Stati linistiti, desi mi s-a picurat in ureche, mai cu pipeta mai cu galeata, timp de 6 ani, istoria denaturata prin amabilitatea cumplitului mestesug de tampire care se chema scoala comunista, n-am de gand sa emit nici cea mai timida pretentie cum ca noi ca popor am avea cea mai vaga tangenta cu astea ale lui Avraam. Nu dom’le. Noi faceam ce stiam mai bine: parjoleam recoltele, otraveam fantanile, omoram vitele si ne refugiam in codru. Unde stateam si cantam din frunza, asta in cazul in care nu cumva o taiam in prealabil la caini.

De-aia, desi cu frunti late si ochi umbrosi, desi spirit latin si balcanic totdeaodata, desi cu femei frumoase si tara indestulata (la un moment dat, cu multe sute de ani in urma), noi tot un fel de neica nimeni am ramas in istorie. De-astia de-s chemati in preliminarii ca sa aiba granzii cu cine juca. Din pacate grumazul nostru plecat nu se va mai indrepta niciodata. Asa ne-a perceput istoria, asa vom ramane. Iar lucrul asta nu se observa numai pe timp de razbel, ci si pe timp de pace.

Unul din principalele motive pentru care noi ca neam nu vom fi niciodata luati tocmai in serios sau tratati ca niste oameni mari este faptul ca noi insine si unii pe altii nu ne luam in serios. Singura grija a noastra fata de aproapele este cum sa-i inceteze mai rapid capra din viata. Si sunt milioane, ba nu! Catralioane de exemple in acest sens.

Unul dintre cele mai marunte, cele mai lipsite de semnificatie exemple sunt etichetele. E clar ca in ochii strainilor nu meritam etichete in limba noastra la produsele de import. Doar cele care se fabrica aici sub marci de renume beneficiaza de acest avantaj. Restul importatorilor sunt obligati prin lege sa lipeasca de cutia produsului o eticheta cu traducerea caracteristicilor produsului vandut, astfel incat si cei mai putin poligloti dintre urmasii de tarabostes si legionari romani sa desluseasca, fratili meu, ce buchiseste veneticul pe a sa ethicheta colorata.

Carevasazica importatorul neaos, mioritic, da metaforic cu limba pe lipiciul etichetei cu traducerea si o lipeste binisor pe cutia produsului. E, unde lipeste el trebusoara asta?! In 9 cazuri din 10 reuseste performanta de a astupa perfect partea de ambalaj special conceputa pentru deschidere. Astfel incat ambalajele capitaliste de import, gandite special pentru a fi deschise lesne de maini conseumeriste dornice de a ajunge la proaspata achizitie, se transforma, printr-o ironie a sortii si din lenesa nepasare, in aceleasi cutii comuniste cu care au fost obisnuiti ai nostri, facute parca in ciuda cumparatorului, de care trebuia sa tragi cat poti, sa tai, sa ciopartesti, pentru a ajunge la… ma rog, la ce era acolo in cutie.

Si uite-asa eticheta asta cu traducere devine ea insasi o marturie clara a faptului ca noi nu avem cum sa reprezentam ceva pe lumea asta atata vreme cat nu ne pasa unii de altii nici macar atata cat sa le dam celor care platesc un serviciu cat mai bun pentru banii platiti. Iar lantul de la importator pana la degetele frustrate ale unui cumparator care se incurca in scarbavnica eticheta trece pe la 3-4 en-gross-isti si retaileri care ar putea pune ei piciorul in prag, impunand o mai blanda si inteleapta tratare a ambalajului. Da’ de ce? Pentru prostu’ ala care cumpara? Si-asa l-am facut de bani, da-l incolo d-aici!

Nu fac parte nici pe departe dintre cei care isi urasc iremediabil natia. Patriotismul varat cu genunchiul pe gat in cei cativa ani de comunism in care mi-am tocit pingelele prin scoli nu au apucat sa ma acreasca definitiv. Nu-l urasc pe Eminescu, sunt mare fan Cuza, Bratieni si alti romani destepti. Ma bucur de fiecare data cand vad ca mai facem un pas, oricat de mic, spre recuperarea diferentei umane dintre noi si altii.

Pe de alta parte nu sunt nici fanfaron. Daca as castiga loteria vizelor m-as gandi serios sa plec. Doar pentru asta m-au conditionat psihic parintii mei atatia ani. Doar de-asta si-au cheltuit banii ca eu sa invat limbi straine cat mai multe si cat mai bine. Dar, desi daca ma straduiam probabil ca as fi reusit sa plec, sunt inca aici.

Cu toate astea exista ceva ce nu suport. Ceva ce imi repugna atat de tare incat imi vine sa dau cu bolovanul in dintii ranjiti ai bascaliosului. De ce oare avem noi in noi atata destructivitate incat atunci cand cineva e la ananghie, sau intr-un moment foarte sensibil al existentei, noi sa fim in stare de-un misto. De ce sa strici orice face cineva cu bascalie. Radem de orice, oricine poate fi luat la misto. Noi nu facem niciodata nimic in nici un sens. Nu vrem nimic. Nu speram la nimic. N-avem nici trecut nici viitor. Traim intr-un prezent ranjit si imputit, in care radem unii de altii. “Hai ma, te-ai suparat? Era la misto.”

NU! De fapt nu e la misto. De fapt bascalia este cel mai las mod cu putinta in care romanii sunt in stare sa spuna ca nu le convine ceva. In tara in care impersonalul se foloseste pentru a masca nume de oameni care nu spun, ci “se spune”, care nu cred, ci “se crede”, singura rezistenta de care suntem in stare e bascalia. Misto-ul ieftin si de cele mai multe ori de prost gust.

Imediat dupa ’89 am auzit despre rezistenta anticomunista prin bancuri. Da. Se pare ca asa au gasit romanii de cuviinta sa reziste cel mai bine. Prin bancuri. Desi mistoul si bascalia se fac, ele implica de fapt verbul “a sta”. Ca e greu sa faci misto in timp ce mai faci si altceva. Nu-ti iese cum trebuie. Ce-ar fi sa nu mai facem misto. Ci sa FACEM ceva. Orice altceva. Sa ne depasim conditia de observator hatru si critic, caruia totul ii pute, atotpriceput si atoatestiutor, sa ne suflecam binisor manecutele si sa ne apucam si noi de o treaba?

Bleah! Recitind randurile astea romanul din mine s-a apucat deja sa faca misto. Unde-s micii? Da’ berea? O caterinca, ceva?