Desi numele e funky-style, s-ar putea ca multi sa dea un pas inapoi atunci cand vad cartea asta. Si e normal sa fie asa. Nu de alta, dar ce mirean intr-ale business-ului ar tine o carticica pe noptiera care sa aiba de-a face cu studii de piata, formule economice aplicate si cate si mai cate alte asemenea parascovenii. Ei bine, eu mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat cu capul inainte la, ce-i drept, sfatul lui taica-meu. Iar taica-meu nu mi-a dat niciodata sfaturi rele, mai ales cand vine vorba despre carti.

Carevasazica e digerabila cartea. De ce? Pentru ca, parafrazand premisa de la care pornesc autorii: daca morala propune o lume utopica, economia poate oricand explica lumea reala. Luand formulele alea de nu le stiu decat ei si aplicandu-le la niste situatii de viata care au fost, in mod arbitrar, cuantificate, un jurnalist si un economist, tizi imperfecti, se apuca si gasesc niste raspunsuri atat de logice si la indemana incat, citind, mai ca iti vine sa-ti cauti cusma de pe crestet si sa o dai nitel mai pe ceafa, ca poate asa se mai aeriseste niscaiva creier si incepi si tu sa vezi lucrurile atat de clar.

M-am gandit mult sa nu pun niciun fel de exemplu din exercitiile pe care le fac cei doi, dar nu am cum. Ca-s tare atractive. Asa ca, iata cateva intrebari la care ei gasesc raspuns: care este legatura dintre avort si reducerea criminalitatii? ; daca traficul de droguri este un business atat de banos, de ce mai bine de jumatate din traficanti inca locuiesc cu mamele lor? ; sunt parintii cu adevarat atat de importanti in educatia copiilor lor pe cat se crede? ; este culoarea pielii o cauza sau o prejudecata pentru succesul/insuccesul unei rase?

Singura hiba este ca aproape toate cazurile despre care vorbesc cei doi se petrec in America. Iar ce-i la ei se aplica destul de greu la noi. Fie insa si doar de dragul rationamentului, tot e o carte care sa merite citita. Va avertizez ca, daca va place asta mica, tot baietii astia doi au mai scris una, mai dolofana, pe aceeasi tema. Promit sa o citesc in curand si sa revin cu impresii. Deci da, ceaslovul aduna deja praf pe noptiera la mine.

Hotarat lucru, nu e o carte proasta. Este, insa, o carte ingrozitoare si ingrozitor de urata. Olandezul asta ia toata mizeria stransa sub presul vietii lui si o arunca in randuri direct in ochii cititorului, care se maresc de groaza sau se micsoreaza de scarba. Asta pentru ca Brouwers si-a petrecut cei “sapte ani de-acasa” intr-un lagar de concentrare japonez, impreuna cu mama, sora si bunica, plus sute de alte femei si copii. Ororile pe care le-a trait sunt relatate cu ochi de copil. Inocent si jucaus. Printr-un miracol a supravietuit. Printr-un miracol si mai mare, psihicul lui era cat de cat intreg. Totul s-a rupt, insa, in momentul in care singura lui legatura cu orice, colacul sau de salvare, celalalt membru al echipei de doi, MAICA-SA, l-a tradat. L-a parasit atunci cand totul trecuse. L-a dat la internat. Asa a interpretat copilul gestul mamei. Si n-a iertat-o niciodata. Nici pe sine nu s-a iertat, pentru ca n-a iertat-o.

Cu totii avem unghere intunecate ale mintii in care bajbaim cu frica si timiditate. Unghere in care nu lasam niciodata pe nimeni sa intre. Colturi care pe altii i-ar infricosa. Puncte de umbra deasa care, daca se intind pot duce la dezechilibru. Jeroen este un om dezechilibrat, care lasa sa-i curga cuvintele precum puroiul dintr-o rana. E un om insingurat, amortit, cu aceleasi cateva vise bolnavicioase, cu amintiri oribile, care isi arata goliciunea scarboasa intr-o carte care te tine legat de ea cu brate buboase si puturoase, cu fascinatia pe care doar frumosul absolut sau uratul absolut o pot exercita.

Adica in momentul in care tu stii sigur ca in orice directie te-ai uita, la maxim 3 km de tine (in cazul in care stai in oras) este cel putin un hipermarket cu rafturi pline de mancare de toate soiurile, formele, gradele de prelucrare etc, parca nu-ti vine a crede cand cineva vine si iti spune ca in spatele rafturilor pantagruelice se afla un mecanism ale carui rotite se invart atat de repede, incat au inceput sa scoata fum. Si ca probabil intregul sistem se va prabusi in anii ce vor veni.

Totul este o inlantuire fara sfarsit de artificii care au dus la ideea ca noi, oamenii (astia din tarile civilizate sau in curs de) nu avem niciodata probleme cu mancarea. E ieftina, e multa, e din toata lumea. Deci daca vreau sa mananc rosii cu branza in miezul iernii, bucurie pe care in urma cu 20 de ani o aveam doar in cele cateva luni de vara, nu-i nicio problema. S-ar putea ca rosiile alea sa aiba in ele cam tot tabloul lui Mendeleev, dar sunt acolo, pe raft, gata sa fie cumparate.

Ei bine, mancand mai mult, din ce in ce mai mult si carnivor, ne-am obisnuit asa. Am crescut mai inalti, mai vanjosi, obezi chiar. Facem copii care se obisnuiesc de mici cu dieta asta. Acolo unde e bogatie, chiar daca oamenii din partea locului nu se inmultesc, vin imigrantii care se inmultesc rapid si ingurgiteaza si devin conusmatori de mancare ieftina si (tot mai) chimica.

Cam asta este punctul de pornire al cartii, care iti explica logic si clar… americaneste… cum ca o s-o cam sfeclim in anii ce vin. Ca trebuie, exact ca in cazul petrolului, sa gandim un sistem care sa poata substitui actualul sistem alimentar din mers. Doar asa nu ne va lovi foametea. E o carte poate putin prea fatalista, insa pe care o recomand cu mare drag, pentru ca iti deschide intr-adevar ochii asupra unor probleme despre care habar n-aveai, desi erau chiar sub nasul tau, in farfurie.

Le-am luat. Nu stiu de ce am inceput cu Identitatea. Cred ca e prima care mi-a picat in mana. E o carte scrisa in perioada franceza a lui Kundera, asadar la deplina maturitate. Se vede asta. Atunci cand citesc ceva de el, nu ma pot opri sa nu-l compar cu un Pascal Bruckner ceva mai soft. Si el se foloseste de sex si sexualitate pentru decor si motivatie, dar nu ajunge la pornografie devianta.

Cartea este despre o despartire iscata din senin. Un cuplu, un el si o ea, impreuna de mai mult timp, pierd instantaneu echilibrul unei relatii care parea sa functioneze. Motivul, adevaratul pretext se pierde intr-o serie de mici actiuni. Sa fie roseata aparuta la un moment dat intr-o conversatie, scrisorile anonime trimise de barbatul dorni sa-si vada iubita, mai in varsta decat el, inveselita de faptul ca alti barbati o doresc. Totul se transforma intr-o mareata si din ce in ce mai ciudata poveste, care te face sa te intrebi la un moment dat daca nu e un pic prea-prea.

Si apoi vine finalul. Care mi se pare putin cam taiat din topor. N-o sa va spune despre ce e vorba, o sa va las sa-l descoperiti singuri. Doar ca e prea… brusc.

Underground nu este o carte usor digerabila. In primul rand pentru ca nu e fictiune. Acea imbinare (prea) fireasca intre fantastic si real, tipica lui murakami, nu se gaseste deloc aici, unde romancierul s-a transformat in reporter, audiind zeci de persoane spunand aceeasi poveste oribila a atacului cu gaz sarin din metroul din Tokio.

Demersul este interesant din mai multe puncte de vedere. Povestea fiind aceeasi, e fascinant sa vezi acelasi lucru prin ochii mai multor oameni. Descoperi diferente de perceptie la care nu te-ai fi putut gandi vreodata. Ca sa nu mai vorbim despre valoarea contextuala a unui gest sau a unei replici. Aceeasi situatie poate fi interpretata diametral opus de doi oameni, in functie de educatie, dispozitia de moment etc.

Pe de alta parte, nu cred ca am citit vreodata o carte care sa ma fi invatat atatea despre un neam de oameni. Felul in care au reactionat intr-un moment de criza, modul lor de a gandi, reactiile, felul de a povesti si rememora, toate astea te fac sa-i intelegi pe japonezi aproape la fel de bine ca si daca ai trai printre ei.

Imi pare rau ca Murakami nu a reusit sa stea de vorba cu mai multi membri ai sectei Aum si mai ales ca nu a reusit sa stea de vorba cu cei direct implicati, cei care au carat pungile cu sarin la metrou si le-au intepat cu varful umbrelei. Sau macar cu soferii lor.

Mi s-a parut cel putin ciudata ideea scriitorului spaniol de a-si asuma rolul unui norvegian. Ciudata si oarecum deviata pasiune a sangelui latin degraba clocotitor de a-si pune o masca de om rece si rezervat. Cu toate astea, norvegianul care iese din aceasta corcire literara e spumos si pasional, volubil si sentimental, asa cum numai un latin poate fi. De unde si ratarea lui in plan de om nordic. Neadaptat la Norvegia, isi paraseste tara, familia, cultura pentru a rataci fara tinta pe mare, singura si adevarata sa mare pasiune.

Ca orice barbat inzestrat cu harul cuvintelor, ca orice marinar ratacitor, dl. Nysted a avut parte de destul de multe femei in viata lui. Cu toate astea, cu o discretie de gentleman, trece sub tacere numele lor, cu doua exceptii. Singurele doua femei din viata lui, de fapt. Iubirea adolescentina care moare odata cu aparitia anilor de maturitate (Ebba) si amanta lapona pasionala si ludica pe care numai o dragoste de om matur o poate aduce (Anna-Leena).

Si apoi este Boala. In jurul careia se pretexteaza intregul roman. Conceput ca un lung monolog tinut in fata diversilor oameni care de voie sau de nevoie viziteaza camera din ce in ce mai morturara a unui bolnav de SIDA, un monolog in care replicile celorlalti sunt suprimate pentru ca ele isi pierd total importanta in fata nevoii absolute de marturisire, romanul este pe alocuri usor ca o seara de vara pe malul marii din Barcelona, iar in alte locuri greoi si negru ca o noapte polara din nordul Norvegiei.

Nu este o carte usor de citit. Cred ca autorul si-a dorit sa-l faca pe cititor sa munceasca pentru a reusi sa digere gandurile alunucoase ale unui muribund care isi stie soarta pecetluita si nu poate decat sa se uite resemnat cum corpul i se dezintegreaza. Peste tot, insa peste sfarsit mai ales, apare si o mare doza de seninatate. Frica de moarte, in niciun caz. Regrete? Poate doar intrebari la care ar fi dat alte raspunsuri in trecut…

Laura Restrepo scrie o carte despre un inger. Despre un copil nefericit, nascut dintr-o intamplare nefericita, intr-o familie nefericita, dintr-o mahala nefericita. Iar copilul asta se transforma intr-un inger. E genul de carte in care seva narativa, succesiunea rapida de intamplari, schimbarile bruste de situatie te fac sa nu te mai intrebi foarte mult si foarte exact de ce. De ce orice…

Pentru aceia din voi care se pricep cat de cat la angeologie… deci Uriel.

E o carte usoara ca o tarta cu fructe. Pe care o citesti zburand peste randuri. E o carte tare buna, pe care o recomand cu mare drag.

“Orasul si cainii” e un roman cu adolescenti. Respira puternic a “De veghe in lanul de secara” si nici macar nu are foarte mult clocot sud-american in el. Cu toate asta ramane un roman care te tine lipit de el. Povestea e tipica pentru un liceu militar, cu diverse tipologii, gasti si evident cu individul slab de inger si exclus care moare in cele din urma.

Ce e altfel e maniera de relatare. Din trei puncte de vedere diferite: al brutei, al copilului problema si al intelectualului rafinat care se foloseste de minte pentru a rezista intr-un mediu in care muschii fac legea. Trecerea de la un punct de vedere la altul este facuta din ce in ce mai brusc. La inceput fiecare personaj are cate un capitol separat. Apoi trecerile devin din ce in ce mai bruste, fara niciun semnal prealabil. Boa, Jaguarul si Alberto isi spun povestea si istoriile personale, toate cu iubiri, deceptii si aventuri.

E o carte tare buna, insa cea mai slaba dintre cele pe care le-am citit Llosa.

Cu toate astea felul in care este scrisa cartea te tine prins si te face sa o citesti cu o placere foarte mare. Personajele sunt fie arhetipale (tanara aspiranta la actorie, barbatul ferchezuit cu prea mare incredere in el data de prea multa munca in publicitate) sau caricaturale (batranul Julien Legris, exaltatul profesor de actorie sau regizorul de film despotic si aproape zeu).

E o carte care graviteaza in jurul unui personaj sociofob si insipid, care la apusul unei vieti terne vrea sa iasa din masinaria cotidiana care il aduce in fiecare dimineata in coltul lui ca sa vanda bilete de loto. Vrea sa-i indragosteasca pe doi din necunoscutii care trec prin fata lui in fiecare dimineata. Asa se intampla totul.

Si uite-asa de la un vanzator de bilete la loto, un tanar lucrator in advertising si o incepatoare intr-ale actoriei, se ajunge la moartea stupida a unui Mos Craciun somer si la intalnirea dintr un artist redescoperit si o starleta de cinema cu cariera terminata inainte de a fi inceput. E o carte care merita citita. Asta-i clar.

Exista idei in jurul carora nu se poate scrie decat o singura carte. Iar asta se intampla de obicei atunci cand e vorba despre o experienta directa a autorului. Sunt sigur ca dl. Bauby n-ar fi vrut in viata lui sa scrie o carte, la fel cum n-avea de unde sa stie ca isi va petrece restul zilelor prizonier al propriului corp inert, paralizat in urma unui atac cerebral.

Locked-in-syndrome il tine paralizat aproape in totalitate. Libertatea lui se rezuma la a clipi dintr-o pleoapa. Sanse de revenire? Aproape inexistente. Cu un alfabet adaptat la bataile din geana, singurul mod de comunicare cu ceilalti, Bauby isi dicteaza cartea unei asistente din spitalul unde este internat.

Cartea este colosala. Plina de suferinta cinica, de umor suferind, de plans, de ras… Are verva omului activ si observatiile fine ale condamnatului la contemplare. Frazele, ca si capitolele sunt scurte. Nu exista fir narativ. Cu toate astea fluturele care reuseste sa iasa din costumul greu de scafandru e atat de frumos, incat nu poti face altceva decat sa stai si sa-i admiri bataile putine si firave din gene.