damian

Sunt foarte multe motive pentru care recenzia asta de album nu-și are locul pe care-l merită. În primul rând pentru că azi e o zi tare tristă: prima fără George Michael. Apoi pentru ca zilele astea Colebilul e mai important decât neuronul. În al treilea rând pentru că “Gipsy Rock” este pe piață de niște vreme deja. Doar că, vedeți voi, eu taman ce l-am primit cadou de la Moș Crăciun și ieri, în drum spre Brăila, am intromisionat CD-ul în fanta atotprimitoare a playerului din mașină și apoi, timp de 16 piese, creierul mi s-a mirat și sufletul mi s-a înălțat.

Două vorbe despre Damian, care, în felul său vulcanic, este unul din cei mai mari muzicieni români ai tuturor timpurilor. Nu zic eu asta, ci mă bazez pe opinia educată a unor creiere mult mai crețe decât al meu. Spre exemplu, cel al oamenilor de la Berklee College of Music, care nu numai că i-au acordat lui Damian o bursă care îi acoperea 100% din cheltuieli, ci i-au dat și patalama Magna cum Laudae la absolvirea secțiunii “Jazz Performance”. Dacă nu vi se pare treaba asta o mare chestie, vă rog eu gugăliți cu încredere sau întrebați-le pe Anca Lupeș sau pe Pyuric, care știu exact care-i treaba, pentru că și ele au trecut prin școala asta. Primul lui album, “Damian’s Fire”, lansat la “obscura” casă de discuri EMI, s-a bucurat de colaborări cu mari nume ale jazzului american. Nu mi-e teamă să zic că, în momentul ăsta, Damian este unul din cei mai culți și mai mari oameni de muzică pe care îi are România.

Proiectul Damian Brothers apare în 2006 și reprezintă întoarcerea lui Damian la originile sale. Orice gen de muzică ar aborda, filonul care rămâne neschimbat aici este muzica lăutărească, a țiganilor de demult. Iar de data asta Damian Brothers a ales să fie rock. Și este. Este incântător de rock. Albumul “Gipsy Rock” este coerent, închegat, are tot ce-i trebuie: creier, coloană vertebrală, cojones. Piesele sunt aranjate cu grijă într-o ordine care seamănă a incantație prin felul măiastru în care te poartă de la o stare la alta. Sound-ul este plin, matur, modern și divers. Iar vocile pieselor aparțin unora din cei mai în vogă artiști români. Unii din ei au ieșit mult și bine din zona lor de confort, alții au rămas la ei în cutiuță, dar pe albumul “Gipsy Rock” nu există nici măcar o piesă despre care să poți spune că fost pusă acolo doar așa, ca să dea și ea la număr.

Dan Bitman și Doc cântă “Șaraiman”. Piesa asta e prima pentru că eu cred că are misiunea de a-ți explica despre ce-i vorba. E un fel de “a fost odată” spus apăsat, la început de basm. Sunt doi muzicieni diferiți ca vârstă și stil care se întâlnesc pe o piesă rock clasică.

Lora, despre care puțină lume știe ce și cât e în stare să cânte de fapt, vine și rupe cu “Araclema”, o piesă care mie îmi va aduce veșnic aminte de “Pisica albă, pisica neagră”. Ritmul e al piesei lăutărești, rockul e doar de culoare aici. Asta-i o piesă pe care îți poți rupe pingelel dansând.

Feli, draga de ea, vine și cântă cu tristețe, cu sensibilitate “Hopai Diri Da”, care e baladă în esența ei, una din piesele lungi de pe album. Era și cazul să ne calmăm un pic, că prea ne-au luat tare primele două piese.

Prima mea mare surpriză a fost “Mama mea e florăreasă”. Cu breakbeat mult în secția ritmică, piesa e genială prin interpretarea Loredanei. Nu asta e însă surpriza, că doar se știe că una din singurele dive veritabile pe care le are muzica românească cunoaște și iubește muzica lăutărească. Nu! Surpriza vine de la Connect-R, care demonstrează în câteva zeci de secunde că are un flow cu care bagă în buzunar mulți rapperi mari și mici de pe la noi. Și mai reușește să fie și rock în timpul ăsta! WOW!

Andra este absolut genială în “Lume, lume”. Ca de fiecare dată când cântă ceva care îi place, fata asta pune acolo tot sufletul ei. Și are ceva suflet. Pe Cabron îl recunoști de la prima silabă.

Ștefan Bănică zâmbește cântând “Dă mamă cu biciu-n mine”, variantă blues balcanic. Felul în care o face ne aduce aminte de două lucruri, amândouă frumoase și adevărate: că e fiul tatălui său și că e actor. Fiecare silabă transmite ceva și e cântată cu bucurie. Multă bucurie. Ștefan Bănică a fost pentru mine a doua mare surpriză frumoasă de pe albumul Gipsy Rock.

“În stație la Lizeanu” este cea mai promovată piesă de pe albumul ăsta. Înțeleg de ce. Pentru că Smiley și pentru că este cea mai ușor de înghițit, cea mai mainstream. Nu o zic în nume de rău, Doamne ferește. Zic doar că un album nebun de bun cu niște artiști care își pun sufletul pe masă are nevoie de mai mult sprijin decât a primit “Gipsy Rock”. Voi reveni.

Cristina Bălan nu-i olteancă, da’ nu mai contează. Cântă nemaipomenit. Păstrează ce și cât trebuie din istoria piesei, iar în rest îi dă cu rock. De ascultat cu atenție pe piesa asta e saxofonul, care pare că vine din altă lume și din alt timp. Nu pare. Chiar așa e.

Delia are mai multe piese pe “Gipsy Rock”. Nu e treaba mea de ce s-a întâmplat așa, însă “Mona” nu există pe Youtube. Iar așa ceva, la un astfel de proiect, nu are voie să se întâmple.

“Uite-așa aș vrea să mor / O damigeană” e un mash-up tare, în care stilul vocal al lui Cornel Ilie (Vunk) e de neconfundat.

A doua piesă care nu-i de găsit pe Youtube de pe albumul ăsta e una din cele mai bune, după părerea mea. “La Chilia-n port” e una din cele mai rock piese, că altfel nu se putea cu Zdob și Zdub.

Sergiu Ferat face din “Constantine, Constantine” un blues cu o abordare vocală de r&b absolut fantastică. Varianta de mai sus e tot ce am găsit pe net. În piesa de pe album apare și Grasu XXL care rămâne, din punctul meu de vedere, un mare scriitor de texte. Mi-aș dori mult de tot să văd o carte scrisă de omul ăsta.

A treia imensă surpriză plăcută este Alina Eremia, care cântă piesa cu cel mai puțin folclor și cel mai puțin rock. De fapt e o glumă acolo, dar n-am să dau spoiler. Iar Alina cântă de numa’! Brava!

“Cine-a pus cârciuma-n drum”, a doua piesă în care apare Delia pe albumul “Gipsy Rock” nu e nici ea de găsit nicăieri pe Youtube. Mare păcat. Mai apar Dorian și Omu’ Iubit.

“Ursărie maximă” e a doua glumă de pe albumul “Gipsy Rock”. Sore, Sergiu Ferat, Jazzy Jo, Giulia și Vlad Popescu îți aduc aminte că muzica e, înainte de orice, bucurie.

Nici “Până când nu te iubeam” nu e de găsit pe Youtube. Din păcate. Ultima piesă, cu Blue Noise, e frumoasă, delicată și sensibilă.

O CONCLUZIE MAI MULT TRISTĂ

“Gipsy Rock” e un album genial, unul din cele mai bune produse pe care le-a scos muzica românească în ultimii ani. El reunește unele din cele mai mari nume pe care le poți găsi în industrie. Are calitățile necesare pentru a deveni un album clasic, genul de album pe care toată lumea îl știe. Cu toate astea nu se va întâmpla asta. Pentru că nimeni nu vobește despre el.

Este inadmisibil ca playlistul de Youtube al casei de discuri MediaPro să includă doar 9 din cele 16 piese de pe album. Este inadmisibil ca singurul site pe care am găsit tracklistul albumului să fie emag.ro. Este inadmisibil ca artiștii care au fost implicați în piesele de pe acest album să nu se mândrească aproape deloc cu muzica frumoasă pe care au făcut-o împreună cu Damian. Este inadmisibil ca un artist cu o poveste ca a lui Damian, colaborând cu nume atât de mari, cântând piese atât de cunoscute să nu reușească să inspire oamenii din industrie care s-au ocupat de proiectul ăsta să găsească o poveste care să vândă. Și, în sfârșit, este inadmisibil ca știrile pe care le găsesc pe net despre “Gipsy Rock” să aibă două rânduri, din care unul să vorbească despre lansarea din 11 noiembrie. De fapt nu e inadmisibil. E pur și simplu trist.

Știu că articolul ăsta nu va fi citit de multă lume. Nu e momentul pentru el acum. Dar am simțit că, dacă nu scriu despre “Gipsy Rock”, voi regreta. E foarte mare păcat că știm să ne negăm valorile aproape la fel de bine pe cât ne pricepem să ne promovăm non-valorile.

Bravo, Damian! CD-ul cu Gipsy Rock nu va ieși curând din fanta atotprimitoare a playerului din mașina mea.

Goto Top