. Eu am masina, tu ai masina, el are masina, noi toti avem aceeasi directie de mers. Hai sa va iau eu azi cu masina mea, maine mergem cu a ta, iar poimaine cu a lui. Asa se mai golesc strazile, se imputineaza kilometrii din bord, scad noxele, mai dispare din stres. cumasina.net

Ideea este extrem de buna. E buna pe toate partile. E atat de buna, incat eu nu-i dau nicio sansa sa reuseasca in Romania. Dar… nu ma pot opri sa nu ma inclin respectuos in fata lui Cristi, pentru ideea lui.

Stati linistiti, desi mi s-a picurat in ureche, mai cu pipeta mai cu galeata, timp de 6 ani, istoria denaturata prin amabilitatea cumplitului mestesug de tampire care se chema scoala comunista, n-am de gand sa emit nici cea mai timida pretentie cum ca noi ca popor am avea cea mai vaga tangenta cu astea ale lui Avraam. Nu dom’le. Noi faceam ce stiam mai bine: parjoleam recoltele, otraveam fantanile, omoram vitele si ne refugiam in codru. Unde stateam si cantam din frunza, asta in cazul in care nu cumva o taiam in prealabil la caini.

De-aia, desi cu frunti late si ochi umbrosi, desi spirit latin si balcanic totdeaodata, desi cu femei frumoase si tara indestulata (la un moment dat, cu multe sute de ani in urma), noi tot un fel de neica nimeni am ramas in istorie. De-astia de-s chemati in preliminarii ca sa aiba granzii cu cine juca. Din pacate grumazul nostru plecat nu se va mai indrepta niciodata. Asa ne-a perceput istoria, asa vom ramane. Iar lucrul asta nu se observa numai pe timp de razbel, ci si pe timp de pace.

Unul din principalele motive pentru care noi ca neam nu vom fi niciodata luati tocmai in serios sau tratati ca niste oameni mari este faptul ca noi insine si unii pe altii nu ne luam in serios. Singura grija a noastra fata de aproapele este cum sa-i inceteze mai rapid capra din viata. Si sunt milioane, ba nu! Catralioane de exemple in acest sens.

Unul dintre cele mai marunte, cele mai lipsite de semnificatie exemple sunt etichetele. E clar ca in ochii strainilor nu meritam etichete in limba noastra la produsele de import. Doar cele care se fabrica aici sub marci de renume beneficiaza de acest avantaj. Restul importatorilor sunt obligati prin lege sa lipeasca de cutia produsului o eticheta cu traducerea caracteristicilor produsului vandut, astfel incat si cei mai putin poligloti dintre urmasii de tarabostes si legionari romani sa desluseasca, fratili meu, ce buchiseste veneticul pe a sa ethicheta colorata.

Carevasazica importatorul neaos, mioritic, da metaforic cu limba pe lipiciul etichetei cu traducerea si o lipeste binisor pe cutia produsului. E, unde lipeste el trebusoara asta?! In 9 cazuri din 10 reuseste performanta de a astupa perfect partea de ambalaj special conceputa pentru deschidere. Astfel incat ambalajele capitaliste de import, gandite special pentru a fi deschise lesne de maini conseumeriste dornice de a ajunge la proaspata achizitie, se transforma, printr-o ironie a sortii si din lenesa nepasare, in aceleasi cutii comuniste cu care au fost obisnuiti ai nostri, facute parca in ciuda cumparatorului, de care trebuia sa tragi cat poti, sa tai, sa ciopartesti, pentru a ajunge la… ma rog, la ce era acolo in cutie.

Si uite-asa eticheta asta cu traducere devine ea insasi o marturie clara a faptului ca noi nu avem cum sa reprezentam ceva pe lumea asta atata vreme cat nu ne pasa unii de altii nici macar atata cat sa le dam celor care platesc un serviciu cat mai bun pentru banii platiti. Iar lantul de la importator pana la degetele frustrate ale unui cumparator care se incurca in scarbavnica eticheta trece pe la 3-4 en-gross-isti si retaileri care ar putea pune ei piciorul in prag, impunand o mai blanda si inteleapta tratare a ambalajului. Da’ de ce? Pentru prostu’ ala care cumpara? Si-asa l-am facut de bani, da-l incolo d-aici!

Erata: se scrie PartYdul, nu PartIdul (ca doar noi suntem cu party-urile, nu cu politica)

desi e foarte putin important, numele clubului este Desire, nu Desiree, ca nu cred eu ca il duce pe debla pe patron la farafastacuri frantuzesti.

Daca vreti sa lasati un comment pe marginea articolului, o puteti face aici.

Le multumim colegilor de la Cancan si ii invitam cu drag la o sedinta plenara de Partyd, cu antren si ceai de sunatoare.

In cele aproape 6 luni de turneu, Partydul Kiss FM nu a avut niciodata un conflict cu vreunul din cluburile in care s-a aflat. Atata vreme cat a depins de noi am fost acolo cand a trebuit, am facut treaba la cel mai bun standard posibil, am stat pana cand petrecerea s-a terminat sau se apropia de sfarsit. Asta este partea noastra. In partea clubului, printre altele, revine si cazarea noastra, timp de o noapte, in conditiile prestabilite. Si acum povestea:

La Desire in Campina veneam a doua oara. Era party de vineri, asadar fara transmisiune pe Kiss. Olix si-a terminat emisiunea si am gonit cei cativa kilometri pe DN1. Am ajuns la timp, am fost cazati la Pensiunea Bavaria, un loc simpatic, cu o receptionera primitoare. Automat am completat formularul de cazare, lucru pe care il pot face si cu ochii inchisi, dat fiind faptul ca nu cred ca am completat alt tipizat de mai multe ori in viata mea. Ne-am aruncat valizele in camera si ne-am repezit spre club, pentru ca nu voiam sa intarziem.

Am ajuns. Am facut party. A fost foarte ok. A doua zi dimineata, cu o halta in Bucuresti, am ajuns la Sibiu. Ei bine, surpriza a venit o saptamana mai tarziu, cand, pe adresa mea publica de mail, cea pe care o gasiti si aici pe blog, am primit o “instiintare” de la pensiunea unde fuseseram cazati, cum ca dl. Dan Dragan, managerul clubului Desire, care promisese ca va achita cazarea noastra, nu prea mai era de gasit. Puteam sa fiu roman si sa dau un delete elegant. Dar educatia primita acasa, corectitudinea scolii germane si niste bun-simt pe care, slava Domnului, am de unde sa-l mostenesc, m-a facut sa le raspund oamenilor astora. Le-am promis ca voi incerca, la randul meu, sa dau de dl. Dragan, care pana atunci fusese foarte usor de gasit. Ba mai mult, el era cel care ma cauta pentru tot felul de intrebari si rugaminti in privinta evenimentului care urma.

Deloc suprinzator, toate telefoanele erau inchise. Asa ca am luat calea oricarui muritor: am sunat la numarul public al clubului. Asa am tinut o vreme legatura, prin intermediari, ba cateodata facandu-mi-se chiar hatarul de a mi se raspunde personal la telefon, cu dl. Dragan, care ma asigura ca in cel mult 24 de ore va achita suma catre pensiune. O saptamana mai tarziu, Pensiunea Bavaria a abandonat asteptarea, m-a facturat pe mine, ca doar eu completasem formularul, si gata. Si uite-asa mi-am platit eu cazarea in Campina, desi nu-mi facusem, eu personal, drum pe acolo, ci fusesem invitat.

De fapt nu gata. Mai am doua lucruri sa va spun:

1) Partydul Kiss FM nu va mai merge NICIODATA in Club Desire din Campina si isi sfatuieste toti membrii si toti prietenii sa faca la fel. In ceea ce priveste alti artisti ce sunt invitati acolo, va sfatuim sa le imitati pe colegele noastre care indeplinesc cu mai mult sau mai putin talent cea mai veche meserie de pe Pamant si sa cereti banii inainte.

2) Suma pentru care dl. Dan Dragan, ilustrissim manager si iscusit om de afaceri la Clubul Desire din Campina, a preferat sa isi vare romaneste tartacuta intre umeri se ridica la astronomicul  numar de… de…. 273 de RON. Halal.

Daca doriti sa transmiteti un mesaj clubului Desire, o puteti face aici.

Am ajuns, am luat bilet si mi-am indreptat pasii spre capatul culoarului unde se vedea marele logo si o mare de oameni. Ma uit la ceas, mai aveam 10 minute pana sa inceapa filmul. Voiam nachos si popcorn si suc… adica intreaga orgie semi-toxica si extrem de gustoasa de la film. Am intrat in grupul compact din fata intrarii si mi-am facut loc destul de usor pana in fata, ca sa vad care era obstacolul de netrecut care ma despartea de tejgheaua de unde puteam achizitiona produsele cu care sa-mi bat joc de sanatatea mea. Erau 3. Doua cosuri de gunoi nichelate si stralucitoare il incadrau pe el. Pe Cerber. Ochii blanzi dar hotarati, din care lipsea orice gand, te faceau sa crezi ca omul e in transa. Poate chiar era. Nu prea mi-a pasat.

- Buna seara, zic. Nu va suparati ca va intreb, dar de ce ne tineti aici afara? Mai sunt 10 minute si incepe filmul. Suntem cateva zeci de oameni care am vrea sa ne cumparam popcorn.

Cu greu privirea s-a mutat din gol catre mine. A clipit de cateva ori incurcat. Oare chiar eram primul client care se plangea?…

- N-am cum sa va las inauntru. Nu e gata sala inca.

Iar punctul de dupa inca a fost mare cat un sens giratoriu. Din punctul lui de vedere discutia era terminata. Nu mai era nimic de zis. Daca sala nu e gata, nu intri. Finala ca o sentinta la moarte. Asa a sunat replica lui. Doar ca eu nu sunt fiul meu mamei mele degeaba. O replica de genul asta il trezeste imediat pe Don Quijote, care doarme de obicei, ascuns prin vreun cotlon al personalitatii mele. Mi-am luat un zambet neutru si am incercat, fara prea mari sperante, ca prim argument, logica:

- Dar eu nu vreau sa intru in sala. Eu vreau acolo, la bar, ca sa-mi iau popcorn, nachos si un suc. Iar daca voi ne dati drumul buluc ca vitelor in ocol cu 5 minute inainte sa inceapa filmul, ne vom imbluzi la coada, ne vom imbranci in sala ca sa ne asezam si vom sfarsi cu totii foarte nervosi.

- Dom’le, n-am ce sa va fac! Nu io am hotarat!

Bun. Din replica lui deducem doua lucruri: in primul rand ca ii place sa termine conversatiile dintr-o singura replica, iar in al doilea rand, deloc surprinzator, logica nu avea rost in cazul de fata. Poate nici in altele care ar implica prezenta cerberului bland si hotarat precum un zimbru, sau poate alt animal domestic din aceeasi specie. Astfel incat am lasat zambetul la o parte si i-am zis:

- Pai atunci hai sa facem asa: cheama dumneata pe cine a luat hotararea asta sau, in orice, caz, pe cineva cu putina putere de decizie.

Na, ca l-am incurcat! Pai cum sa plece?! Pai si aici cine ramane? Daca suntem oameni rai si ne repezim precum o cireada dezlantuita asupra barului. Sau, si mai rau, in sala, acolo unde de fapt am fi avut tot dreptul sa fim! Clipea omul meu. Nehotarat. Nu stia ce sa zica. A baiguit insa:

- N-am cum sa plec de-aici.

- Noroc ca ai statie si poti spune acolo ca ai un client nefericit si enervant pe cap. Ce zici?

Mda… deci ziua lui nirvanica tocmai se schimba intr-un cosmar. Iar cosmarul eram eu. Sa spuna asta in statie insemna sa se recunoasca infrant de situatie in fata tuturor colegilor. Si poate era mandru omul nostru. Eu, cu inca o replica doua pregatite, clipeam incurajator, plimandu-mi ochii intre pupilele lui si statia care se incapatana sa ramana nemiscata agatata de centiron, la sold. Insa salvarea a aparut in persoana unui coleg care a venit si i-a explicat ca misiunea lui luase sfarsit. Ca puteam fi lasati sa intram. Am profitat, fara prea multe regrete, de pole-position-ul pe care mi-l daduse schimbul de replici fata de restul competitorilor intru popcorn si m-am infiintat primul la bar. Aici lucrurile au functionat ca unse. In cateva zeci de secunde aveam tot ce-mi trebuia ca sa-mi tin mandibula ocupata timp de 3 ore, cat dura filmul. Exces de sare sau zahar?! Nu ma intereseaza pe mine asta!

Intre timp mai erau 3-4 minute pana sa inceapa filmul. Arunc o privire peste umar. E clar ca n-aveau cum sa intre toti inante sa inceapa filmul… Ma rog. Ma indrept hotarat catre intrare. Unde dau peste alt cerber. Alta fizionomie, aceeasi privire, aceleasi cosuri de gunoi ca asistenti. Hm… Cu bratele pline, deja un pic enervat, intru imediat in inclestare:

- Acum de ce ne mai tineti aici?!

- Nu e gata sala, inca.

Ha! Te-am prins. Am mai trecut prin asta. Te-am halit, prietene. Esti al meu. Ma asigur ca e lume in jurul meu, astfel incat sa pot sa am niscaiva suporteri, trag aer in piept si incep tirada:

- Dumneavoastra chiar va bateti joc de noi!? Dupa ce dam zeci de lei pe bilete, ne obligati sa stam la coada ca vitele la taiere, in timp ce voi nu sunteti in stare sa pregatiti sala. E clar ca sunteti incompetenti, dar noi ce vina avem. Filmul incepe peste doua minute si nu se va putea sa intram cu totii pana incepe.

Din spatele meu se auzeau deja niste “da dom’le asa e!” incurajatoare. Cerberul 2 se cam pierduse putin cu firea, ca nu se astepta la o asemenea sarja. Il vedeam cum se chirceste si se pregateste sa se ascunda in spatele unei replici de genul “eu decat stau aici, n-am hotarat io…”. Cand din spatele lui apare o tanara domnita, care isi ingheata un zambet pe fata si ma intreaba care e problema. Eu schimb rapid coordonatele tirului si ma indrept spre ea. Doar ca fata are ceva training de relatii cu publicul, pentru ca nu se pierde sub tirada mea de mai sus, repetata si deci augmentata stilistic si ca volum. Ca orice om din bransa, se agata de prima fisura aparuta in discursul meu.

- Nu mai sunt 2 minute. Ca la si 5 incepe filmul, zicea ea triumfatoare aratandu-mi ora de incepere printata pe o foaie cu programul destinata angajatilor.

- Ba sa am pardon, ca poate la si 5 incepe la dumneata pe foaie, dar pe site ora de inceput e 19:00. Nici mai devreme nici mai tarziu. Asa ca mi s-ar parea de bun-simt sa modificati pe site sau sa incepeti la timp. Ca doar de-aia dam atatia bani pe bilet, ca sa fim informati corect.

In spatele meu erau deja cativa oameni dornici sa se implice si ei in discutie. Fata pierdea teren rapid. Ma asigura de faptul ca va depune o plangere in numele meu si spala putina rapid, lasandu-ne sa latram la luna. Intre timp pe culoarul ingust se ingramadesc cerberi care aduc lazi intregi de ochelari si incep sa le distribuie. Intram cu totii in sala, dupa ce statuseram la trei cozi. Ok, hai cu filmul. DAR NU!!!

Unul din baietii care lucreaza acolo a scos o foaie botita din buzunar, a clipit chior in lumina reflectorului care ii batea direct in fata, facandu-l centrul unei atentii semi-amuzate pe care nu si-o dorit. Cu foaia in mana tremuranda si cu ochii coborati pe randurile pe care le avea de citit, omul nostru a inceput sa buchiseasca despre filmul pe care il aveam de vazut si despre cum putem evita starea de rau pe care s-ar putea sa ne-o dea I-Max-ul. Nimeni nu l-a ascultat. Nimanui nu i-a pasat de el. Cu toate astea, sunt sigur ca aceleasi informatii puteau fi date de o voce inregistrata in boxe, in timp ce lumina din sala se stingea treptat. Ca sa nu-l mai chinuiasca degeaba pe saracul baiat.

Io nu zic… orice inceput e greu. Dar ceea ce se intampla la I-Max-ul din AFI Palace demonstreaza clar ca oamenii care organizeaza trebusoara acolo au ideea de customer-care bine ascunsa prin vreo galetusa de popcorn. Ca e clar ca ii doare in scaunul de cinema de clienti. Printre care eu nu ma mai numar, pana nu se schimba ceva pe acolo.

Intru. Lumina regulamentara de neon alb, faianta terna, dar curatel. Ba chiar parca se pastra si un iz de odorizant, ceea ce la 11 noaptea era o treaba… In dreapta aveam eu treaba. Stand in picioare… deh… unul din privilegiile de-a fi barbat… dupa ce-am tintit, mi-am atintit ochii catre peretele din fata mea. Unde am descoperit aceasta capodopera a traducerii, cat mai ales a adaptarii.

Mesajul e clar dihotomic, ba chiar discriminator. In timp ce noi, romanii, popor suveran si liber, suntem indemnati sa pastram curatenia, strainii sunt pusi la treaba. Bine, daca stai sa te gandesti un pic, treaba-i logica. N-ai cum sa pastrezi ceva ce nu exista. Adica, din moment ce, noi romanii, nu suntem in stare sa FACEM curat, ni se ia corvoada asta de pe umeri. Noi, pasivi precum ciobanul mioritic, tre’ sa PASTRAM curatenia. Iar la treaba ii punem pe ei. Pe toti nefericitii care au proasta inspiratie sa ne calce granita. Si ii luam tare inca de la intrare. Propun ca, la controlul de pasapoarte sa se livreze fiecarui strain o matura, un mop, o caldare, carpe, un lighean. Si la treaba cu ei! Ca si noi, romanii, avem treaba de nu ne vedem capetele. Pai voi credeti ca e usor sa pastram curatenia? Ntz ntz ntz.

In cele cateva zeci de secunde, cat am avut eu treaba in locsorul respectiv, am avut timp sa gasesc urmatoarele doua premise care au condus la aceasta traducere:

1. Vreun sef hatru de la aeroport si-a dat cusma pe ceafa si, scarpinandu-si mucalit mustata, a zis: ia sa facem, ma, misto de ei! Ce, ei nu fac de noi?!

2. Serviciul de traduceri al aeroportului international Henri Coanda e mare fan Johnnie Walker.

Va invit si pe voi sa va dati cu presupusul.

Ceea ce ma frapeaza mai abitir este altceva. In ce hal am ajuns noi, ca oameni, de nu mai putem deosebi un pamflet care se vrea exagerat de obiectul ironiei. Ce arata asta despre noi? Ca diferenta dintre bogati si saraci a ajuns  sa loveasaca si intr-ale duhului? Ca oamenii care mai deschid o carte, pe care ii intereseaza si altceva decat ciclul nani-papa-caca, sunt la ani-lumina distanta de majoritate, aliniata cuminte la coada la hipermarket, o majoritate care danseaza disciplinat pe aceleasi piese, se imbraca in aceleasi culori, mananca acelasi burger si vrea acelasi lucru de la viata: NIMIC ?!

Au mai existat si din cei care m-au catalogat drept cretin, prost, incult, orb. Oare de ce ne place sa ridicam bolovanul si sa-l zvarlim in teasta cetateanului inainte sa ne intrebam daca merita el sau nu un asemenea tratament? De ce trebuie sa ne afisam superioritatea doar improscand noroi si flegma in jur?