Steve Mac este unul din cei mai de succes compozitori ai muzicii pop britanice. Recent a scris hituri imense pentru Ed Sheeran, Anne-Marie și Clean Bandit. În industria muzicală a trecutului, Steve habar n-avea cât de bun e cu adevărat. Pentru cea mai mare parte a ultimilor 20 de ani, ăl mai tare făcător de succes din Anglia s-a specializat în a produce hituri tipic britanice pentru radiourile tipic britanice. Și s-a cam priceput.
De la JLS la Westlife, The Saturdays, Boyzone și Damage – de multe ori în colaborare cu Wayne Hector – Mac și-a creat reputația de a fi compozitorul/producătorul la care mergi dacă ai nevoie de muzică pop rafinată, făcută pe comandă, care să rupă topurile britanice. Nu e nicio mirare că el a fost primul nume de pe lista lui Simon Cowell, listă care conținea membrii echipei ce avea să lanseze mulți participanți la X Factor.
În timp, Mac a flirtat cu succesul și în State: piesa “Glad You Came” (2011) a trupei The Wanted, de exemplu, a fost un succes de vânzări și de radio. La fel și albumul de debut al lui Susan Boyle, care a “încasat” mai multe discuri de platină.

Alte hituri de Top Ten în America: “All Or Nothing” (2001) de la O-Town, “You Make Me Feel” (2011) – Cobra Starship și “Flying without Wings” (2003) a lui Ruben Studdard. Însă, oricum ne-am uita la statistici, trebuie să recunoaștem că talentele lui Mac au fost folosite mai cu succes pe malul Tamisei decât în Beverly Hills.

Dar, așa cum s-a întâmplat cu o mare parte a industriei muzicale, streamingul a schimbat totul și pentru Mac. Pentru prima oară lumea întreagă ascultă cum trebuie piesele pop făcute cu atâta artă de Steve Mac. Și e evident că lumea iubește muzica lui.

Numai în ultimii ani, Mac a compus (singur sau împreună cu alții) hituri mondiale pentru Little Mix, Clean Bandit, Demi Lovato, Matt Simons și Anne-Marie – a cărei piesă “Alarm” avea cu ceva vreme în urmă vreo 195 de milioane de streamuri pe Spotify.

“Rockabye” – piesa Clean Bandit, are peste 450 de milioane de streamuri pe Spotify. A ajuns hit de top 5 atât în State, cât și în Marea Britanie.

Bine, mai e un detaliu. O anumită piesă de-a lui Ed Sheeran. “Shape of You”, scrisă de Mac împreună cu Sheeran și Johnny McDaid, a storcit recorduri și a ajuns în vârful topurilor din toată lumea. Are peste 12 milioane de unități vândute la nivel global (și peste 800 de milioane de streamuri pe Spotify), cu mult peste 10 săptămâni în vârful topurilor americane. Cu ceva vreme în urmă, piesa a stabilit un nou record de airplay în Top 40 S.U.A., pentru cele mai multe difuzări înregistrate vreodată într-o singură săptămână. În America, frătziwear!!!

Încă un detaliu interesant: acum, că piesele lui Steve Mac sună din ce în ce mai “mondiale”, să nu credeți că și-a pierdut magia la el în patrie. Ba dimpotrivă. Două piese scrise de Steve Mac, ambele lansate de Atlantic Records UK, au stat cumulat pe locul 1 în topurile britanice 22 de săptămâni con-se-cu-ti-ve. Doojdoo de săptămâni înseamnă 5 luni jumate!!!

Mac, care între timp a câștigat și un premiu ASCAP, a cunoscut succesul în industria muzicală la începuturilor anilor ’90. Era un admirator la muzicii house, în fragedă pruncie la vremea aia. Și una din primele piese pe care le-a compus a fost “(I Wanna Give You) Devotion”, interpretată de NOMAD – un mare hit în topurile anului 1990, care a ajuns pe locul 2 în UK și pe locul 1 în topul Billboard Hot Dance Club Play.

După aia, Mac (numele lui adevărat este Steve McCutcheon) a intrat într-o trupă dance, Undercover, care se specializase în a reface hituri din trecut (versiunea lor a piesei “Baker Street”, un cover dupa Gerry Rafferty, a ajuns pe locul 5 în Anglia și în Germania, în 1992).

Pe la mijlocul anilor ’90, Mac s-a întâlnit cu Wayne Hector. În scurt timp cei doi au ajuns să fie priviți drept cei mai șmecheri compozitori de balade din Marea Britanie. Revenind la zilele noastre, Mac, care e extrem de timid atunci când vine vorba despre publicitate și presă, lucrează de luni până vineri în propriul studio (Rokstone Studios) din Londra.

Î: Cum ai ajuns să compui “Shape of You”?

Totul a pornit de la Anne-Marie. M-a sunat și mi-a zis: “Am un prieten care vrea să compună cu tine.” Mi-am dat ochii peste cap și, cu un oftat, am zis: “Mda, bine… A mai scris ceva până acum?”

“Cam da. E Ed Sheeran.”

Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că s-ar putea să găsesc, totuși, niște timp în agenda mea zilnică. Ed m-a sunat și mi-a spus că albumul lui e gata, dar că voia să scriem ceva mișto împreună. A venit și l-a adus și pe Johnny (McDaid) cu el. Mai întâi, Ed mi-a cântat ceea ce credea el că avea să devină primul lui single de pe Divide. Suna genial. Apoi ne-am pus pe treabă și în primele două ore a apărut “Shape of You.”

Noi nu ne-am gândit că scriam pentru Ed în punctul ăsta al colaborării noastre și probabil că de-asta sună așa. Am pus piesa deoparte și am mai scris încă două în ziua aia. La sfârșit, Ed a zis: “Pot să o mai ascult o dată pe prima?” Și, după ce o ascultase: “Oare albumul Rihannei e complet? Cred că ar trebui să-i oferim piesa asta.”

Ce ți-e și cu timing-ul ăsta: în seara aia am fost la Atlantic UK să ne întâlnim cu Ben Cook și Ed Howard. Le-am arătat ceea ce Ed credea că este albumul lui complet. Și după aia le-a arătat “Shape” – care în momentul ăla se numea “In Love with Your Body” – și, din câte mi-am dat eu seama, Ben Cook s-a aprins imediat și a zis: “Ăsta ar trebui să fie single-ul tău!”

Ed cu mine și cu Johnny nu ne-am gândit nici măcar o secundă că ar putea fi o piesă Ed Sheeran – noi credeam doar că am compus o piesă pop bună. Ben și Ed Howard au auzit altceva; de-asta sunt ei buni la ceea ce fac.

Î: Cum te simți după ce ai stabilit toate recordurile astea de vânzări – mai ales în S.U.A. și în alte țări?

Îmi dau seama perfect ce e ăsta: e un moment bun. Primesc multe telefoane, ceea ce e nemaipomenit. Dar fac treaba asta de îndeajuns de mult timp, încât să nu-mi pierd capul. Tocmai ce am sărbătorit 25 de ani de când lucrez cu inginerul meu de sunet, Chris Laws, iar eu compuneam deja de trei ani atunci când am început să lucrez cu el.

Pe Ed îl cunosc doar de 6 luni din care am compus, poate, 6 zile împreună. Avem foarte multe single-uri care sunt lansate de alți artiști. Avem o relație specială. Încerc să mă înconjor de oameni mișto care sunt mult mai talentați decât mine. Ed se potrivește perfect la ambele categorii.

Î: Cum s-a schimbat muzica pop în anii de când compui?

Acum nu mai există reguli. Asta-i marea diferență. Acum cinci sau zece ani, piesa pe care o făceai trebuia să se încadreze în una din trei categorii, iar treaba asta, la rândul ei, avea foarte mult de-a face cu radioul. Uitați-vă la “Love Yourself” a lui Justin Bieber! Doar chitară și voce. A existat o vreme în care toată lumea ar fi zis: “N-ai cum să bagi piesa asta pe radio.” Azi poți face orice și să ai succes, cu o singură condiție: să fie de o calitate nemaipomenită.

Î: Când compuneai, mai de mult, simțeai că piesele tale erau mai “British”?

Da. Acum, în fiecare vineri simți că lansezi o piesă în toată lumea în același moment. Radioul avea mult mai multă putere în trecut, ceea ce ar putea fi o explicație pentru strategia aia cu “hai să cucerim Anglia mai întâi”.

Eu unul cred că scriu piese mult mai bune acum. Când ascult piese compuse în trecut, au un iz mult mai local.

Î: Cum ai ajuns compozitor?

Când eram la școală, mi-am dorit să fiu arhitect. Îmi plăcea mult să desenez și să proiectez chestii. Primul obstacol a apărut la 16 ani, când eram obligat să fac practică. Nu exista nimeni în zona mea care să aibă nevoie de un elev interesat de arhitectură.

Așa că școala m-a întrebat: “Care e următoarea opțiune pe lista ta?” Cântam la pian și îmi plăcea mult muzica, așa că am întrebat dacă exista cumva vreun studio de înregistrări prin zonă. Ei bine, era unul în Certsey (Surrey), unde locuiam. M-am hotărât să încerc să fac practică acolo o săptămână și apoi să-mi văd de planurile mele de a deveni arhitect.

Când am terminat prima săptămână de lucru la studio, tipul de acolo a zis: “N-ai vrea să te lași de școală și să vii să ne faci nouă ceaiul?” Am acceptat imediat. Am uitat de toate celelalte planuri. Mă îndrăgostisem.

Nu cred că tata și-a dorit ca eu să fiu compozitor. El e publisher și a fost managerul unei trupe de jazz-funk numită Shakatak. Era mereu plecat în turneu și știa cât de dură poate fi industria muzicală și cât de mică e rata de succes.

Până și azi sunt speriat pe bune că, dacă nu mai merge treaba asta cu compusul, n-am nimic altceva ca soluție de backup. Mi-o amintesc pe mama spunându-mi: “Du-te! Încearcă! Orice-ți pui tu în minte, vei reuși. Ești cel mai competitiv om pe care l-am cunoscut vreodată.” Ăla a fost cel mai bun sfat. E cel mai mare fan al meu și în ziua de azi.

Î: Ai început foarte bine. Nu ți-a luat decât un an să te transformi din băiatul care aducea ceaiul în compozitorul piesei “(I Wanna Give You) Devotion”.

Da, dar asta a fost o mare lecție pentru mine. Faci prima piesă mare și începi să te gândești: “Gata, i-am dat de cap. Știu exact ce am de făcut.” Numai că mie apoi mi-a luat șapte luni să fac ceva care să atragă cât de puțin atenția. “(I Wanna Give You) Devotion” a apărut din pură întâmplare. E una din piesele mele preferate din tot ce am compus tocmai pentru că habar n-aveam ce făceam.

Când o ascult acum aș schimba foarte multe lucruri la ea și cu siguranță că ar fi un cântec mult mai prost dacă aș face asta.

Î: După aia ai făcut un remix pentru Gangstarr și câteva chestii pentru Cooltempo împreună cu Simon Dunmore. Cum ajungi din lumea muzicii house de avangardă să muncești cu Boyzone și Susan Boyle?

Are mult mai mult sens dacă te gândești la compozitorii și producătorii care m-au influențat la începutul carierei: Clivillés și Cole, Jam & Lewis, David Morales și Frankie Knuckles. Toți erau ceea ce eu numesc “producători de pop”. Deși câțiva din ei făceau muzică dance, era un dance făcut trăgând cu coada ochiului spre topuri. Cât despre balade, îi iubeam pe David Foster, Walter Afanasieff, Mariah Carey și Whitney Houston.

Apoi am ajuns la un punct în care muzica dance nu prea îmi mai spunea mare lucru – și nici nu făceam cine știe ce bani din asta – așa că m-am gândit: “Ia să-ncerc eu să scriu niște balade”.

M-am mutat în Londra. La una din primele sesiuni de înregistrare pe care le-am organizat acolo am avut nevoie de niște backing vocals – și unul din cei care au cântat backing a fost Wayne Hector. N-am să uit în viața mea: mi-a luat 30 de lire și a venit cu patru ore întârziere!

M-a întrebat dacă eu compuneam piese și i-am răspuns că aveam câteva hituri dance. A sugerat să încercăm să compunem ceva împreună. Ne-am întâlnit și primul cântec pe care l-am scris împreună s-a chemat “Forever” pentru o trupă numită Damage – o mare baladă.

Simon Cowell a văzut Damage cântând în deschiderea Boyzone sau a altei trupe mari de genul ăsta. Și s-a gândit: “Vreau să fac chestia asta.” Ne-a căutat pe mine și pe Wayne și ne-a rugat să creăm o trupă împreună cu el. Și așa a apărut Westlife.

Î: Cum a fost să scrii pentru toate boybandurile alea, Damage, Boyzone, Westlife, 5ive, The Wanted? Te-ai simțit vreodată ca un muncitor la bandă?

Nu. Cel mai mișto lucru atunci când lucrai cu boybands în anii ăia, era că publicul exista deja. Tot ce aveai de făcut era să livrezi piesele. Cred că avantajul pe care Wayne și cu mine l-am avut față de mulți alți compozitori ai acelei perioade a fost că noi pur și simplu nu ne-am bazat pe asta.

Noi lucram de parcă am fi compus pentru Whitney, sau Celine Dion, sau Boyz II Men, sau Bryan Adams. La artiștii ăstia ne gândeam atunci când am compus “Swear It Again” sau “Flying without Wings”. Știam că nu o să ajungem cu piesele noastre la ei, dar gândul ne făcea să compunem mai bine.

Î: Ai lucrat la o mulțime de versiuni cover pentru artiștii lui Simon Cowell.

Una din chestiile foarte deștepte pe care le avea Simon era asta: când piesa originală nu era îndeajuns de bună, mergea pe un cover clasic. Vreo trei-patru ani am tot produs coveruri. Poate că unii vor spune că a fost un pas înapoi, dar pentru mine a fost experiența din care am învățat cel mai mult.

Îți impune o ștachetă: “Dacă tot mă apuc să compun ceva, atunci măcar la nivelul ăsta să fie. Altfel… de ce să mai compun?”

Mi-a plăcut foarte mult să fac albumul de debut al lui Susan Boyle, iar ea a fost, după cum se știe, incredibilă. Dar, ajuns în punctul ăla, îmi doream să devin un compozitor de pop din nou. Atunci l-am întâlnit pe Nick Raphael.

Î: Ai compus “Beat Again” pentru JLS – momentul de glorie al lui Nick Raphael și al lui Jo Charrington la Epic, înainte să se mute la Capitol și să-l semneze pe Sam Smith.

La început Nick își dorea un single de genul “Flying Without Wings” pentru JLS, dar când a auzit “Beat Again” s-a îndrăgostit instantaneu. Ce a contat pentru mine a fost faptul că m-a lăsat să și produc piesa. Eu credeam că o să mi-o ia și o să o dea unui producător mult mai “cool”.  Ăla a fost un punct de cotitură în cariera mea și îi datorez un mare “mulțumesc”.

Apoi a urmat “Glad You Came By” cu The Wanted, care a fost un mare hit în S.U.A.

Î: De ce are nevoie un om bun de A&R și care sunt lucrurile de care ar trebui să se ferească un astfel om?

O să zic că nu-mi plac oamenii indeciși – asta e o parte a A&R-ului care mă blochează. Noi (compozitorii – n. trad.) avem nevoie de cineva pozitiv care să ne zică: “Pe drumul ăsta trebuie să mergem.” De exemplu, Ed Howard de la Atlantic – de fapt tot departamentul de A&R de la Atlantic U.K. este genial în momentul de față.

Oamenii ăia nu se cred compozitori și nici producători nu se cred, așa că nu se apucă ei să se bage în toate cotloanele. Voi accepta și voi răspunde oricărei critici. Până la urmă, oamenii de A&R sunt clienții noștri. Și e departe de mine gândul că aș avea eu toate răspunsurile.

Dar un bun A&R nu va veni niciodată să-ți fredoneze cum crede el că ar trebui să sune piesa. Cred că toți compozitorii din lume se chinuie să lucreze cu alți compozitori frustrați care n-au reușit niciodată să aibă cu adevărat succes și au ajuns la A&R.

Î: Cum a fost să lucrezi cu Simon Cowell?

Simon e cel care mi-a schimbat total concepțiile. Simon și Sonny Takhar ex-Syco (label-ul lui Simon Cowell – n. trad.) m-au învățat foarte multe. Atunci când eram un tânăr muzician, tot ce-mi doream era să fiu credibil. Atâta voiam eu de la viață. Și mi-aduc aminte că Simon mi-a zis: “Steve, trebuie să înțelegi, există un singur fel de credibilitate în industria asta, iar ăla se numește hit. Cum devii și mai credibil? Mai compui un hit.” N-am uitat niciodată vorbele astea.

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu cool. A fost o vreme în care mă ofticam rău, pentru că fiecare A&R care avea un proiect se ducea mai întâi la toți producătorii “cool” – iar eu eram mereu ultimul pe care îl sunau. În prezent mi-am schimbat total modul de gândire. La fel se întâmplă și acum, dar pentru mine ăsta este cel mai mare compliment. Înseamnă că ei gândesc așa: “Nu, tot nu e ce trebuie. Hai să-l sunăm pe Steve.”

Î: Dacă te-ai putea întoarce în timp 20 de ani ca să îți spui un singur lucru, care ar fi ăla?

Doar pentru că ai compus un hit, asta nu înseamnă că ai toate răspunsurile. Bucură-te de moment, dar nu uita că, imediat ce hitul a trecut, o iei de la zero.

Î: Te cuprinde vreodată gelozia când vezi un artist care devine celebru cu o piesă compusă de tine?

Știi ce? E cel mai frumos lucru din lume să vezi pe cineva cum e Anne-Marie făcând ceea ce face ea. Să știi câtă muncă a intrat într-o piesă ca “Rockabye” de la toți cei care am compus-o, Jack de la Clean Bandit, Ina Wroldsen, Ammar Malik și cu mine, și apoi să vezi piesa în moțul topurilor, e un feeling genial.

Să-l văd pe Ed Sheeran cântând “Shape of You” la Premiile Grammy… incredibil.

Știu că se vorbește despre faptul că noi, compozitorii, nu primim aprecierile pe care le merităm uneori. Dar este de asemenea adevărat că artiștii muncesc de le sar capacele. Am văzut cât promo a băgat Ed pentru “Shape”. E o nebunie. Îl tot sunam să-i mulțumesc că a pus umărul cu atâta dăruire.

Și să știi că eu sunt cel norocos. Nimeni de pe stradă nu are nici cea mai vagă idee cine sunt.

Î: Cu siguranță că ai o viață mult mai normală așa.

Am cea mai plicticoasă viață și tare-mi place. Ziua mea de muncă începe la 9:30 dimineața. Și se termină la 7 seara. Am timp să stau cu copiii mei după pofta inimii – familia e totul pentru mine.

Din cauza faptului că tata a fost managerul unei trupe, era mereu plecat în turneu. Înțeleg asta, dar nu o să uit niciodată că tata nu prea a stat cu mine când eram mic.

Î: Ai succes în toată lumea, dar lucrezi în Londra. Nu te tentează să te muți în L.A.?

Am două studiouri în Londra. Am doi oameni – Chris și Dan – cu care lucrez în fiecare zi. E ceva prea mare ca să pot pleca. Dar cel mai important e că treaba merge. Am fost în L.A. de patru ori anul trecut. Și știi ce? Din sesiunile alea n-a ieșit nici măcar un hit.

Orice hit am compus vreodată a fost creat în Londra. Cu toții ne complicăm viețile într-un mare fel. Mie îmi merge cel mai bine atunci când viața mea e simplă.

Î: Iubești streamingul din punctul de vedere al consumatorului, dar știm cu toții că voi compozitorii nu primiți pe cât v-ați dori de la serviciile astea. Cum ai vrea să se schimbe lucrurile?

Da. Așa e. Compozitorii sunt în mod evident subevaluați. E un subiect foarte dezbătut. Sunt o mulțime de oameni care fac bani decenți din streaming; nu sunt însă foarte sigur că lucrul ăsta e valabil și pentru compozitori.

Mi-aș dori să ne putem întoarce la începuturile streamingului și ale downloadului ca să ne mai uităm o dată la cifrele alea. Totul ar fi cu mult mai ușor acum. Poate sunt eu subiectiv, da’ oare nu cumva toată industria asta începe de la piese? Fără piesă, n-ai ce vinde. E mult mai greu pentru un tânăr compozitor să intre acum în industrie și să încerce să trăiască din asta. Nu să trăiască decent, să supraviețuiască.

Din când în când primesc copii în practică aici. Ei se așteaptă să le zic: “O să fie nemaipomenit! Dacă eu pot, puteți și voi!” Dar nu le pot ține speech-ul ăsta. Trebuie să le explic că durează ani până li se oferă prima șansă – și nici măcar după aia nu vor câștiga îndeajuns cât să le fie bine. E trist, dar nu îi invidiez deloc pe compozitorii care intră în industrie acum.

Î: De curând ai semnat cu Universal Music Publishing și noul lor șef, Michael McCormack. De ce?

Tocmai ți-ai răspuns singur la întrebare: Mike McCormack. Îl iubesc pe omul ăla. E unul din cei mai mișto oameni pe care îi poți întâlni. Nu cunosc pe nimeni care să aibă ceva rău de zis despre el. Nu mai vorbiserăm deceva timp – știam că părăsise industria pentru o vreme – și mă bucur mult că s-a întors.

Mi-ar plăcea să-ți pot spune că am analizat Universal și fiecare aspect al strategiei lor – încă nu am cunoscut-o pe Jody Gerson (șefa a mai mare de la Universal Music Publishing – n. trad.) – însă, pe bune, Mike a fost motivul. A fost o afacere simplă. Amândoi știam ce vrem și totul a durat câteva clipe.

Î: Ai același manager, David Howells, de mai bine de 30 de ani. Cum v-ați întâlnit?

Asta s-a întâmplat la începutul carierei mele. Eram într-o trupă, Undercover. Luam piese clasice și le făceam… mai puțin clasice. David Howells este un manager genial. M-a protejat de atât de multe lucruri, iar eu am fost foarte norocos ca, în întreaga mea carieră, să am mereu posibilitatea de a alege cu cine vreau să lucrez.

N-am parte de rahaturi. El nu se bagă în partea creativă – mă lasă să-mi văd de treabă.

Î: Care este compozitorul tău preferat din toate timpurile?

Imposibil. E foarte greu să trec de Jam & Lewis. Albumul preferat din toate timpurile este “Hearsay” de Alexander O’Neal. Ca întreg – din punct de vedere melodic, al producției, al interpretării – este un deschizător de drumuri și unul din motivele pentru care mi-am dorit să compun muzică pop.

Cum Jam & Lewis au trecut de la asta la Janet Jackson… pur și simplu genial!

Un alt nume care îmi apare în minte este Max Martin. Știu că probabil ar trebui să numesc pe cineva din trecut, dar pe bune că nu e nimeni mai bun. Îl admir pe Max foarte mult și din foarte multe puncte de vedere: ca și compozitor – pentru că, deși sunt multe colaborări în zilele noastre, pur și simplu știi că el le poate face și singur – dar îl admir foarte mult și ca om.

Traducerea îmi aparține.

sursa: Music Business Wordwide

Goto Top