Dacă Spotify nu le arată respect compozitorilor, a încurcat-o

Pentru ăi de au chef să își folosească urechile pentru citit, aveți aici variantele de YouTube și SoundCloud. Vestea bună e că, de azi, articolele mele există și sub formă de podcast pe iTunes. Dați cu subscribe dacă vă place ideea. Promit că nu doare, nu costă, nu îngrașă!

Spotify salvează industria muzicală. Nu prea mai există niciun dubiu în sensul ăsta. După ultimele previziuni, compania lui Daniel Ek ar genera cam 5 melearde de dolari anul ăsta, din care 3 vor merge spre buzunarele deținătorilor de drepturi. Tot bănetul ăsta va fi obținut monetizând abonamentele a mai puțin de 1% din populația planetei. Nu tre’ să fi terminat vreo facultate de bișniț ca să-ți dai seama care e potențialul de creștere ale acestei afaceri.

Cu toate astea, răspunsul la o altă întrebare nu mai pare la fel de limpede zilele astea. Este oare Spotify capabil să se salveze pe sine?

Platforma suedeză de streaming taman ce a terminat doi ani de negocieri la sânge care să-i asigure o mică reducere a procentului din venit pe care îl plătește caselor de discuri. În cazul Universal, Sony și Merlin gura târgului zice că ar fi scăzut de la 55% la 52%.

Ideea ar fi ca aceste acorduri să astupe gura băieților deștepți de pe Wall Street, care au zis că Spotify trebuie să își ia propria profitabilitate mai în serios – deci acum companiei lui Ek nu-i rămâne decât să îi dea bice spre o listare directă la bursa din New York. E, nu e chiar așa. Mai are de trecut prin niște ape destul de tulburi Spotify, care anul trecut a pierdut vreo 600 de milioane de dolari. Iar pierderea asta se referă în special la o anumită latură a industriei muzicale.

Mulți dintre marii compozitori – alde Kenny Rogers, Neil Young și administratorii drepturilor The Doors – au vociferat furioși împotriva faptului că Spotify nu este capabil să identifice și să plătească o tranșă a drepturilor mecanice din piața americană de 6 ani. 6! Și, pentru că-și permit, compozitorii ăștia au anunțat că nu-i interesează oferta pe care le-a făcut-o Spotify: 43 de milioane de dolari în schimbul retragerii plângerilor.

Luna asta, apărându-și poziția într-o speță crucială din Nashville, Spotify a venit cu un argument legal halucinant: cică nici măcar n-ar fi obligată din punct de vedere legal să recunoască aceste drepturi americane de „reproducere”.

Afirmația companiei de streaming a fost imediat catalogată drept „ofensatoare și lipsită de temei” de către șeful NMPA, David Israelite, care, cu o falcă-n cer și alta-n pământ, a sugerat că o astfel de luare de poziție „scuipă drept în fața fiecărui compozitor care, prin munca sa, a făcut posibilă însăși existența Spotify.”

Între timp judecătorul cazului de la Nashville a eliminat argumentul anti-mecanic al celor de la Spotify – chestie care a făcut salva asta de salivă să pară a fi nu doar total lipsită de sens, dar și un mare autogol de PR din punctul de vedere al compozitorilor. Să nu uităm că ei – atunci când diagramele de venituri, previziunile de vânzări, bonusurile A&R și topurile Billboard se vor fi făcut praf și publere – rămân de departe cei mai importanți oameni din industria muzicală. Pentru că, mă iertați, da’ ei fac muzica.

Spotify are o relație tensionată cu compozitorii de ceva vreme deja – oamenii-s maxim de fericiți de brandul ăsta de muzică on-demand, dar supărați fleașcă din cauza sumelor microscopice pe care le încasează pe drepturile din streaming, chiar și pentru cele mai mari hituri din lume. Cu toate astea, procentul anemic care ajunge în buzunarele compozitorilor nu e anemic din cauza companiei lui Daniel Ek. Vina se lăfăie pe birourile vechi de zeci de ani ale structurilor de copyright, combinate cu inteligența caselor de discuri – care primesc în continuare cam de 5 ori mai mult decât frații lor mai fraieri, adică publisherii și compozitorii, din fiecare dolar pe care îl plătește Spotify.

Există, totuși, o chestie cu care Spotify o dă-n bară nașpa rău față de compozitori și pentru care nu există niciun fel de scuză: faptul că nicăieri pe platformă nu sunt creditați compozitorii. În cei 9 ani care au trecut de la lansarea Spotify s-au născocit o grămadă de drăcării tehnice – de la a putea servi playlisturi perfect optimizate cum ar fi Discover Weekly până la forța imensă de a alege și a lansa talent proaspăt către o audiență globală, forță care a schimbat industria muzicală din temelie.

Da’ încercați voi să aflați cine îi scrie versurile lui Elton John, sau cam cât de mare e contribuția vestitei echipe Holland – Dozier – Holland la succesul Motown, sau pe care hituri pop și-a lăsat amprentele Max Martin! N-aveți nicio șansă. Iar treaba asta rămâne, între toate chestiile geniale pe care Spotify le-a adus și pe care continuă să le aducă în lumea muzicii, un motiv de mare rușine. Și, între noi fie vorba, n-a existat vreun moment mai bun pentru a îndrepta greșeala asta.

Spotify se îndeletnicește în prezent cu convinsul lumii că e mare fan al compozitorilor. Din păcate lansarea seriei „Secret Genius”, deși cât se poate de bine-intenționată, n-a făcut altceva decât să atragă din nou atenția asupra celei mai urâte omisiuni a platformei. Nu există pe lumea asta serviciu de streaming pe care să-și dorească mai abitir compozitorii să-și vadă numele ca pe Spotify. Din păcate geniul lor pe platformă rămâne… p’afară. Și pe bune, acuma! „Secret Genius” e ca și cum ai încerca să tratezi o rană de glonț cu un plasture. Nu! De fapt e și mai rău: e ca și cum ai încerca să tratezi o rană de glonț cu un plasture pe care ai mâzgălit niște desene marfă cu arme de foc.

Și, ca ridicolul să fie într-adevăr complet, luați-o p-asta: Spotify a ținut o tabără de compoziție în Londra cu „Ambasadorul Secret Genius”, Wayne Hector. Dacă nu știți cine e, apăi aflați că el este respectatul faur de cântecele englez care a câștigat un premiu Novello și care a scris hituri pop pentru mărunței gen One Direction, Nicky Minaj, Westlife, Rascal Flatts și JLS.

Evenimentul, la care au luat parte și alți iluminați britanici gen Charli XCX și Jamie Scott, a fost o idee mișto, menită să ofere reunoaștere unui talent adevărat, o idee creată de echipa europeană de relații cu compozitorii a Spotify.

Da’ ia încercați voi să ghiciți ce se întâmplă atunci când deschizi binișor aplicația Spotify și cauți „Wayne Hector”!

Deși la noi în țară aplicația asta nu funcționează (încă – da’ noi sperăm), pun pariu că v-ați prins care e răspunsul la întrebare. Și e de toată jena.

În săptămânile ce vor urma, Spotify va avea de înfruntat salvă după salvă din partea compozitorilor americani, care vor vrea să înșface și ei o halcă de carne suculentă înainte de marea lansare a firmei pe bursa din New York. Sute de compozitori din orașul care nu doarme niciodată taman ce au semnat o obiecție contra ofertei de 43 de milioane pentru cazul drepturilor lipsă. Iar esența supărării lor e simplă: prea puțini bani. În afară de ăia de vi i-am zis mai devreme (The Doors, Kenny Rogers, Neil Young), pe listă mai sunt: Stephen Stills, George Benson, Michael McDonald, The Black Eyes, Rancid, Travis, Zack de la Rocha / Tom Morello și administratorii drepturilor lui Sonny Bono și ale lui John Lee Hooker. Adică niște greuceni.

Mulți dintre protestatari sunt semnați cu Wixen Music, al cărei fondator și CEO, Randall Wixen, a declarat: „Spotify poate fi ceva măreț atât pentru iubitorii cât și pentru creatorii de muzică. Sperăm să avem o întâlnire cu ei cât mai curând și să ajungem la o concluzie care să mulțumească ambele părți.” Probabil că o sumă cu 8 zerouri în loc de 7 ar fi un început de negociere ok pentru Wixen. Dar evoluția în viitor a relației dintre Spotify și compozitori e mult mai importantă – și de fapt mult mai valoroasă – decât orice recompensă fixă.

Ca răspuns la criticile lipsei de creditare publică a compozitorilor, Spotify s-ar putea apăra zicând că partea de metadata e pur și simplu prea încâlcită. Și ar cam avea dreptate: până când industria muzicală nu va fi în stare să producă o bază de date globală de repertoriu (asta fiind probabil cea mai mare lipsă a industriei în prezent), un tablou complet al istoriei mondiale a compozițiilor rămâne o imposibilitate.

Cu toate astea, lipsa de metadata nu i-a oprit pe cei de la Spotify de la a se lansa în S.U.A. în 2011 – fix locul unde găurile din catalogul său de mecanice amenință să-i aducă niște pagube financiare serioase. E pur și simplu o treabă de voință. Sunt mai bine de 30 de milioane de piese disponibile pe Spotify, din care se pare ca între 10% și 20% nu atrag nici măcar un play.

Ceea ce înseamnă că un angajament de a atașa creditare publică pentru compozitori (și producători) în dreptul a, să zicem, 5 – 10 milioane din cele mai populare piese ale sale nu e ceva imposibil de cerut echipei Spotify. Iar treaba asta ar conta mult. Foarte mult.

Daniel Ek va deveni probabil un om foarte bogat dacă Spotify reușește să se listeze direct la bursă. Dar, când va veni acel moment, mulți compozitori vor spune că acea bogăție a fost agonisită pe spinările lor. Și băieții ăștia nu-l vor avea deloc la suflet pe cel mai proaspăt miliardar din domeniul music tech.

Cu toate astea, lui Ek i se vor părea nedrepte criticile astea. El a reușit să scoată industria muzicală din Evul Mediu cu o idee genială și credința lui încăpățânată – pe care le avea încă dinainte să construiască o afacere care crește mai repede decât mamuți precum Apple, Amazon și Google.

În loc să se gândească la bani, Ek ar trebui să se gândească la ce lasă în urma lui și la ce va însemna brandul Spotify în lumea oamenilor creativi. Echipa comercială de la Spotify spune că are o singură propoziție definitorie în minte atunci când creează campanii globale: „Fiecare piesă are o poveste personală.”

Ei bine, fiecare poveste are un autor – și să-i privezi de vizibilitatea ce li se datorează într-un moment atât de important al istoriei muzicii este o greșeală oribilă care trebuie remediată rapid.

sursa: Music Business Worldwide