Dan Fintescu

O BIJUTERIE DE FESTIVAL

danfintescu — Sat, 24 Mar 2012 09:30:59 +0000

Filme scurte. Pai de ce dom’le, la o adica, sa ma uit eu, la un film de scurt-metraj. Daca tot dau banii pe bilet, n-ar fi mai bine, vorba aia, sa ma uit la film de toti banii?! De ce sa vad o juma’ de ora, in loc de o ora jumate!? Pai sa va explic eu de ce. Pentru ca, de multe ori, acele 30 de minute sunt mult mai incarcate de traire, de actiune, de miez, decat multe productii pline de farafastac. Pentru ca in 30 de minute, regizorul, scenaristul si actorii sunt siliti sa spuna o poveste cu cap, corp si coada. Si s-o spuna bine.

De 6 ani exista in Bucuresti un festival care se numeste NexT IFF. Prilejul care a dus la aparitia acestui festival este unul deloc vesel. Disparitia prematura a doi oameni de film din Romania: Cristi Nemescu si Andrei Toncu intr-un accident. Prietenii lor, pentru a le mentine amintirea vie, au infiintat acest festival, care, in timp, a devenit o traditie, ba chiar o rampa de lansare pentru colaborari inedite si pentru noi proiecte.

La FPod au venit Ada Solomon, Directorul NexT, si Yvonne Irimescu, Coordonatorul festivalului. Ele au povestit, cu eleganta si umor, despre toate sectiunile, despre cine e in juriu si despre cine are ingrata misiune de a viziona mai bine de 1000 de filme in fiecare an, pentru a alege, dintre ele, cele cateva care participa la sectiunea de Competitie.

Duminica schimbam radical subiectul si ne dam pe lucruri de retina bucuratoare. Adica frumusetea doamnelor si a tuturor fleacurilor costisitoare pe care mintea omeneasca a fost in stare sa le creeze si amplaseze in diverse locuri ale corpului pe post de bijuterii. Cat de importanta este o fata frumoasa, cat de mare e pretul pe care trebuie sa-l platesti pentru a putea beneficia un timp cat mai lung de un asemenea dar de la Dumnezeu si cum te apuci sa creezi bijuterii Kabala. Cam despre asta este vorba duminica, la FPod, unde stau de vorba cu Mirela Vescan, Daniela Nane si Thea Haimowitz.

ASTRE, FENG-SHUI SI BARBATI NOROCOSI

danfintescu — Fri, 16 Mar 2012 15:47:30 +0000

A inceput aia astronomica, incepe si cea astrologica, eu chiar incep sa cred ca ar fi cazul sa se ridice un curajos sau o curajoasa de pe undeva din public si sa o bata pe coana iarna binisor pe umar. Nu de alta, dar ar cam trebui sa ii atragem atentia ca e ultima comanda. Musterii i-au plecat demult, chelnerii au pus scaunele cu picioarele in sus pe mese si vinul fiert nu mai are nicio cautare. Ne e dor de bere bauta la ceas fierbinte de vara. Dar, daca tot am zis primavara astrologica, hai sa ne concentram pe ea, daca nu pe afara inca mai avem zapada.

Nu putem domnule da frunte-n frunte cu zodia berbecului asa… pe orbecaitelea. Avem nevoie de cineva care sa ne deschida ochisorii ignoranti intr-ale astrelor si fineturilor lor. Si cum FPod are deja prietene bune cu o carte de vizita impresionanta in domeniu, m-am bucurat sa le am, din nou, invitate pe Mariana Cojocaru si Oana Hanganu. Mariana, volubila si plina de umor, ne-a explicat cum sta treaba din punct de vedere al zodiacului astuia, de-l avem noi. Oana, tacuta si inteleapta, asa cum se cade unei orientaliste, a punctat, delicat, cam care e situatia in zodiacul chinezesc. Il stiti voi: ala cu maimute, dragoni, tigri. Cum se intelege berbecul nostru cu dihaniile alea, ce inseamna primavara pentru feng-shui, ce talismane ne trebuie noua in perioada asta.

In perioade de restriste, mai avem si oameni care scriu istorie in Romania. E drept ca unu-i portughez si celalalt e toooocmai de la Satu Mare, dar pana una-alta, ei au o trupa care a aparut la noi in patrie, drept pentru care avem toate motivele sa ni se umfle muschii tricolori de mandrie. Poate ca unii sunt de parere ca a fost vorba de norocul din numele lor, atunci cand, la primul single, Lucky Man Project au strans in cateva luni mai bine de 21 de milioane de vizualizari la videoclipul lor postat pe youtube. Asta ar insemna cam cate una pentru fiecare roman recenzat de curand. Ce ne facem insa acum, cand, la al doilea single, Mr. Z si DDy s-au pus din nou pe strans vizualizari si tot cresc pe acelasi atotstapanitor youtube cam cu 40 de mii pe zi. Asta inseamna cam cata oaste de viteji strangeau Mircea, Mihai sau Stefan atunci cand se puneau cu spahii si ienicerii, cu nogaii sau cu lesii.

FPod, in fiecare sambata si duminica, de la 12:30, la Prima TV.

DOI ARHITECTI – UNUL DE PANTOFI, ALTUL DE HITURI

danfintescu — Fri, 09 Mar 2012 12:21:30 +0000

Articolul meu din revista Sapte Seri din aceasta saptamana.

Da, da. Arhitectii proiecteaza case. Ba poate si palate. Din cand in cand le mai pica un stadion, un monument, ceva maret. Grandios. Care sa aduca eterna glorie sau o perena ridicare din spranceana din partea generatiilor ce vor sa vina. Ma refer aici la Casa Poporului, pe care incercam cu totii sa o privim fara a avea cine stie ce sorti de izbanda, straduindu-ne, totodata, din rasputeri, sa o umplem cu ceva. Sa-i gasim, cum ar veni, un rost pe lume, imensei hidosenii.

Arhitectii cu care am intalnire la FPod in weekendul care urmeaza n-au treaba cu ciment, caramida sau relevee. Primul, barbat fin, cu succes care dureaza de ani buni de zile si cu un nume cunoscut in Romania, dar si intre alte granite decat ale noastre, a venit cu cateva din creatiile lui. Probabil ca ii era frica sa nu cumva sa-l lase colegele mele fara operele de arta. Aidoma tuturor doamnelor si domnisoarelor, si ele s-au apucat grabnic de salivat lacrimos-pofticios spre pantofii pe care Mihai Albu ii scotea tacticos dintr-o geanta, inainte de filmare. Iar de frica asta, probabil, fiecarui pantof extras intru expunere ii lipsea perechea. Dar chiar si asa, au fost cateva fete ale caror degete hulpave nu s-au lasat pana nu au luat la pipait mandretile.

Discutia a fost calma, Mihai fiind de o modestie cat se poate de simpla si adorabila. A povestit despre cum a inceput el, despre prima prezentare de accesorii din istoria noastra de la Burebista incoace, o prezentare care i-a lasat pe toti cu gura cascata. Cu un zambet hatru pe buze s-a recunoscut a fi un utilizator pasionat al principiilor de arhitectura in faurirea de pantofi pentru dame si dam’zele.

Duminica, la ceas de pranz, il avem alaturi de noi pe Mr. Black Elvis! Gata, fetelor! Linistiti-va! E momentul sa va calmati bataile repejoare ale inimioarelor. Este intr-adevar el, in toata splendoarea-i care va farmeca de fiecare data prin cluburi si pe scene: Connect-R vine la FPod. In ciuda succesului si faimei de care se bucura, el ramane la fel linistit si de modest. A explicat, cu umor fin si vorbe lipsite de orice fel de aroganta, cum a inceput el ca rapper in cartierul 1 Mai din Bucuresti, cum mai apoi s-a intalnit cu Rimaru de la R.A.C.L.A si cu Brugner, rapperi care i-au deschis ochii si l-au facut sa inteleaga niste lucruri elementare despre muzica si despre ce poate sau nu poate ajunge un artist sa reprezinte. Evident ca nu ne-a ajuns timpul alocat emisiunii pentru a parcurge intreaga istorie a lui Connect-R, drept pentru care ne-am hotarat ca ar cam fi cazul sa existe un al doilea episod al conversatiei. Ba chiar s-a pus si de-o idee de eveniment.

FPod, in fiecare sambata si duminica, de la 12:30, la PrimaTV.

Publicitate cu “creer” neted

danfintescu — Mon, 05 Mar 2012 11:46:55 +0000

Nu cred ca voi obosi vreodata a ma minuna la mereu surprinzatoarele metode prin care niste oameni, platiti pentru capacitatea lor de a folosi cuvintele, reusesc sa faca genocid lingvistic, semantic si stilistic. Si asta in doar 10 vorbe.

Sa luam, spre exemplificare, imaginea de mai sus. Textul care este, in mod evident, cel mai important element al reclamei, dat fiind faptul ca ocupa pozitia centrala… frontispiciul cum ar zice arhitectii si gazetarii, ar trebui sa convinga niste oameni sa mearga la Dedemann si sa caute innebuniti “motosapa” cu pricina.

Hai sa fim optimisti! Hai sa spunem ca, de fapt, aceasta reclama este opera un copywriter cu umor fin, de intelectual rasat, pentru care versurile lui Jebeleanu: “O, tu, clipa, opreste-ti zborul/ Trece-n vale compresorul…” ar provoca multe hohote de ras. Asa-i ca-i subtila treaba?! Asa-i ca-i tare reclama?! Din pacate optimismul se ofileste repejor cand il ia realismului targetului la palme. Iata de ce:

Hai sa zicem, indulgenti, ca in limba romana exista cuvantul “motosapa”, desi DEX-ul ridica nestiutor din umeri cand il intrebi despre el. Motosapa, in calitate de cuvant format prin aglutinare, ar cam insemna un instrument automatizat de sapat. Carevasazica omul care si-ar dori sa cheltuie niste bani pe o astfel de dracovenie ar fi, probabil, cel care vrea sa optimizeze munca proprie sau pe cea a angajatilor dintr-o firma care se ocupa de constructii sau agricultura, nu? Fara sa vreau sa jignesc agronomii romaniei, cred ca, dintre ei (care sunt si asa foarte putini), cam 1% ar aprecia umorul fin de care a dat dovada copywriter-ul jebelenian. Ceea ce ar insemna ca reclama asta, dupa ce ar fi provocat fiori de incantare autorului, ar fi trebuit sa sfarseasca, invinsa de gravitatie si mercantilism, in cosul de gunoi. Iar miscarea ei de cadere ar fi trebuit sa fie insotita, din partea sefului, de o replica de genul: “Nu uita pentru cine scrii! Vorbeste cu publicul tau! Nu te mai destept ca nu te cumpara nimeni!” Pot exista multe variatiuni pe tema efemerei existente a reclamei despre care imi tot raceasc gura de 3 paragrafe incoace. Finalul trebuie, insa, sa fie mereu acelasi: ochisorii nostri de cumparatori versati n-ar trebui sa aiba vreodata contact cu asemenea subtilitati.

Iar daca nu suntem indulgenti, atunci nu ne ramane altceva de facut decat sa ne apucam cu mainile de burta si sa radem, fratiorii mei, cat ne tin bojocii, curelele sau ce mai vreti voi! Cum ar veni, capodopera asta versificata ar cam fi opera unei dam’zele sau doamne indragostita pana peste cap de un nea’ al carui cel mai aprig vis de cadorisire ar fi… O MOTOSAPA!!! Pai cum, hipsterii mei publicitari, sa va ganditi voi, asa, pe nefumatelea, la o asemenea, ma scuzati, idiotenie?!

In incheiere, ma inclin, invins inca o data de publicitate si va doresc tuturor un traditional: “Make motosapa, not war!”

Unde incepe si unde se termina prietenia

danfintescu — Tue, 28 Feb 2012 12:58:22 +0000

Acum multi ani, pe vremea cand banii pe care ii aveam in buzunar variau de la suficienti pentru un pachet de tigari si o cola si 0, aveam prieteni. Nu multi, dar aveam. Unul dintre ei chiar asa mi-a scris, la un moment dat, pe o felicitare de ziua mea: “La multi ani, PRIETENE!!!”. Cuvintele n-au fost niciodata atuul acestui om. Dar am inteles ce avea sa-mi spuna. Am inteles atunci si l-am dezamagit mai apoi, cand au aparut carduri, salarii, facturi in viata mea. I-am fost unul din cei mai buni prieteni. Acum nu mai sunt. E vina mea, dar nu asta conteaza. Nu despre asta vreau sa vorbesc aici, pentru ca, oricata cenusa in cap mi-as turna, au trecut prea multi ani in care am trait vieti neintalnite ca sa se mai poata lega lucrurile asa… ca inainte.

Asemeni lui, uitandu-ma in trecut, vad o multime de oameni. Pe unii i-am tradat, altii m-au tradat, de altii m-a indepartat pur si simplu viata. Ii vad pe facebook… pe strada… cine stie pe unde si cand si imi aduc aminte de ore, zile, saptamani, luni, ani pe care i-am petrecut aproape de ei. Daca ma intrebai atunci cum va fi viitorul, nu mi-l puteam imagina fara ei. Traim in epoca in care totul devine perisabil: muzica, filmele, masinile, casele, mancarea… tot. Toate sunt facute sa dureze putin si sa fie schimbate repede. Ca sa rulam banii. Nu mai cumparam masini care sa ne tina o viata, nu mai luam un corp de biblioteca pe care il vor mosteni copiii nostri, exista mancare cu termen de valabilitate de 3-4 minute dupa ce a fost gatita.

Fara sa vreau sa va intristez neaparat, va rog sa nu aruncati pe raftul cu “perisabile” prietenia, dragostea. Oamenii pe care ii ai langa tine neconditionat sunt de neinlocuit. Cei care te cunosc si care te apreciaza nu pentru ceea ce ai devenit… sau nu numai pentru asta, ci pentru ce esti tu, in sinea ta. Pentru ce erai atunci cand ce esti acum era doar un vis. Meseria pe care o am m-a facut sa am un obraz destul de gros la sentimentalisme. Ma uit rar in trecut. Si mai rar imi regret sau recunosc greselile. Dar imi pare rau… foarte rau… dupa oameni care nu-si mai impletesc, acum, vietile cu a mea… PRIETENI!

Ce, cat, cand si cum bea un MC?

danfintescu — Thu, 13 Oct 2011 15:19:46 +0000

V-am ramas dator inca de la inceputul verii cu postul asta. Nu ca ar fi el mega-dificil de scris, Doamne fereste. Nici ca m-as codi eu cine stie ce la scris, desi, in tineretile mele, imi aduc aminte de cateva party-uri la care am incalcat nu unul ci toate principiile pe care le voi enunta mai jos.

In primul rand vreau sa intelegeti ca eu sunt de acord cu ideea ca un MC, mai ales unul de club, are motive cat se poate de puternice sa bea un pahar, doua. Canitatea de alcool ingerata de un ins care se indeletniceste cu treaba asta depinde de capacitatile hepatice si biliare ale fiecaruia. Evident ca singura modalitate de a-ti afla limitele este una empirica. Dar asta nu e o scuza ca sa-ti testezi limitele in fiecare seara.

Pe scurt si in romaneste, cred cu tarie (hahaha!) ca un MC, mai ales unul de club, are toate motivele sa bea un pic, ca sa fie in stare sa inteleaga, sa distreze si sa manipuleze un grup de party people care, la randul lor, au baut cate ceva.

Dar de aici apar problemele. In primul rand ce sa bei. Evident ca am si aici cateva recomandari. Insa singurul lucru pe care il consider cu adevarat important este sa bei ACELASI lucru toata seara. Desi pare simplu, nu e chiar asa. In primul rand pentru ca seara incepe odata cu primul pahar baut, nu cu primul pahar baut IN CLUB! Daca iesi cu prieteni, cu patronul clubului, cu oricine, pe undeva, inainte ai grija sa nu bei alcool sau, daca chiar nu te poti abtine, incearca sa bei ce vei bea toata noaptea. In al doilea rand apare problema protocolului. Fiecare MC, oricat de la inceput ar fi el, ar trebui sa isi negocieze un necesar de beutura. De multe ori negocierea nu iese dupa cum vrea MC-ul, iar el descopera (empiric cum ziceam mai sus) ca limita lui este mai incapatoare decat largimea de mana a patronului. Caz in care se lasa cu betii crunte pentru ca MC-ul va bea ce isi aduce de acasa sau ce primeste de la altii. Si, daca tot am ajuns la altii, ei sunt, in al treilea rand, cauza pentru care s-ar putea ca MC-ul sa ajunga mult mai beat decat ar fi bine. Asta, pentru ca, daca e party-ul ok, fiecare vrea sa bea cu tine. Ca doar tu, ca MC, esti responsabil pentru antren si voie-buna. Asa ca vei primi shot-uri, pahare de orice sec, pahare de long drink-uri dubioase sau betivi balosi care te indeamna, altruisti, sa sugi din paiul lor sau sa-ti moi buzele in zama lor din pahar. Eu dau noroc cu toata lumea, dar nu accept niciodata sa beau din altceva decat din paharul meu, in care am o bautura dozata de mine.

Cand sa bei este o alta optiune ce merita luata in considerare. Stiu ca de multe ori MC-ul ajunge in club mai repede decat majoritatea oamenilor. Ceea ce inseamna ca, logic, daca se apuca de baut de cum a venit in club, va sfarsi imbatandu-se mai repede decat clientii. Nu e recomandabil. Limita e tot a voastra de descoperit. Adica ora la care incepi sa bei ar trebui sa fie ora care sa-ti asigure o stare ok pana la sfarsitul serii.

Cum sa bei? Pai… oricum iti pica bine, dar in asa fel incat sa nu te faci tandari. Nu recomand shot-urile, bautul voleu (adica tot paharul dintr-o gura).

Secretele mele: beau multa apa in timpul serii, beau mereu acelasi lucru, nu las (aproape) pe nimeni sa-mi prepare paharul de bautura.

The Smurfs

danfintescu — Wed, 28 Sep 2011 14:58:26 +0000

Relatia mea cu strumfii dureaza de nici mai mult, dar nici mai putin, 30 de ani. Prima si prima data i-am vazut, cu ochi mariti de mirare albastra, in paginile revistei Pif. Stiam benzile desenate din revista aia pe dinafara. E adevarat ca, pe atunci, ei si Rahan se numarau printre aia care nu imi placeau cine stie ce.

Ne-am reintalnit vreo 3-4 ani mai tarziu, cand “l”-ul galgait bulgareste din pronuntia numelui “Gargamel” ma facea de fiecare data (aproape, hai sa nu exageram) sa rad. Vecinii si prietenii nostri bulgari, care aveau televiziune mai multa si de calitate superioara, i-au tot difuzat o vreme. Atunci chiar mi-au placut.

Ii am si pe un tricou. Mov. Sunt incolonati toti acolo. Am tricoul demult. Si s-a rupt putin, undeva, jos, la tiv. Dar il port in continuare pentru ca imi place mult. Si imi aduce aminte de o perioada a vietii mele in care am fost foarte fericit.

Si cand am mers sa vad filmul asta eram intr-o alta fasie fericita de viata. Si asta a fost foarte bine. Pentru ca asta este un film de vazut cu zambetul pe buze. E american pana in maduva personalitatii fiecarui personaj in parte. E asa cum te astepti sa fie si nimic mai mult. E moral, e drept, e albastru. E smurf!

Hank Azaria, adica Gargamel, mi-a placut mult ca rol. Comic si caricatural. In schimb “ea”, adica Jayma Mays, arata de parca se mira non-stop. E clar ca si-a spus ca joaca intr-o poveste pentru copii, asa ca s-a gandit ea, probabil… zic si eu cu rautate, ca da bine sa aiba ochii maaaaari. Ea fiind oricum o copie a lui Goldie Hawn, are ochii mari si in varianta standard.

E un film de adus zambet.

Salman Rushdie – “Harun si marea de povesti”

danfintescu — Mon, 19 Sep 2011 11:05:32 +0000

E un basm. Stiu ca tot ce scrie Rusdie e un fel de basm, ca doar el pentru mine, din punct de vedere literar, reprezinta cam ce, din punct de veder culinar, inseamna o felie de paine prajita unsa din plin cu salata de vinete, insotita de branza telemea si ardei gras, verde si neaos. Cine ma cunoaste stie ca asta inseamna mult. Mult rau de tot. Cam cel mai mult, daca zic si ca salata respectiva de vinete trebuie sa fie facuta de mama mea proprie si personala cum doar ea stie.

“Harun si marea de povesti” inseamna Salman Rushdie care isi ia toata intelepciunea si o inveleste in fantastic de la un capat la celalalt. Parabolele, ironia, aluziile sunt toate mai departe prezente. Dar sunt imbracate in atata matase, in atata farmec si incarcate de atatea simboluri luate din toate basmele stiute si nestiute, incat plutesti citind si nu vrei sa mai aterizezi niciodata. Povestirea e alerta, funny, exact cum stie el sa scrie dintotdeauna. Doar ca pana si un copil de 5 ani, de i se va citi, va intelege povestea si o va iubi cu mare pasiune, la propriul sau nivel de intelegere.

Cred ca adevarata provocare este pentru omul matur sa reuseasca redutabila performanta de a citi cartea asta cu ochii mariti de bucurie in cea mai pura forma a ei, de bucuria copilareasca a ascultarii unei povesti nemaipomenite. Eu sigur nu am reusit. Dar in cateva momente am fost tare aproape.

Lisboa

danfintescu — Thu, 08 Sep 2011 21:48:39 +0000

Portugalia e un fel Romanie, da’ mai rasarita putin din mai multe puncte de vedere. In primul rand e mai rasarita pentru ca e mai la Apus. Cel mai la Apus. Scuzati paradoxul, da’ in ceea ce priveste continentul asta al nostru pe care nu prea mai munceste nimeni, cam asa se pare ca ar sta lucrurile: cu cat esti mai departe de Miazazi, cu atat esti mai rasarit.

Continuand ideea asta, ar insemna ca tarisoara asta mica de contine intr-insa un cap de stanca (Cabo de la Roca) de este el al mai de Vest punct al Europei, ar trebui sa fie un varf din toate punctele de vedere. Stie toata lumea ca nu e asa. M-a ajutat Dumnezeu si mi-am plimbat oasele din ce in ce mai batrane prin toate colturile patriei, ba si prin cateva patrii de-ale altora. Un lucru pe care am descoperit ca noi nu il avem, iar ei, Vesticii cei rasariti, il au din plin este apetenta pentru turism. Daca undeva, intr-un colt de lume, exista doua pietre puse una peste alta de nepotul fiului nu stiu carui gogoman, automat se ingradeste, se lumineaza, se face un magazin de suveniruri, o cafenea si se include “obiectivul” in itinerariile turistice. La noi, ca si la portughezi, nu e chiar asa. Bine, la noi nu e asa deloc si nici nu se prea intrevad sanse sa facem bani din asta, pe cand la ei se lucreaza puternic, mai e un pic si gata, ajung la nivel. Rasar si ei imediat, deci…

Poate cu contrastele noastre m-am obisnuit. Ale lor insa, ma frapeaza. Pereti scorojiti la cativa metri de botique-uri luxoase. O cantina obosita care se lauda a fi restaurant. Trafic reglat electronic si stopuri de pietoni supravegheate (fiecare!) cu camera de luat vederi, dar se trece pe rosu (fie om, fie masina) si se fac scheme si tzuka-hare in trafic exact ca la noi.

Poate tocmai de-asta in Lisabona nu se inghesuie turistii. Sunt multi. Cu mult mai multi ca in Bucuresti. Mult mai putini decat in Paris sau Barcelona. Dar nicaieri nu e niciodata coada la intrare. Gasesti intotdeauna loc in autobuzele turistice. Nu e inghesuiala nicaieri. Totul e lejer, relaxat, cu un latin je m’enfichism. Poate ca de-asta eu am rezonat cu Lisabona. M-am simtit acasa. Bine… un acasa de peste vreo 20 de ani, in ceea ce priveste diverse aspecte ale vietii. Dar acasa.

La asta se mai adauga niste ani de comunism lipsa la apel (desi si ei au avut oleaca de dictatura a lor), niste ani (destul de putini e drept) in care au fost puterea suprema a lumii si bogatiile curgeau suvoaie la ei in tara, iar palatele se luau la intrecere cu ciupercile post-ploaie. Plus un relief in fata caruia gura se incapataneaza sa se tot deschida maaaare. Asta pentru ca e munte imblanzit, munte care se arunca furios in mare, mare peste tot.

De vazut, evident, nu am apucat sa vad tot. Dar din cate am reusit, recomand: Praca do Comecio (si toate celelalte din jur), Belem (cu turnul si manastirea ieronimilor), Parque de Nacoes (Garden of Knowledge – e super-distractie acolo), Sintra (Cabo de la Roca, castelul maur, dar mai ales palatul Pena), Cascais (Boca de Inferno)

“Freakonomics” – Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner

danfintescu — Wed, 17 Aug 2011 05:46:42 +0000

Nu sunt si nu am pretins vreodata sa fiu un mare expert in economie. Tot ce am citit, vazut, ingurgitat despre domeniul asta se incadreaza la vastul capitol “Bun-simt si cultura generala”. Nu sunt familiar cu principii de macro- sau micro-, nu sunt in stare sa ofer definitii pertinente pentru termeni economici de baza cum ar fi “inflatie”, “PIB” etc. De ce incep cu apologia asta? Ca sa nu va speriati.

Desi numele e funky-style, s-ar putea ca multi sa dea un pas inapoi atunci cand vad cartea asta. Si e normal sa fie asa. Nu de alta, dar ce mirean intr-ale business-ului ar tine o carticica pe noptiera care sa aiba de-a face cu studii de piata, formule economice aplicate si cate si mai cate alte asemenea parascovenii. Ei bine, eu mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat cu capul inainte la, ce-i drept, sfatul lui taica-meu. Iar taica-meu nu mi-a dat niciodata sfaturi rele, mai ales cand vine vorba despre carti.

Carevasazica e digerabila cartea. De ce? Pentru ca, parafrazand premisa de la care pornesc autorii: daca morala propune o lume utopica, economia poate oricand explica lumea reala. Luand formulele alea de nu le stiu decat ei si aplicandu-le la niste situatii de viata care au fost, in mod arbitrar, cuantificate, un jurnalist si un economist, tizi imperfecti, se apuca si gasesc niste raspunsuri atat de logice si la indemana incat, citind, mai ca iti vine sa-ti cauti cusma de pe crestet si sa o dai nitel mai pe ceafa, ca poate asa se mai aeriseste niscaiva creier si incepi si tu sa vezi lucrurile atat de clar.

M-am gandit mult sa nu pun niciun fel de exemplu din exercitiile pe care le fac cei doi, dar nu am cum. Ca-s tare atractive. Asa ca, iata cateva intrebari la care ei gasesc raspuns: care este legatura dintre avort si reducerea criminalitatii? ; daca traficul de droguri este un business atat de banos, de ce mai bine de jumatate din traficanti inca locuiesc cu mamele lor? ; sunt parintii cu adevarat atat de importanti in educatia copiilor lor pe cat se crede? ; este culoarea pielii o cauza sau o prejudecata pentru succesul/insuccesul unei rase?

Singura hiba este ca aproape toate cazurile despre care vorbesc cei doi se petrec in America. Iar ce-i la ei se aplica destul de greu la noi. Fie insa si doar de dragul rationamentului, tot e o carte care sa merite citita. Va avertizez ca, daca va place asta mica, tot baietii astia doi au mai scris una, mai dolofana, pe aceeasi tema. Promit sa o citesc in curand si sa revin cu impresii. Deci da, ceaslovul aduna deja praf pe noptiera la mine.