Filmul este foarte bine scris. Cu siguranta ca Jason Reitman si Sheldon Turner sunt mandri de ce-au asternut pe hartie. Este genul de scenariu din care nu are cum sa rezulte un film prost. In momentul in care s-au asigurat de serviciile d-lui Clooney, nenii producatori chiar ca se puteau lasa relaxati pe spatarele din piele naturala ale fotoliilor lor de magnati de Hollywood care sunt ei. Nu pot sa spun ca sunt un mare fan al “domnului doftor de la E.R.” Nu-l detest, dar nici nu pot spune ca ma inclin in fata lui precum in fata lui Nicholson… sau… Pacino… Insa nu cred ca pentru rolul asta se putea gasi cineva mai potrivit. Dur, rece, imperturbabil la o prima vedere… sensibil, cu ochi de caprioara, idolul femeilor, atunci cand e nevoie.

Vera Farmiga este si ea extrem de bine gasita si distribuita. Frumoasa, trecuta, desteapta, ipocrita. Perfecta in rolul ei. Ea e cheia care il face pe Clooney sa se intoarca o data, poate o ultima data in gol.

Foarte bun personajul caricatural interpretat de Anna Kendrick. La un moment dat mi s-a parut ca exagereaza putin. Poate chiar asa se intampla. Insa nu supara pe nimeni. Ba chiar din contra.

Despre subiect va pot spune asa: George Clooney abandoneaza viata pentru un job in care ii anunta pe altii ca sunt abandonati. Ca orice om care isi iubeste munca, el atinge o oarecare doza de misticism in ceea ce face. Tocmai de aceea, atunci cand il calca optimizarea pe coada, in persoana unei tinerele cu cas la gura care crede ca poate teoretiza totul, se zvarcoleste, se indragosteste (nu de tinerica) si castiga. Sau pierde?…

FOARTE BUN FILMUL!

Si nu stiu, sincer sa fiu, nici de ce-mi vine, nici cum sa fac ca s-o mai indulcesc putin. Asa ca io-te dom’le ce crez io. Ca noi, in halul de sapiens in care suntem acum, avem o mare problema cu adevarul. Ala clar, palpabil, al omului de langa noi. Meteahna asa a noastra nu-i de azi de ieri. Ca, din cate am inteles, inca de prin Neandethal, stramosii nostri, confortabil amplasati la jumatatea distantei dintre om si maimuta, gaseau tot felul de ierburi care sa-i faca sa fie mai veseli, mai activi, mai sociabili decat le-ar fi dat ghes mediul inconjurator sa fie la un moment dat. Ceea ce pe vremea aceea era doar ceremonial, doar rit, deci se intampla rar, cu timpul a devenit obisnuinta. La un moment dat, cam pe vremea lui Sherlock Holmes, la farmacii, pe langa leacuri, gaseai si opiu. Absintul cel halucinogen era vandut pe tejghea la carciuma si Dumnezeu stie ce erau oamenii in stare sa fumeze pe vremea aia. Cu toate astea, saracia lucie in care se scaldau cei mai multi oameni a fost oarecum prohibitiva fata de astfel de incercari de scapare din adevar. Plebeii se multumeau, ieri ca si azi, sa-si bea mintile, consumand diverse posirci.

Cum industrializarea a adus (cam la orice) o varianta noua, sintetica, mai puternica si mai ieftina, fuga de realitate a devenit mult mai accesibila. Alcoolul produs la scara industriala a putut fi cumparat acasa. Au aparut pastile pentru orice, care luate in exces produc stari de oricare. A aparut televizorul, care te tine tintuit cu ochii intr-o cutie in care se intampla lucruri care nu te privesc, dar pe care le privesti tocmai pentru ca nu te afecteaza. Calculatorul si-a adus si el, imediat, aportul la galopul care ne-a indepartat si mai mult de viata, asa cum ne-a dat-o mama fiecaruia dintre noi. La inceput cu jocuri simple, apoi cu infinite vieti paralele din realitati virtuale, suntem acum in stare sa stam comod pe un scaun de birou si sa fim pe rand amirali, antrenori de fotbal, mari eroi din lumi fantastice, cuceritori iscusiti ai unor demoazele la fel de cuceritoare. Putem iubi, uri, omori, fara niciun risc.

Iar in weekend, atunci cand ne dorim sa traim putin “cu adevarat”, ne aruncam in hrube in care muzica urla descurajator la comunicare, mergem la teatru ca sa vedem, pe viu, povestile altora. Sau la cinema… sau jucam un joc de societate in mai multi. Nu trebuie sa ma vedeti acum ca pe unul din cei doi batrani din Muppets, care, cu fruntea incretita si cu vocea gajaita, haraie un dezaprobator “pe vremea mea”, mai ales ca, prin natura meseriei mele sunt un furnizor de fuga din realitate. Basca faptul ca scriu acest post de pe laptopul meu legat la virtual in sala de asteptare a unui aeroport, tocmai ca sa fug de realitatea care m-ar obliga la tacere (ca de obicei calatoresc singur) si observatie (exercitiu obositor).

Evident ca orice realitate, in afara de cea… reala, este mai buna, pentru ca n-ai nimic de pierdut. Euforia bachica se incheie, la fel si jocul pe calculator, la fel si conversatia pe mess. Ai o plasa de siguranta, care in viata de zi cu zi iti lipseste.

Dar daca noi suntem iremediabil nemultumiti de realitate, de adevarul in care ne-am nascut si, pana la noi descoperiri, suntem nevoiti sa traim… Daca inca de pe vremea cand ne bucuram ca reusim sa facem focul, noi am cheltuit timp si energie pentru a fugi din viata asta, atunci o fi ceva fundamental gresit la noi? Ca doar nu putem spune ca e ceva gresit la lume. Am fi precum nebunul care ruleaza pe contrasensul unei autostrazi facandu-i pe toti ceilalti sariti de pe fix. Solutie, cu siguranta ca nu exista. Daca stai sa analizezi evolutia fugii noastre de realitate, ajungi, din nou, la concluzia scenaristilor din Wall-E, care ne vad la un moment dat total iesiti din circuit, fiecare in globul nostru de cristal. Nu spun ca asta e un lucru rau. Insa nu m-ar deranja ca niste oameni destepti sa zica la un moment: “da dom’le, asta-i calea de urmat.” Ca sa stim si noi… Mai traim? Mai tastam? Mai prizam?

E foarte greu sa scrii despre filmul asta, de fapt. Pentru ca el este un branci dat imaginatiei. Un branci care porneste de la mitul faustic, trece printr-o oglinda din poleiala si se incheie cu o pirueta in care diavolul se inclina ranjind. E un film in care ar trebui sa-ti golesti creierul de orice prejudecata, sa-ti aduci aminte de bucuria pe care o aveai, copil fiind, la teatrul de papusi. Altfel, te plicstisesti groaznic. Daca e un film bun? E un film altfel, care poate sa-ti starneasca pasiune sau repulsie. Nu cred ca te poate lasa indiferent. Mi-a placut? Foarte mult!!!

Heath Ledger si a lui supra-doza au lasat filmul neincheiat. Genialitatea cu care joaca rolul escrocului este insa prezenta, desi dublurile lui sunt nume grele, care i-ar putea lesne eclipsa performanta de pana atunci. Cu toate astea, el joaca perfect rolul slinos, alunecos al otrepei de doi bani, monstru de egoism si farmec de mahala. N-am putut totusi sa nu recuosc cateva trasaturi de Joker de Batman care transpar si in Tony, multi-spanzuratul. Johnny Depp, Jude Law si Collin Farrell nu fac altceva decat sa incerce sa umple locul lasat gol de moartea lui Ledger. Reusesc? Asa si asa… Poate Depp, cu experianta pe care o are in genul asta de film.

De notat ar mai fi si dreacu’. Jucat admirabil de Tom Waits. Atat de bine, incat de intrebi de ce n-a mai incercat si altceva in afara de coloane sonore pana acum.

“Ceas rau” e o carte scrisa prin anii ‘60, asadar pe vremea cand autorul nu-si gasise inca maturitatea expresiei. Cu toate astea musteste de viitor. In paginile ei se regasesc actiuni din viitoare carti. Apar, evident, Buendia si Macondo. E vorba despre un sat mic, uitat, semi-izolat, la care nu se ajunge decat cu vaporul. O comunitate inchisa de oameni care se cunosc si isi feresc secretele pe care cu totii, de altfel, le stiu. Ideea e ca, desi regimul politic s-a schimbat, oamenii sunt aceiasi, iar modul in care se face politica si se conduc lucrurile este, sau pare sa fie, acelasi.

E o carte care se citeste usor, repede, cu voluptate. E o carte care te scoate din orice stare si te transporta in viata lenesa si lenta a siestei fierbinti dintr-un sat mic, pierdut prin orice colt al Americii de Sud.

Maine dimineata devreme plecam spre Ploiesti, unde filmam toata ziua un episod din “Cine stie castiga”. Am emotii mari, nu neaparat legate de filmarea din Ploiesti, cat mai ales de premiera emisiunii, care va fi lunea asta, de la ora 19:30. S-a inscris destul de multa lume din oras, sper sa gasim pe cineva acasa. Totodata sunt curios cam pe unde vom face segmentele filmate pe strada. Care esti, ma, din Ploiesti pe-aci? Ajuta-ne cu niste locuri cu lume multa.

Seara, dupa ce incheiem filmarea, ne imbarcam si pornim spre Targoviste. Noaptea ma asteapta cu o editie speciala a Partydului Kiss FM. Una cu Looooove, ca doar e cea care incepe imediat ce se declara Valentine’s Day. Editia asta mai e speciala si pentru ca este cea in care imi sarbatoresc ziua de nastere. Nu-i ea nici pe 13, nici pe 14, dar e pe-aproape. Si daca tot am ocazia sa-l am pe amicul Olix prin preajma, plus echipa de filmare de la “Cine stie castiga”, avem sedinta plenara aniversara.

Duminica dimineata, desi ne va fi ingrozitor de greu, ne vom trezi destul de devreme, ca sa ne apucam de treaba. Avem de filmat un episod de emisiune in Targoviste. Asadar, si aici, avem nevoie de sugestii. Desi aici ma gandesc ca n-avem cum sa dam gres daca incercam in zona pietonala de pe langa statuia batranului Mircea. Dar, daca mai aveti si alte sugestii, va rog poftiti.

Duminica seara pornim inapoi spre casa, ca doar ne asteapta o noua saptamana. Iar lunea lumea are tampitul obicei sa te ia de fresh. Nu stiu de unde le vin lor niste idei de-astea… Eu insa presimt ca lunea asta telefoanele mele vor sta pe silent, iar eu ma voi gandi, in timp ce ma intorc lenes pe partea cealalta, la toti oamenii care pornesc spre serviciu dimineata. Macar atata consolare sa am si eu. Ca de dupa-amiaza reincepe morisca: meteo – French Kiss.

Sunt de 10 ani in meseria asta si inca nu m-am obisnuit. E incredibil ce putere are un excel. Puterea de a face emisiuni sa se termine inainte de termen, de a da oameni afara, de a face frunti sa se loveasca din proprie initiativa ritmic de marginea biroului. Doar ca toate actiunile astea poate ca s-or intampla pe la altii.

La Kiss FM lumea e fericita. Uneori obosita, cateodata stresata, dar FERICITA! La noi excel-ul, desi n-a venit cu vesti noi, a venit cu bucurie mare! Kiss FM este in continuare cel mai ascultat post de radio din Romania, iar pentru asta va multumim! Ne auzim asta-seara, de la 22:30, la French Kiss. Thx Olix, pentru excel-ul pe care l-ai preparat cu atentie si abnegatie… ca un om mare!

Adica in momentul in care tu stii sigur ca in orice directie te-ai uita, la maxim 3 km de tine (in cazul in care stai in oras) este cel putin un hipermarket cu rafturi pline de mancare de toate soiurile, formele, gradele de prelucrare etc, parca nu-ti vine a crede cand cineva vine si iti spune ca in spatele rafturilor pantagruelice se afla un mecanism ale carui rotite se invart atat de repede, incat au inceput sa scoata fum. Si ca probabil intregul sistem se va prabusi in anii ce vor veni.

Totul este o inlantuire fara sfarsit de artificii care au dus la ideea ca noi, oamenii (astia din tarile civilizate sau in curs de) nu avem niciodata probleme cu mancarea. E ieftina, e multa, e din toata lumea. Deci daca vreau sa mananc rosii cu branza in miezul iernii, bucurie pe care in urma cu 20 de ani o aveam doar in cele cateva luni de vara, nu-i nicio problema. S-ar putea ca rosiile alea sa aiba in ele cam tot tabloul lui Mendeleev, dar sunt acolo, pe raft, gata sa fie cumparate.

Ei bine, mancand mai mult, din ce in ce mai mult si carnivor, ne-am obisnuit asa. Am crescut mai inalti, mai vanjosi, obezi chiar. Facem copii care se obisnuiesc de mici cu dieta asta. Acolo unde e bogatie, chiar daca oamenii din partea locului nu se inmultesc, vin imigrantii care se inmultesc rapid si ingurgiteaza si devin conusmatori de mancare ieftina si (tot mai) chimica.

Cam asta este punctul de pornire al cartii, care iti explica logic si clar… americaneste… cum ca o s-o cam sfeclim in anii ce vin. Ca trebuie, exact ca in cazul petrolului, sa gandim un sistem care sa poata substitui actualul sistem alimentar din mers. Doar asa nu ne va lovi foametea. E o carte poate putin prea fatalista, insa pe care o recomand cu mare drag, pentru ca iti deschide intr-adevar ochii asupra unor probleme despre care habar n-aveai, desi erau chiar sub nasul tau, in farfurie.

De data asta Partydul Kiss FM isi cheama membrii la sedinta plenara in Club Liquid. Stiu clubul de ceva vreme deja, pentru ca am mai fost aici cu Sistem in turneu. Si tot aici am aterizat la after-party dupa ce am fost MC la un aniversarea mall-ului. De data asta, impreuna cu dl. Presedinte Olix, avem de gand sa votam legea distractiei, secondati indeaproape de bunii nostri prieteni Mario Bischin si Bek00letz. De la ora 00:00 live pe Kiss FM. Pe sibieni ii asteptam cu drag in club.

Exista o categorie de oameni care il trezesc pe Grumpy al meu. Este vorba despre acei homo sapiens care, la o prima privire, sunt foarte ok. Saritori si implicati, isi manifesta interesul fata de proiectul pe care ei il platesc, iar eu il muncesc. Au intrebari si idei si te fac sa te intrebi de ce nu sunt mai multi oameni ca ei. Ca uite ce bine se poate lucra si uita ca exista si oameni care gandesc in perspectiva. Asta pentru ca genul de om trezitor de Grumpy al meu spune dintru inceput ca are de gand sa faca business de lunga durata, ca are proiecte in care vrea sa ma implice de-acum pe termen lung. Cei 10 ani pe care ii am in bransa, ceea ce inseamna 10 ani de cand piticul meu si cu mine ne consolidam relatia, incep sa-i dea ghes sprancenei drepte sa invinga gravitatia a neincredere. Macar asa un pic. Dar in afara de instinct, nu exista niciun fel de indiciu asupra a ce urmeaza sa se intample.

Iar scenariul are tipar puternic, de film american. Totul e ok. Pana in momentul in care se ajunge la indeplinirea obligatiilor contractuale. Care, din punctul de vedere al beneficiarului, sunt foarte simple: prestatorul si-a facut treaba – PLATESTE! N-am sa incep acum filosofia contractului, in care fiecare parte are de investit o doza de incredere si de risc, iar in cele din urma se alege cu bani (prestatorul) si un produs (beneficiarul).

Iar categoria asta de oameni care ma fac pe mine sa ma uit infricosat in ochii celui mai puternic si tiran pitic al meu este cea care, atunci cand vine vremea pentru plata, dispare. Lucru enervant, pentru ca pe parcursul derularii activitatii care face obiectul contractului, relatia dintre cei doi semnatari evolueaza. Ei stau de vorba, trec impreuna prin bune si rele… Poate nu se imprietenesc, insa traiesc niste epxeriente impreuna, ceea ce ii apropie.

Doar ca, in relatia prestator – beneficiar, prestatorul este cel care risca la sfarsit. El risca sa nu fie platit. Iar asta se poate intampla in multe feluri. Insa doar unul din ele il trezeste pe Grumpy al meu. Si anume cel in care beneficiarul nu mai raspunde la telefon, nu mai da niciun semn de viata. Mizeaza clar pe faptul ca te vei enerva si vei zice, “stii ce?! da-l incolo! paguba-n ciuperci!” Poate unii fac asta. Insa in cazul meu, exact ala e momentul in care Morocanosul se trezeste cu ochii inrositi de nervi.

Cand eram mai tanar si mai saracutz, se lasa cu nervi si cu frustrare mare. Acum, cand o trezire de-a piticului nu mai este cauza de dezechilibru financiar, frustrarea a mai disparut. A fost inlocuita de amuzament. Genul asta de om ma distreaza, pentru ca devine copilaros in incercarile de a se tine cu unghiile de niste bani care, desi sunt in buzunarul lui, sunt ai MEI. I-am castigat. Am muncit pentru ei. Mi-am tinut partea mea de invoiala. Deci eu sunt cel pacalit aici. Doar ca… unii nu vad problema asa.

Nu sunt inuman. Inteleg cam orice probleme. Cand un om imi zice, am niste probleme, banii pe care ti-i datorez vor ajunge la tine cu X timp intarziere, voi incerca sa gasesc o solutie care sa fie ok pentru amandoi. Asta pentru ca o astfel de reactie reprezinta o reactie fireasca intre doi oameni care au trecut prin niste experiente impreuna. Iar unul din ei are niste probleme si ii cere celuilalt ajutorul, asa cum probabil si prestatorul i-a cerut ajutorul beneficiarului in timpul derularii contractului, cand a avut probleme. Dar atunci cand omul care inainte te suna de 4-5 ori pe ora, ingrijorat de felul in care tu iti onorezi partea ta de contract, dispare si nu raspunde la telefon atunci cand vine randul lui sa-si tina cuvantul…

Exista cineva care mi-a trezit piticul acum? Da. Are el un nume? Evident. Il fac public? Din miligramul de respect pe care inca il mai am pentru el, nu. Dar fii pe pace, nu renunt. Tu ai banii mei, iar eu am rabdare si imaginatie.