Hai sa vedem ce-avem: Cobb vs. Neo (unul cu mari probleme de subconstient, celalalt neted precum expresia lui Keanu Reeves), Ariadne vs. Trinity (mitologica desfasuratoare de fir, care aici il incurca pe Cobb de numa’, putea fi un pic mai sexy si mai ne-emo, oricum, greu rol de asimilat pentru orice actrita de pe lumea asta mare, Ellen Page se descurca acceptabil spre bine vs. Trinity cea sexy, cea luptatoare, cea plina de dreptate, cea fara de care Neo nu poate), mai avem vis indus chimic vs realitate virtuala (visul bate VR-ul, mai ales la faza cu orasul modelat de arhitecta-minune), Rahmengeschichte vs. realitati paralele.

La ultimul versus nu mai pun paranteza, pentru ca de fapt acolea-i cheia intregului complex hipnotic care face din Inception un film genialoid. Conceptul pe care se bazeaza scenariul nu e nou deloc. Are pe el secole de praf. Cate? Pai cam cate de la Novalis pan’ la noi. Romanticii germani sunt cei care au nascocit dracovenia asta a Rahmengeschichte (povestea din poveste), pe care mai apoi au dus-o catre oniric. Pana si-al nostru Eminescu, in Visul, ne ameteste in absintul rascolit al turmentarii unui poet care viseaza ca se viseaza. Ei bine, in film, trebusoara asta chiar ca devine uluitoare. Singura ancora de care te poti tine este modalitatea de revenire dintr-un vis in altul, in intortocheata cale ascendenta catre o realitatea care pare mult prea lipsita de substanta fata de visul in care totul explodeaza. Doar ca, aidoma lui Matrix, realitatea in care revii in cele din urma si pe care ai privit-o ca fiind cea adevarata, se arata a nu fi… Deci e loc si de partea a doua.

In primul rand jos clopul pentru domnul regizor si scenarist Christopher Nolan. Leonardo DiCaprio – actor, dom’le… foarte bun pe roluri din astea. Tom Berenger si Michael Caine, doi batranei cunoscuti cu 40 de replici impreuna, folositi doar ca sa apara cu numele pe afis. E nedreapta tactica asta. Meritau mai mult.

Va multumim voua, celor care sunteti activi in fiecare seara aici pe blog si le multumim celor care vin de fiecare data la petrecerile noastre din tara! Aici ne gasiti pana in 2011!

Iti multumesc Raluca din Iasi. Mai multe despre ce si cum face ea puteti gasi aici.

Plaja vara este un magnet. Sigur, ne atrag soarele si nisipul, valurile si briza… insa Freud ar mai largi putin lista asta. Pai de ce? Pai io-te: e clar ca la plaja toata lumea se dezbraca. Oameni complexati de felul in care arata, oameni care nu se dezbraca niciodata daca in camera mai e o alta persoana, oameni care au lucruri de ascuns (rani prost cicatrizate, semne din nastere, colacei, sani lasati), toti uita de complexe si dau jos textila. Dar nu numai ei. Ci si cei atenti la trupurile lor, care mananca din carti, merg la sala in fiecare zi, au fost la solar inainte sa mearga la plaja, s-au pensat, epilat, liposuctionat. Si ei se dezbraca, dornici sa-si expuna corpul-investitie. Toti se omogenizeaza, amestecandu-se brownian dupa cum ii duce inspiratia momentului. Se uita in stanga, in dreapta… mai fac doi pasi… mai merg putin… isi gasesc locul in sfarsit. Dupa care se intind la soare.

Exista, intr-adevar, o suma de lucruri pe care le poti face pe plaja. Actiuni pe care le poti intreprinde: table, baie, bere, stat la coada, mesterit la ingenioase metode de a obtine umbra sau un colt ferit de vant, unsul trupului cu felurite pomezi, unsul aproapelui cu aceleasi pomezi… dar in cele din urma cu totii sfarsim in dulcea letargie voyeurist-exhibitionsita a privitului si a lasatului. Suntem pe deplin constienti de faptul ca privim si suntem, la randul nostru priviti. Iar asta ne ia zile intregi din viata, fara sa ne lase sa ne plictisim nici macar putin. Nici macar o secunda.

Piesele de vara “la chil” vorbesc despre fete desuchete, care umbla pe plaja in ciuda hormonilor… Dar nu numai despre ELE e vorba. Cu siguranta ca oamenii frumosi de la mare sunt mai insistent priviti decat ceilalti. Dar teoria atractiei uratului este si ea arhi-dovedita. Plus satisfactia spionului din fiecare din noi care a vazut un sarut furat aici, o palma dincolo, o mana strecurata cine stie unde pe sezlongul ala. Urechea tremura infiorata cand aude franturi de conversatie sa chiar conversatii intregi despre lucruri care nu ne intereseaza, dar la care nu am fi avut altfel acces.

Poate ca nu o sa fiti de acord cu mine. Dar hai sa dam falsa pudoare de nisip si sa zicem: plaja e freudian de… KINKY!

Asta e prima parte. Despre a doua… stati asa sa schimbam foaia. In afara de faptul ca filmul e un fel de Bamboo al costumelor, pantofilor si locatiilor (stiu ca e gresit folosit termenul, dar daca scriem “niciun” hai sa adoptam si barbarismul asta)… nu se poate spune nimic despre el. Adica se poate, dar numai de rau.

Si anume: Big este fad, batranicios si aproape demn de mila. Samantha s-a transformat dintr-o vampa ravnita intr-o hoasca batrana, vulgara si ingrozitor de urata. Scenariul e dezlanat si lesios precum o ciorba de burta calaie, indoita din plin cu apa. Daca ar fi fost un episod al serialului poate ca mi-as fi manifestat intelegerea. Nu le-a iesit asta… Insa aici e vorba despre un film-icoana pentru o generatie de fete, acum ajunse tinere femei. Nu se poate sa le iei asteptarile si sa le zvarli de perete intr-un asemenea fel. Sex? Atunci cand e, e scarbos si lipsit de temei. City? Nu. Un hotel si niscaiva desert.

“Dupa cutremur” este o colectie de povestiri, care, tangential, au legatura cu marele cutremur din Kobe din 1995. Nu e vorba propriu-zis despre cutremur. Nu vedem ruine, raniti sau morti decat la televizoarele la care privesc (intamplator sau obsesiv) personajele celor 6 povestiri. De data asta elementul fantastic aproape ca lipseste din peisaj, cu toate ca stilul ramane la fel de usor de recunoscut.

Ca de obicei la cartile lui, m-a surprins din nou spoiala de occidentalitate pe care au adoptat-o japonezii. Ei asculta muzica noastra, se imbraca in haine ca ale noastre, insa inlauntrul lor raman profund si iremediabil diferiti. Demonstreaza asta atat prin felul in care duc la savarsire gesturi marunte, cat si in marile motivatii care determina luarea marilor decizii.

Am votat legea distractiei intr-un turneu de 10 luni, in care am acoperit o mare parte din tara asta. In timpul turneului nostru ne-am facut prieteni peste tot. Asa s-a intamplat si cu LaOra, care, dupa doua evenimente ne convinsese si pe Olix si pe mine. Am discutat, am aranjat, am semnat, iar acum avem deosebita placere de a face oficial faptul ca Partydul Kiss FM are prima DJ-itza pe care o recomanda:

Colaborarea noastra a inceput acum vreo trei luni. Am inceput sa o trimitem acolo unde oamenii au inteles ce inesamna Partydul Kiss FM, ca inseamna iuresh. Acolo unde oamenii au incredere in artistii pentru care garantam. LaOra nu pune muzica de foarte mult timp, insa este pasionata de ceea ce face, isi petrece aproape tot timpul incercand sa fie o DJ-itza din ce in ce mai buna. Iar atunci cand e la butoane se transforma din blonda mica si  cuminte, intr-o adevarata party-maker. De oameni ca ea, Partydul are mereu nevoie.

Lista de gig-uri ale LaOrei de cand este  manageriata de noi:

- Club Daso Cado (Targoviste)

- Vision (Neptun)

- Alcatraz (Neptun)

- Bazzara (Arad)

- Baroque (Sf. Gheorghe)

- Skye (Iasi)

- Tao (Rm. Valcea)

- Aqualand (Focsani)

- Ring (Cluj-Napoca)

Am oprit motorul. Imi iau cele doua telefoane, castile, portofelul, tocul ochelarilor de vedere, vraful de chei (de la casa, de la birou, de la ei mei de-acasa, de la lockerul de la radio etc), cardul de acces in parcare, cardul de acces in cladire, scot cheia din contact si o iau si pe aia.

Am 31 de ani. E clar ca vremea in care stateam cate doua luni in cort, pe plaja, in 2 mai, a trecut. Atunci aveam 3-4 tricouri, o pereche de blugi pe care din cand in cand ii spalam in mare, o pereche de tenisi pe care nu-i purtam cu zilele. Din cand in cand aveam niste bani in buzunar. Cand imi trimiteau ai mei, prin posta, suma convenita din chenzina lor. Dar stresul asta cu banii din buzunar il rezolvam repede. Aveam datorii si prieteni. O data la cateva zile faceam rost de monede ca sa sun acasa. Asta daca mergeau telefoanele publice. Noaptea era cel mai bine sa sun. Atunci era coada mai mica. In timpul zilei era cald si aglomerat.

Nu este un post de midlife crisis. Ci doar unul in care stau si ma intreb ce s-a intamplat intre timp? Pentru ca nu doar eu, la 31 de ani, sunt aidoma lui Rambo cand pleaca in misiune. Asa suntem toti. Avem un bagaj fara de care existenta noastra nu prea mai poate fi conceputa. Am devenit catarii propriului nostru progres. Avem mai multe telefoane mobile “ca-i mai ieftin asa”, avem carduri la mai multe banci “c-asa ne-a impins viata”, avem chei de la intrarea in bloc, in boxa, in casa (cel putin 2), de la cutia postala “c-asa-i mai sigur”, avem carduri de reducere la magazine in care intram de 5 ori pe an, avem carduri de fidelitate, de membru… Mintile ne sunt pline de parole la mail, la conturi de facebook, de blog, de twitter, de retea, de cont de user, parole de la carduri de credit, de debit, coduri de intrare in bloc, de logare, PIN, PUK. Avem date de capitalizare, rate, calcule, ore de intalnire, durate, distante pe care daca nu le tinem minte nu supravietuim. Cifrele de la 1 la 9 ne joaca prin creier in tot felul de combinatii vitale.

Si-atunci nu-i normal sa fim siliti sa cautam romantismul prin unghere, sa avem nevoie de rabdare ca sa dibuim ca mai simtim ceva pentru orice? Atunci cand neuronii nostri sunt prea ocupati sa tina minte toate informatiile de care avem nevoie ca sa existam, nu-i normal sa nu prea mai avem energie sa devenim creativi cu propriile noastre vieti?

Desi incepea scena de batalie finala acoperit de arme, pana si Rambo ajungea intotdeauna sa se bata, la sfarsit de tot, cu mainile goale, la bustul gol. Dupa cum arata viata noastra, noi mai avem mult pana la scena finala a ultimei batalii.