Pentru cine nu știe sau pentru ăia cărora le e lene să dea click pe hyperlink-ul Beggars Group, zic eu repejor. Ăsta e un grup format din 5 case de discuri independente britanice. Fondat în 1977, grupul a reușit destul de multe între timp, devenind o voce importantă în industria muzicală globală. Oricât de pafarist ai fi, de una din realizările băieților ăstora tre’ să fi auzit. Nu de alta, da’ o cheamă Adele.

Mai jos se află un articol scris de Președintele Beggars Group, Martin Mills, care, între altele, este și în consiliul director al WIN – Worldwide Independent Network. L-am tradus și vi-l redau în întregime, fără alte comentarii, că e el zemos și aromat destul. Bine, am făcut unul mic, previzibil și trist la sfârșit, pentru că nu m-am putut abține.

***

“Acum trei ani am ținut un speech la o conferință din cadrul Canadian Music Week care a fost o premieră. Cineva din industria muzicii înregistrate și-a ridicat capul deasupra parapetului într-un subiect care acum a devenit cunoscut drept “diferența de valoare”.

De atunci, valul de proteste a crescut până la urlete furioase, totul întâmplându-se din motive foarte întemeiate.

 

În acești trei ani, piața de streaming audio a ajuns în centrul scenei, ceea ce face comparația cu acele servicii care se ascund în spatele legilor de ‘safe harbor’ cu atât mai dureroasă și mai frustrantă.

Iată acel speech:

 

Celălalt dezechilibru despre care vreau să vorbesc este principiul prevederilor ‘safe harbor’, sau al altor termeni similari din alte țări. Au fost introduși, cu ceva viziune, de către legiuitorii din S.U.A. care fixau cadrul legal pentru DMCA (Digital Millenium Copyright Act – n. tr.), în ideea de a avea o procedură de notificare și eliminare a conținutului nelicențiat. Dar această legislație a fost distorsionată și transformată într-un zid protector în spatele căruia se ascund și operează spații de stocare cibernetice și site-uri de torenți, dar și companii precum YouTube și Facebook.

Intenția originală a fost aceea de a proteja oameni rezonabili, care acționează rezonabil de la a cădea în afara legii, de a permite economiei digitale să crească fără a avea procese din alea de tipul “te-am prins” intentate unor furnizori de Internet care n-aveau habar că rețelele lor sunt folosite pentru a încălca legea. Nu au fost niciodată menite să devină ziduri de cetate în spatele cărora niște companii să poată construi afaceri de miliarde de dolari pe conținut pentru care nu au avut vreodată acordul de folosire.

Ele nu ar fi trebuit să devină niciodată o licență de facto.

Într-o analogie offline, legile astea ar permite cuiva să-ți spargă casa și să-ți fure tot, iar singurul lor risc este că, dacă îi prinzi, vor fi obligați să îți returneze totul – și poate să-și ceară scuze. Iar apoi, în dimineața următoare, să o poată face din nou. Și din nou. Și din nou.

Copyright-ul îți permite să deții controlul asupra muncii tale. Principiul ăsta este subminat în totalitate atunci când vine o altă lege și spune că oamenii pot, de fapt, să-l ignore fără teama de a fi pedepsiți. Oare am emite o lege de ‘safe harbor’ care să le permită micilor restaurante să ignore normele de igienă? Sau una pentru datele personale care nu sunt folosite cum trebuie? Bineînțeles că nu.

După cum vă puteți imagina, să stai cu biciul pe YouTube-urile din lumea asta pentru că îți violează copyright-ul este o muncă de Sisif, una care nu poate fi dusă la capăt decât de cele mai mari companii. Pentru comunitatea mea de independenți e un joc de caută acul în carul cu fân pe care nu îl pot decât pierde.

Legile astea sunt abuzate. Multe din companiile care profită de ele nu sunt startup-uri care au nevoie de un pic de ajutor, ci sunt giganți pe lângă care noi, toți din camera asta, părem niște pitici. Fac treaba pe care o fac de îndeajuns de mult timp încât să poată identifica acel conținut. Știu despre ce-i vorba.

N-ar trebui să mai aibă nevoie de legile astea protectoare. Aceste legi jefuiesc creatorii și le dau celor care le folosesc un avantaj competitiv nedrept față de companii precum Apple Music, Spotify, Amazon, sau Deezer, care chiar încheie acorduri de licențiere. Google spune că aceste legi ‘safe harbor’ au fost de o importanță crucială nu doar pentru ei, ci și pentru orice altă companie care are de-a face cu Internetul. Nu e adevărat. Iar YouTube spune că a plătit un miliard de dolari deținătorilor de drepturi muzicale – dar la fel a făcut și Spotify, care are de treizeci de ori mai puțini utilizatori.

Această discrepanță economică există din cauza avantajului economic incorect cu care YouTube, Facebook și multe alte servicii operează sub legile ‘safe harbor’, avantaj pe care îl au față de alți competitori din servicii digitale doar pentru că ei uzează de – sau abuzează de – prevederile ‘safe harbor’.

Guvernul american se gândește din ce în ce mai mult să reformeze legile copyright-ului. Atâta vreme cât această reformă creează un echilibru între întărirea copyright-ului și permiterea investițiilor în lumea creatorilor, plus adaptarea lor la o lume pe care nu și-a imaginat-o nimeni până acum, eu sprijin această intenție. Dar cred că o parte a acestei reforme trebuie să fie eliminarea nebuloasei ‘safe harbor’. Am ajuns în punctul în care ‘notificare și eliminare’ trebuie să devină ‘notificare și eliminare permanentă’.

Așadar în trei ani niciun fel de progres. Iar legile astea sunt acum o frână dureroasă aplicată pieței licențiate corect.

Problema rămâne simplă – servicii precum YouTube au muzica noastră, fie că noi alegem să le acordăm sau nu licență. Și, dacă nu le dăm această licență, atunci nu putem avea acces la tool-urile care să ne administreze conținutul, ceea ce înseamnă că trebuie să îndurăm un fel de anarhie nelicențiată în care totul e mokka pentru toată lumea.

Ei zic că sunt ca radiourile, dar bineînțeles că nu e așa. Pentru că ei sunt on-demand. Ei spun că aduc utilizatori în ecosistemul licențiat, dar la ce venituri produc acești utilizatori ar putea la fel de bine rămâne în lumea pirateriei.

O privire la veniturile din streaming ale artiștilor noștri dovedește irefutabil punctul meu de vedere.

Mulți din artiștii noștri au acum 50% din venituri provenite din streamingul audio, în timp ce doar 2% provin din video streaming – de la mult mai mulți utilizatori.

Cum poate fi așa ceva corect, sustenabil și legal?”

Am să-mi permit să adaug un mic amănunt trist ca o scenă după ce a plecat lumea. Speech-ul ăsta de acum trei ani a fost tradus în limba vorbită într-o țară în care venituri digitale în industria muzicală înseamnă YouTube. O țară în care de cele mai multe ori casa de discuri este cea care postează muzica artistului, încasează și administrează veniturile din digital pe care le produce acesta. Gata. Îmi odihnesc cazul azi. Dar de luni o iau de la capăt. Promit.

sursa: Music Business Worldwide

 

 

 

Goto Top