4,5,6 septembrie – TUBORG GREEN FEST, MC de warm-up pe scena (singur maine, impreuna cu OLiX si Ovidiu Who’s Your Daddy sambata si duminica) + interventii live in programul Kiss din studioul nostru mobil gasibil la fata locului.

din 7 septembrie – reincepe French Kiss@KissFM. Si gata, nu mai tin surpriza pentru mine: cea care o va inlocui pe Sinziana este nimeni alta decat Oana Rrrrraduuuu! Eu ma bucur foarte tare ca s-a hotarat sa se alature echipei noastre, pentru ca intotdeauna m-am inteles foarte bine cu ea.

18,19,20 septembrie – MC la Bierfest in Cluj

Revin cu amanunte pe masura ce le aflu si eu.

Minune de vacanta! Bucuresteni avuti care pleaca in august. Centrul e aproape pustiu! Iar un nene imbracat in uniforma gri a PMB, adica noua uniforma Dali, imi face semne imbietoare de agent de circulatie amator, sa-mi infig calutul weasel diesel intre un audi negru si un bmw negru. Multumit de pleasca, dau semnal dreapta si parchez. Agentul de circulatie circumstantial revine la profesia lui de capatai. Si, in timp ce eu ma extrag din masina, vine spre mine cu o chitanta intr-o mana si cealalta intinsa a bani.

- 2 lei, zice el.

Urasc oamenii care nu saluta. I-as condamna la moarte lenta prin impolitete.

- Buna ziua, zic eu apasat, ca sa demonstrez ceva. Apoi imi dau seama ce am auzit si incep sa-mi invart rotitele. Cum adica 2 lei? Ca doar am parcat ieri langa banca si a venit tot un sobolan din asta gri si mi-a cerut 1,5 ron. Adica “cinshpe mii”… cat era si la dalli. Ca vorba aia, PMB nici macar dungile de pe sosea nu le-a improspatat, asa ca n-ar avea motiv de majorare. Asa ca, lasand lectia de politete la o parte, trec direct si transant la finante:

- S-a scumpit parcarea? Ca parca era un leu jumate…

- Da, zice el hotarat.

Aproape convins, bag mana in buzunar sa scot portofelul. Poate are omul dreptate. Ca vorba aia n-am de unde sa stiu. Doar nu s-a scris la meteo. Sau pe plaja la Neptun. Dar educatia mea de bucurestean nu ma lasa sa-l las:

- Ai, bre, vreo chitanta, sa-mi arati si mie unde scrie ca e doi lei parcarea?

Triumfator, cu spatele drept, fara un cuvant, mosul imi intinde chitanta. Eu o iau si imi arunc ochii, deja plini de remuscari ca indraznisem sa fiu suspicios fata de un tataie atat de simpatic. Sus, mare, pe centru, langa PMB, trona tariful: 1,5 RON.  Poate n-am inteles/vazut eu bine.  Mai citesc o data. Tot 1, 5. Ma uit la el. Nu mai pare asa sigur pe el mosul…

- Pai aici scrie 1,5, zic eu.

- Hai dom’le, dai cat vrei! face el enervat.

Io in momente din astea incep sa seman cu mama. In loc sa ii azvarl hotului demascat pretul corect, sau in loc sa-i dau 2 lei scarbit, eu ma transform in Don Quijote si ma iau la tranta cu orice moara de vant are neobrazarea sa-mi iasa in cale. Drept pentru care, cu chitanta in mana, scot telefonul si incep sa caut un numar de telefon, care ar cam trebui sa fie pe foaia incriminatoare de hartie. Asta  in timp ce, cu o politete clocotinda, il intreb:

- Cum va numiti?

Enervarea tipului dispare ca prin farmec. Spatele se incovoaie. Sprancele se arcuiesc a mirare rugatoare. Colturile gurii se lasa umil in jos si se ridica putin a zambet (stiu ca e greu de imaginat faza, dar se poate). Imi trage cu o mana ferma si rapida chitanta din mana, inainte ca eu sa fi putut sa notez numarul de telefon.

- Lasati, domnu’! Nu e nevoie sa sunati pe nimeni. Parcarea e din partea mea. Fac eu cinste. E ok.

Cata darnicie de nabab. A zis si “ok”. Ce sa mai… omul merita iertat. Dar eu nu! Eu da-i si lupta, lupta si da-i! Ca esti hot! Ca am parul alb in cap! Ca esti nesimtit! Ca nu vorbi asa! Hotule! Ma rog… si tot asa… Pana la urma, mi-am dat seama ca n-avea niciun rost sa continuu. Pana la urma parcam gratis. Si asa ma grabeam. Ii arunc un “bine” scarbit, dupa care fac stanga imprejur si dau sa ma duc in treaba mea. Insa batranul, prevazator, nu vrea sa lase niciun aspect al problemei descoperit:

- Auziti?! Da’ cat stati?! Ca nu pot sa va tin in brate toata ziua!

Nu m-am intors. N-am mai zis nimic. Intorcandu-ma, 10 minute mai tarziu, la masina, am vazut cum i se lumineaza fata de bucurie.  A venit cu mana intinsa spre mine:

- Va rog eu! Haideti sa nu ramanem suparati! Va si cunosc. Sunteti actor sau ceva…

Evident ca, in calitate de consumator de benzinarii, am si o clasificare foarte clara a lor, dupa cat de user friendly sunt ele. Pe primele doua locuri se claseaza clar OMV-urile (sau PETROM V-urile alea noi)  si ROMPETROL-urile. Cele mai bune sandwichuri, cele mai curate si mai ingrijite buzi, sandwichuri care nu seamana a mancare de astronauti si tot felul de sucuri pe care nu le gasesti  pe toate drumurile. Dupa astea doua vin MOL-urile, care sunt ok-utze asa, dar nu se ridica la standardele necesare. Si apoi restul, de-a valma.

In Bucuresti insa, se schimba treaba. In fiecare OMV in care intri, la mese sau la bar, gasesti invariabil niste fete dubioase. 2-3 malaci de tip ceafa groasa, lant la fel si “de puta madre” tatuat pe suflet si in structura ADN, care te privesc superior si lezat de-ti vine sa-ti ceri scuze ca ai intrat incaltat la ei in sufragerie. Ei sunt mereu aceiasi si mereu acolo. De parca treaba lor, cu o fisa a postului riguros intocmita, este de a incalzi cu fesele lor invesmantate in fash de trening scaunele din lemn ale respectivei statii de benzina. Daca te opresti sa bei o cafea, ai sa-i auzi vorbind intre ei tare, cu siguranta omului care e pe terenul lui. Sau la telefon, cu diversi despre diverse combinatii. Miile de euro se invart pe la ei printre vorbe la fel de usor ca si cuvantul care desemneaza organul sexual masculin. Si cum mai articuleaza un “P…. mea” pe cam orice intonatie si in orice context, cum isi aduc aminte ca au si ei asa ceva intre picioare si o mai scarpina un pic.

Nu cred ca sunt fitos si nici din cale-afara de mofturos nu cred ca sunt. Insa nu mi se pare ok ca atunci cand vii sa-ti iei o cafea sa te simti cantarit, pretaluit din priviri si sa nu stii cum sa iesi mai repede din benzinarie. Ca doar ideea e sa stai cat mai mult acolo. Nu inteleg atractia de magnet pe care o exercita benzinariile cu staif pentru asemenea indivizi. Sa fie oare o noua fitza: “Te scot la OMV?”. Oare exista razboaie teritoriale care sa asigure unei anumite gasti exclusiviatate accesului intr-o anumita benzinarie? Oare sunt unele mai ravnite decat altele? Da’ oare se vor umple si mai tare atunci cand se vor intoarce “ai nostri” expluzati in Italia. Vom ajunge oare sa ne fie frica sa punem benzina?

ANIMALUL DE PRADA

Nu conteaza cine greseste, mana se infige vajnic in claxon in timp ce degetul mijlociu (ala care nu face semne isteric pe geam sau in oglinda retrovizoare) se misca regulat sau adasta indelung pe maneta de flash in pozitia ON. Animalul de prada urla, injura, e gata oricand sa iti puna o frana in fata doar ca sa intri in el. Cand aude un claxon pupilele i se dilata, parul i se zbarleste si se pregateste de confruntare. E genul de sofer care va urmari intotdeauna o salvare cu girofarul pornit pornindu-si avariile, care se baga in fata ranjind ca sa-ti fure locul de parcare si se da jos cu bata de baseball in mana ca sa vada daca ai cumva ceva de comentat. Evident ca animalul de prada va apasa pe claxon inante sa apese pe acceleratie la culoarea verde a semaforului, va accelera in momentul in care incerci sa schimbi banda in fata lui.

BERBECUL BOVIN

Este imun la mediul inconjurator. Blocheaza calm accesul in curti cand parcheaza, se opreste impasibil ca un rinocer sedat in mijlocul intersectiilor si isi tine privirea pironita drept in fata de parca ar fi in turma, iar in fata sa s-ar legana ademenitor tuhasul de o tona al febletii lui din liceu. Se va scobi nepasator in nas, urechi, dinti, ochi si orice alte orificii mai gaseste la indemana, in timp ce tu incerci sa-l faci sa inteleaga ca daca s-ar misca 20 de cm ar putea elibera traficul sau ti-ar putea permite sa efectuezi virajul care il face pe ANIMALUL DE PRADA din spatele tau sa spumege a rabie in timp ce violeaza cu brutatlitate claxonul si cam tot arborele tau genealogic.

Cele doua animale descrise mai sus mai au si trasaturi comune de comportament, chiar daca modurile de exprimare difera radical: vor depasi coloana pe oriunde pot dupa care se vor baga in fata la stop sau in intersectie, nu au niciodata nici macar urma subconstienta a germenului unui gand de a lasa pe cineva de pe o strada secundara sa intre in fata lor, NU TE PRIVESC NICIODATA IN OCHI.

Eu personal incerc pe cat pot, desi uneori e tare dificil, sa nu fac parte din nici una din categorile de mai sus. Si tot personal, in sensul in care nu pot sa garantez efectul profilactic si la altii, am gasit solutia: se numeste Radio Romania Muzical. Muzica Clasica si Jazz. Atat.

Intru cu o piesa foarte punk in urechi (foarte fericite ocaziile de a merge cu metroul, asa mai apuc sa ascult muzica din IPhone). Intru, cum ziceam, in cafenea cu o ora de pierdut si o dorinta nebuna de a citi presa. Un barman si o chelnerita, amandoi privindu-ma de la inaltimea faraonica a semi-divinitatii conditiei lor de angajati ai unui loc de fite. Scot o casca si intreb, zambind prietenos in speranta de mai topi ceva din masca lui Tutankamon: “Buna ziua. Fiti amabil, ziare aveti?”. Barmanul o priveste amuzat pe colega lui, de parca un martian tocmai l-ar fi rugat sa ii dea un antinevralgic. Dupa care, taios, fin, spiritual: “Ziare la chiosc.” Ma gandesc ca n-am auzit eu bine. Imi scot punk-ul si din cealalta ureche si intreb, zambind oleaca mai retinut: “Poftim?” De data asta nu mai eram martian, ci oligofren, in ochii lui de barman: “Daca vrei ziare, sunt la chiosc de cumparat.” Aha! Deci auzisem bine. Trag aer in piept. Imping la loc enervarea pe care o simteam. Calmul reuseste intotdeauna sa surprinda: “Poate nu stiti, dar exista o multime de cafenele care le ofera clientilor ziare pe care sa le citeasca atata timp cat stau la masa. Sa inteleg ca nu este si cazul dumneavoastra. Ok. Wireless aveti? Sau si pentru asta trebuie sa ma duc la chiosc?” Un “avem” scurt si rostit printre dinti destul de inclestati imi arata ca macar l-am enervat si eu pe el.

Ma asez, ma conectez, bingo. Postez plin de naduf pe twitter si ma gandesc la cateva fraze pentru postul asta (pe care evident ca intre timp le-am uitat). Dupa care ziare.com si gata! Toata presa e la mine, pe ecranul telefonului. Apare chelnerita. Acra ca un mar paduret, da din cap plictisita la “ocafeasioapaplatavarog”. Intre timp vad un prieten care imi face semne de pe trotuar. Mi-a luat cateva secunde sa-l recunosc in costum si cu cravata. Il invit sa se aseze langa mine. El lucreaza la BRD-ul din aceeasi cladire cu Petrom-ul si cu fitoasa cafenea si a iesit pe trotuar la o tigara. In mana are un pahar din plastic in care mai e o gura de cafea institutionala. Marul paduret ii spune, in timp ce imi pune comanda in fata, ca n-are voie sa consume produse din afara unitatii. In timp ce imi vine sa ma uit in jur sa vad daca nu cumva e Manea Manescu prin zona sau vreun portret cu Ceausescu pe vreun perete, amicul meu da cafeaua pe gat si o priveste ranjind. Poama pufneste dispretuitor si se retrage. Restul sederii mele la Centro Cafe a fost pasnic.

La ora 14:00 au inceput pregatirile pentru convoiul de biciclisti. Eram vreo 25-30 de oameni pe biciclete, insotiti de un politist pe motocicleta, o salvare, doua masini din care se filma, un microbuz si un ATV. In momentul in care am plecat s-a blocat pentru cateva minute circulatia pe Dorobanti. DIn cauza ca nu existau piste pentru biciclisti deloc in zona, am rulat pe prima banda, in timp ce pe cea de-a doua se inghsuiau masini. Socant a fost faptul ca in tot ce-a insemnat zona Dorobanti, Floreasca, Lacul Tei nu ne-a injurat nimeni. Ba chiar am fost aplaudati si laudati pentru initiativa. Doar la Doamna Ghica s-a cam complicat treaba. Era 16:30, ceea ce inseamna moartea traficului in intersectia respectiva. I-am admirat pe organizatori pentru ca s-au tinut de program si au reusit sa aranjeze lucrurile in asa fel, incat sa nu existe nici accidente, nici incurcaturi majore. Printre biciclisti au fost Virgil Iantu, Mircea Toma, Catalin Dezbracatu, Melania Medeleanu. Ei s-au supus cuminti tuturor probelor, iar in general atmosfera a fost relaxata si placuta. Turul a avut cam 8-9 km si s-a incheiat in Parcul Lunca Florilor, unde pe intreg parcursul zilei, alti oameni facusera diverse activitati pentru promovarea protectiei mediului. Totul s-a incheiat cu un concert Andreea Balan, la care n-am mai stat, pentru ca trebuia sa ajung repede pana in Pipera, la Prima, pentru a putea sa plec spre evenimentul Andreei Raicu, cel pentru care pregatisem filmuletul.

Goana a fost nebuna, dar am ajuns la timp. Andreea a avut o lansare de succes. Marea surpriza, care mie mi se dezvaluise in parte, pentru ca altfel n-as fi putut sa fac fimuletul, este prima linie de tricouri cu mesaj marca Andreea Raicu. Tricourile sunt foarte simpatice, iar evenimentul a fost un succes. Au fost o multime de oameni prezenti, iar filmuletul a fost difuzat exact inaintea speech-urilor. Din cate am vazut impresia produsa a fost ok, iar evenimentul a fost cu siguranta un succes. Ii doresc multa bafta Andreei. Filmul va aparea si la mine pe blog imediat dupa ce apare la ea, pentru ca asa mi se pare fair.

Dupa un tur de forta de 1882 de km cu filmari in Lupeni, Vulcan, Timisoara, Arad, Sighetul Marmatiei, Baia Mare si Sinaia am ajuns in cele din urma in Bucuresti unde am avut o jumatate de duminica libera. Ieri am filmat portretul lui Florin. Acum nu ne mai ramane decat Tavi, pe care l-am sarit din cauza de inzapezire nationala.

Asaaaaa… S-o luam de unde am ramas. Ziua de filmare de la Arad s-a terminat intr-un club unde Razvan Stef a organizat o petrecere karaoke special pentru Andrei, dat fiind faptul ca in clubul respectiv nu se intampla asa ceva in seara respectiva. Razvan a participat si el la faza pe Banat, insa a avut un moment prost in seara respectiva si nu a reusit sa treaca mai departe. Cu toate astea, fara ranchiuna, desi extrem de diferit de Andrei din toate punctele de vedere, el s-a zbatut ca filmarea noastra cu el sa iasa cat mai bine. Super-fain baiatul! Iar seara a iesit foarte bine. Din punctul de vedere al filmarii si al felului in care ne-am simtit noi. Petrecerea n-a fost un succes, pentru ca nu prea stia lumea de ea. Ne-a ajutat si Brigitta, plina de energie, ca de obicei. Ea s-a incapatanat sa ramana alaturi de noi pana tarziu in noapte desi avea un colocviu a doua zi la 8:00 dimineata. Sper ca l-a luat.

A doua zi dimineata am pornit la drum spre Sighetul Marmatiei. Din pacate a fost ceata tot drumul si n-am putut vedea mare lucru din peisaj, despre care am auzit ca e fantastic. Am trecut prin portiuni de drum in care chiar ca ne simteam la capatul lumii. Kilometri intregi de sosea invaluiti in ceata si nici o alta masina pe drum. Ba la un moment dat aveam sa alegem din vreo 3-4 retele de telefonie mobila ucrainiene si nici una romaneasca. Ne-am distrat vorbind pe roaming din Romania. In cele din urma am ajuns in Sighet seara destul de tarziu si ne-am cazat la Casa Iurca – o pensiune cu specific maramuresan pe care o recomand cu mare caldura. Singurul ei defect e ca are peretii putin cam subtiri, asa ca daca nu te uiti la acelasi program tv cu vecinul de alaturi, s-ar putea sa nu intelegeti foarte bine ce-i la televizor. A doua zi dimineata am pornit la filmare cu Maria. Venise pregatita cu aproape toate locatiile de filmare, stia exact cine si despre ce vrea sa vorbeasca in portretul ei, chestie pe care am apreciat-o in mod deosebit. Am filmat la Muzeul de Etnografie din Sighet, unde este atat de frig incat cred ca s-ar putea conserva si mamuti. Apoi cateva cadre prin Sighet – oras frumos si molcom, in care pare sa nu se intample nicodata nimic. Am ajuns apoi la Muzeul Satului, care se afla la iesirea catre Baia Mare. Ceata de cu o zi inainte disparuse, soarele stralucea pe cer, zapada scanteia si sa mor daca citez din vreo descriere de Vlahuta. Chiar asa era. Asa ca ne-am pus pe filmat intr-un peisaj genial. Din pacate Mariei nu-i place sa vorbeasca foarte mult nici despre sine, nici despre altii, asa ca ne-am chinuit ceva cu vorbele ei. Intelege ca e spre binele ei ca in materialele filmate sa se lase cunoscuta cat mai mult, insa parca ar avea o bariera de comunicare autoimpusa. Am urmarit-o pe intreg parcursul zilei. A facut eforturi vizibile sa vorbeasca, eforturi care in cele din urma au epuizat-o definitiv. Am ajuns apoi in Baia Mare unde am avut in un tur de forta: in 3 ore am filmat la liceul Mariei (Liceul de Arta din Baia Mare – cu super-profi), la repetitiile trupei rock Utopia, unde Maria este vocal si ai carei membri au fost extrem de duri cu privire la prestatia ei de la Megastar, dar si extrem de fermi in a spune ca oricare va fi rezultatul Megastarului, Maria nu-i va parasi, si intr-un bar cu prietenii ei. Apoi din nou in masina spre Sighet, unde am ajuns pe la 9 si ceva, la Maria acasa. Toata oboseala de peste zi a disparut ca prin farmec, in momentul in care familia Mariei (care nu e deloc mica, dat fiind faptul ca sunt 5 copii, un var, parinti, o bunica) ne-a primit cu ospitalitatea pe care numai in acea parte de tara o poti intalni. Cu greu ne-am apucat din nou de filmat si am terminat cu totul dupa miezul noptii.

A urmat cel mai lung drum dintre toate: Sighetul Marmatiei – Sinaia. Din fericire a fost o zi superba si am avut parte de drum liber. O placere sa conduci. Am ajuns in Sinaia destul de tarziu seara si, dupa ce am vorbit cu Cosmin la telefon pentru a aranja filmarea din ziua urmatoare, ne-am odihnit.

Am inceput la ora 10:00 dimineata si am avut parte de o alta zi superba. La patinoar, in parc, la Peles, la fostul lui liceu, peste tot lucrurile au mers usor si cu multa veselie. Cosmin este intr-adevar un tip care are un umor foarte fin. Este inteligent si vorbeste degajat si coerent in fata camerei de filmat. Este extrem de curios si vrea sa stie totul despre cum si de ce filmam intr-un anumit mod si nu altfel. Am cunoscut-o pe cea care l-a descoperit ca artist: profa de chimie, o femeie pline de energie si umor, care il va ajuta in continuare. Cea mai mare surpriza am avut-o insa cand am ajuns acasa la ai lui. Ma asteptam sa intru intr-o casa de intelectuali, insa oamenii pe care i-am cunoscut sunt simpli. Extrem de modesti, de primitori si de veseli, parintii lui Cosmin sunt muncitori la o fabrica de constructii. Tot ce castiga investesc in educatia celor doi copii ai lor: Elena – studenta la ASE si avand deja doua joburi si Cosmin - masterand in genetica. Niste oameni care si-au crescut copiii dupa cele mai sanatoase principii ale educatiei, care le doresc tot binele din lume si care au vorbit foarte frumos si emotionant despre ei. Atat eu, cat si operatorul, am plecat extrem de impresionati de acolo.

Duminica am ajuns in sfarsit acasa, dupa cum am mai spus. Am avut o jumatate de zi in care am fost la socrii mei unde am aniversat Revelionul pe vechi, pentru ca eu sunt lipovean prin alianta, desi imi lipsesc niste trasaturi esentiale ca de exemplu vreo 80 de cm la inaltime si faptul ca nu mananc deloc peste. Mai multe despre asta puteti afla de la sotia mea.

Ieri am filmat cu Florin, in Bucuresti. Am avut ghinion de ger si de ceata, asadar filmarile de exterior nu sunt nemaipomenite. Cu toate astea e un portret reusit, zic eu, pentru ca parintii lui au vorbit foarte frumos despre el, chiar daca pe ici pe colo l-au mai impuns putin. Cea mai mare insatisfactie a parintilor lui Florin este faptul ca el s-a lasat de scoala in clasa a XI-a. A intrerupt-o, cum zice el. M-a impresionat mama lui, care vorbeste extrem de frumos. Este adevarat ca a lucrat foarte multi ani in presa si ca vocea ii este modelata de radio, insa umorul ei fin chiar m-a impresionat. Iar inflexiunile vocii imi aduc aminte de Rodica Grigoriu, de la Radio Romania, pe care o ascult si acum cu placere. Florin braveaza si acasa cum braveaza si in viata, aducand zambetul in coltul buzelor alor sai. De-abia astept sa vad ce se va monta din acest portret.

Acum ma pregatesc sa inchei, pentru ca trebuie sa fug la gara, unde se filmeaza reintalnirea finalistitilor si intrarea in casa Megastar. Dupa care fuga la meteo, unde am restante mari de cand cu deplasarea, deci o sa ma tot vedeti o vreme.