Nu-s și n-am fost niciodată mare fan Van Halen, cu toate că nici măcar în anii furioși ai adolescenței, pe când eram fan Slayer, n-am contestat niciodată valoarea lui Eddie, pe care l-am avut mereu în top 10 chitariști din lume. Bine că nu pun și articolul ăsta pe YouTube că sigur îmi scuipam plămânii citind fraza asta de început.

Nenea Renoff e prof de istorie, da’ e și mare fan Van Halen. Omul recunoaște treaba asta și direct, dar și printre rânduri. Una din ideile care m-au făcut să ridic o sprânceană a îndoială este aia cum că Van Halen a relansat metalul la nivel global după ce Kiss și Black Sabbath se cam ofiliseră, iar Judas Priest scotea niște albume care nu prea interesau pe nimeni. Părerea autorului e că, de n-ar fi fost Van Halen cu al lor memorabil prim album, n-ar fi avut planeta noastră zei precum Hetfield, Halford sau Dickinson în anii ’80 și ’90 ai veacului trecut. Acu’… Oricât de șmecher ar fi Eddie Van Halen, să-mi fie cu iertăciune, da’ nu cred că au fost ei chiar atât de cu stea-n frunte.

Altfel, cartea corect scrisă. Istoricul pare că e mereu la putere, citând multe surse, cronologizând, oferind puncte de vedere diferite asupra aceleiași probleme – ce să mai… Aproape științifică lucrarea. Doar că-i scrisă de un fan.

Ce te învață cartea asta e că-i vorba despre muncă. Despre muncă multă. Multă rău. Mai multă decât își poate imagina cineva. Băieții ăștia au muncit timp de vreo cinșpe ani într-un ritm de parcă ziua de mâine avea să fie ultima. Au cântat în curțile unor case unde, în lipsa părinților, copiii dădeau bairam. Au cântat în baruri unde oamenilor normali la cap le era frică să intre. Au cântat împreună la repetiții și separat, fiecare la el acasă. Dar au cântat, neicușorule, până când acțiunea asta a devenit pentru ei la fel de naturală precum râgâitul după o bere bună, băută pe nerăsuflate. Singurii a căror poveste mai arată la fel de clar că doar prin muncă multă ajungi în locuri de n-au mai fost alții înaintea ta sunt englezii de la The Beatles și al lor cantonament din Hamburg.

Și te mai învață un lucru “Van Halen Rising”. David Lee Roth a avut mult mai multă voință decât talent. Dar omul asta și-a dorit: să fie rock star. Iar când visul lui a început să prindă contur, el a prins a se simți atât de bine în pielea lui, încât faptul că n-avea cine știe ce voce nici nu mai conta pentru oamenii din fața scenei. Omul era fericit la modul cel mai sincer. Iar fericirea sinceră, lipsită de răutate, e una dintre cele mai contagioase “boli”.

Citatele mele preferate din “Van Halen Rising” de Greg Renoff sunt*:

“Mi-am petrecut ultimii zece ani ai carierei încercând să transform scene de milioane de dolari în curtea casei cuiva.”

“Când s-au aprins luminile, Ostin s-a întors către Berle și l-a întrebat:

– Tu ești managerul?

Berle i-a zis că nu.

– Ba ești. De azi, i-a răspuns Ostin.”

*traducerea îmi aparține

Evident că n-am găsit cartea asta tradusă în românește. Dar pe Kindle o găsiți aici.

Goto Top