De ce atâta hatereală pentru muzica comercială – ep. 1

În primul rând nu vreau să credeți că uit de la mână pân’ la gură. Doar abia ce stabilirăm că, în zilele noastre, muzica e comercială în cea mai mare măsură a ei și că aia de o înjură lumea e muzica mainstream. Da’ ce nu face omul pentru o rimă? Mai ales una fix în titlu? Vă rog, așadar, să citiți titlul așa cum l-am scris, dar să înțelegeți ce trebuie.

Aveam eu câteva idei despre motivele care fac o mulțime respectabilă de oameni să deteste muzica mainstream, dar am zis că poate nu am adunat destule, astfel încât am întreprins și un rudimentar act de cercetare. Bibliografia (mai exact o listă a site-urilor) o găsiți la sfârșit, pentru că nu am nici cea mai vagă intenție de a deveni vreodată premier. Tot din acest motiv, când e vorba de citate, veți vedea întotdeauna ghilimelele acolo unde e cazul.

CE E MUZICA ȘI DE UNDE A APĂRUT EA

giboni canta

Photo credit: Andrew Walmsley/NPL

Hai să suflăm praful de pe cărțile de istorie și să vedem cum de ne procopsirăm noi cu o astfel de găselniță. Dacă acceptăm ca definiție a muzicii ideea că ea este “orice sunet sau înșiruire de armonioasă de sunete care produc o impresie auditivă plăcută” ne găsim față în față cu o multitudine de muzicieni non-umani: ploaia, valurile, vântul, numeroase specii de insecte, păsări și animale. Vietățile se folosesc adeseori de sunete armoinoase pentru a comunica între ele. Asociată omului, muzica are o dată de apariție foarte incertă. Deși primele instrumente muzicale găsite datează de acum 40.000 de ani, abilitatea omului de a cânta din voce este cu mult mai veche. Dacă strămoșii noștri păroși s-au și folosit de această abilitate este un subiect care se află încă în dezbatere și care așa va rămâne până când vom putea călători în timp.

Există însă o teorie conform căreia succesul lui Homo Sapiens asupra Omului Neanderthal s-a datorat, în parte, muzicii. Bazându-se pe faptul că există pe lume specii de păsări și animale care cântă fără un scop imediat și precis, iar aceste cântece sunt de obicei duete ale unor perechi monogame, muzica ar fi putut apărea odată cu primele structuri sociale (monogamia, ginta, tribul) și ar fi putut întări legăturile între indivizi, făcându-i astfel mai puternici și dezvoltându-le abilitatea de a evolua împreună. Iac-așa Homo Sapiens l-a caftit mortal pe Neanderthalul anti-social.

Ce putem spune cu siguranță este că muzica nu este ceva ce ne este necesar pentru a trăi, așa cum avem nevoie de hrană sau aer. Ea este, așadar, un produs de lux, menit să ne facă viața mai frumoasă.

O RAITĂ PRIN ISTORIE

Întru mântuirea răbădării voastre am să sar peste câteva epoci de-a lungul acestei extrem de scurte istorii a muzicii. În Evul Mediu avem de-a face cu două categorii clare și total diferite de muzică: religioasă și seculară (sau laică, un termen pretențios pentru muzica ascultată de săraci și bogați deopotrivă în altă parte decât în biserică). Dacă muzica bisericească cunoștea primele încercări de teoretizare și devenea cătinel din ce în ce mai complexă, cea seculară era extrem de simplă, cântată de trubaduri (cântăreți călători care dădeau spectacole muzicale contra cost) prin târguri, sate și pe la curțile boierilor. Trubadurii cântau mai ales de amor, în toate formele lui: dorite, împlinite, suferinde.

Renașterea aduce evoluție în toate planurile, deci și în muzică. Apar primii compozitori de curte, care erau plătiți pentru a compune muzică întru desfătarea nobilului la a cărui curte se aciuau. Apar primele partituri tipărite, ceea ce asigură rezistența în timp a muzicii într-o formă nealterabilă. Până la acel moment, muzica se transmitea precum basmele în vechime, din gură în gură. Apar instrumente muzicale noi, mai ieftine. Muzica se maturizează, devine o artă complexă pentru elita nobililor bogați. Cei mulți și săraci nu au însă acces la asemenea desfătări pe care, probabil, nici nu le-ar înțelege. Ei rămân mai departe cu muzica lor cu versuri simple, scrise aproape exclusiv despre dragoste sau mari fapte de eroism.

După ce secolul XX începuse de ceva vreme, în SUA apare muzica dansantă. Dacă până atunci muzica se asculta sau se dansa într-un mod cast și destul de plicticos, odată cu ragtime, jazz și swing înnebunește lumea. Ritmurile vrăjite ale muzicii de dans ajung direct în sufletul celor mulți. Se înregistrează audio pentru prima oară bucăți muzicale. Cu alte cuvinte, acum 100 și un pic de ani s-a putut pentru prima oară asculta muzică fără ca ea să fie cântată de un om aflat în fața ta în momentul ascultării. Până în momentul acela chiar și muzica difuzată la radio nu însemna altceva decât transmisia în direct a unor concerte.

Posibilitatea ca muzica să fie înregistrată a fost un pas care poate fi asemănat cu inventarea tiparului. Dacă până atunci muzica era o prezență episodică în viețile oamenilor, ea începe acum să-i însoțească peste tot în viață. Câtă vreme ascultarea muzicii reprezenta un eveniment important – de exemplu, un bal la curtea unui nobil sau un spectacol al unei trupe de trubaduri – pentru care lumea se pregătea și la care venea încărcată de emoție, muzica era o trufanda, o delicatesă din care te înfruptai rar. Acum muzica putea fi peste tot. Și pentru că apăruse rețeaua de distribuție, pasul de la meșteșug la industrie a fost logic și firesc. Muzica nu mai era o meserie care aducea bani pentru un trai decent doar celor care o creau sau interpretau, ci a devenit o afacere în stare să producă venituri uriașe.

Mâine ne ocupăm de momentul în care muzica a încetat să fie artă și s-a transformat în industrie.

– VA URMA –