Oricum, cel mai bun argument ca e un restaurant ok e faptul ca locul e plin de lume. Compania placuta a doi prieteni buni, mici de calitate superioara, carnati vienezi cu cascaval si niste carnati de oaie pe langa care mustarul era dulceag ca un serbet, plus halbe de bere care nu mai pridideau sa fie aduse la masa de un ospatar simpatic si mereu gata pentru inca o bere… ar fi trebuit sa fie totul ok.

Doar ca la Caru’ cu bere avem o problema. Entertainmentul. Evident ca intr-un loc atat de pitoresc, care geme de turisti straini, n-ai cum sa lasi lucrurile de izbeliste. Desi poate ar fi fost mai bine… Asta pentru ca programul artistic implica doua perechi de dansatori nici prea-prea, nici foarte-foarte, care se fataie plictisit printre chelneri cu tavi pline si turisti bulversati de paiete, pectorali epilati si tocuri, toate itite brusc de dupa o tava cu ciolan maiastru balansata de un baiat care susura fin printre dinti la adresa coregrafiei.

Nimeni nu intelege de ce sunt ei acolo. Nici macar ei. N-au nicio legatura cu nimic si se potrivesc exact ca un concert Sepultura pe Taraf TV. Evident ca turistul strain va scoate camera foto din dotare si va face poze, ca doar de-aia a munci un an intreg. Evident ca strainul se va extrage de pe scaun, din fata unei cine copioase, pentru ca ei stiu sa se distreze. Insa tare as vrea sa-l cunosc si eu pe nenea sau pe tanti aia care, uitandu-se intr-o zi critic la arhitectura splendida, la personalitatea localului care ii respira prin toti porii, a avut geniala idee: dans modern! Eu am mancat acolo de trei – patru ori si am deja o idee de show. O livrez mokka, daca ma-ntreaba cineva. Asa… intru gloria Bucurestiului si de dragul mancarii atat de gustoase.

Intre timp a mai trecut un sezon de Megastar si ne intelegem foarte bine. Face parte din echipa, radem mult si are niste glume geniale. Si oricum aduce de departe cea mai buna ciocolata de pe planeta de fiecare data cand are spectacol prin vreun colt de lume.

Cum am auzit ca are spectacol la Odeon, am tabarat pe el sa-i cer invitatii. De vreo cateva ori n-am putut ajunge. Ma simteam ingrozitor cand ma suna sa-mi spuna ca invitatiile ma asteapta la poarta, iar eu ii spuneam ca nu mai ajung. In cele din urma, in 14 decembrie, la o zi dupa finala Megastar 3, mi-am luat sotia (cu Mara included) de o aripa si m-am infiintat la poarta. Invitatiile erau acolo.

Am mai trait experienta unui spectacol Razvan Mazilu, acum ceva vreme. S-a numit Urban Kiss.

Din nou am avut nevoie de o perioada in care sa ma acomodez cu ideea ca mesajul transmis prin dans nu e deloc clar. Nu cauti sensuri, ci senzatii. Nu cauti metafore. Nu-ti trebuie atentie, ci o oarecare detasare.

Spre deosebire de celalalt spectacol, unde era atat coregraf cat si dansator, in “Umbre de lumina”,  Razvan s-a limitat la a dansa. Coregrafia, muzica si visuals au fost semnate de trei francezi, iar costumele de Doina Levintza. Spectacolul e simplu, fara multa recuzita, fara lumini multe. Foarte reusite imbinarile intre momentele de pe scena si cele filmate. Geniala muzica.

Despre Razvan chiar nu mai am ce zice. E un har de la Dumnezeu sa-ti poti controla fiecare celula din corp, astfel incat toate impreuna sa poata exprima exact ce vrei tu. N-a dat nicio clipa senzatia de oboseala sau de efort, desi unele din lucrurile pe care le facea acolo pe scena sunt imposibile pentru un om normal. Asa cum imi spunea si Doamna mea dupa spectacol. Un spectacol foarte frumos, care iti lasa un gust placut si care, desi pe alocuri violent, pe mine m-a linistit si m-a facut sa zambesc fericit la sfarsit.

Nu ne-au lasat sa intram in sala decat tarziu, pentru ca Razvan si Monica erau deja pe scena. Ne-au asteptat, rabdatori si nepasatori sa ne asezam. Noi nu ne-am grabit, mai ales ca eram multi. Am umplut toata sala. Ne-am foit noi ce ne-am foit, ne-am salutat, am tusit, in cele din urma eram gata!

La inceput eram cat se poate de atent ca sa decodific fiecare miscare. Sa prind sensul. Sa inteleg ce vrea sa zica. Sa o includ in intregul dansului de pe scena. Chestia asta m-a obosit teribil, spre marele meu noroc. Pentru ca atunci cand, epuizat, m-am asezat mai comod in scaun si m-am relaxat, spectacolul m-a lovit cu toata frumusetea lui. Fiecare mesaj pe care mi-l dansau oamenii de pe scena nu-mi mai aparea traductibil in cuvinte, ci ca un gust bun pe care ti-l lasa o gura din cel mai fin cognac. De-abia asa am putut vedea cu adevarat ce se dansa pe scena. Iar pe scena era plimbarea mea pe Magheru, era plimbarea ta pe strada pe care mergi in fiecare zi cu ochii inchisi, gandindu-te la ale tale, era plimbarea lui Razvan in orasul pe care il uraste/iubeste.

N-am sa ma apuc sa descriu in cuvinte prafuite ce s-a intamplat pe scena. Trebuie sa fii acolo ca sa simti. Am sa spun doar ca Razvan Mazilu, timp de cateva zeci de minute, iti patrunde in suflet, fara sa aiba nevoie sa-ti spuna nici un cuvant. Este un spectacol frumos. Foarte, foarte frumos. Prea frumos. Si as vrea sa-l mai vad de 578 de ori, pentru ca sunt sigur ca de fiecare data m-as bucura sa descopar si altceva.

Pentru necredinciosi raspunsul este da! Exista un mesaj ascuns in spatele fiecarei miscari!

Dupa spectacol, vorbeam cu sotia mea. Mi-a spus doua lucruri memorabile. Primul, cu care nu am fost de acord la inceput, este ca pentru ea ceea ce s-a intamplat pe scena nu poate fi numit dans. Poate o serie de miscari cu sens, orice, dar nu dans. Pentru ca dansul presupune niste miscari gratioase, studiate. Am stat si m-am gandit la ce mi-a spus. Poate ca are dreptate. Asta nu mai e dans. E urmatorul pas.

Al doilea lucru pe care mi l-a spus si cu care sunt in totalitate de acord este ca spectacolul asta are un imens defect. In el danseaza Razvan Mazilu. Ceea ce ii face pe ceilalti artisti de pe scena (care nu se misca deloc rau) sa para niste amatori. Eu am mai scris despre Razvan, pentru ca m-a impresionat foarte tare intr-un interviu pe care i l-am luat. Spuneam ca e un om fericit. Este! Si are marele noroc de a-l fi ajutat Dumnezeu sa-i poata face fericiti si pe altii. Raman mai departe fanul lui. Este un artist desavarsit din toate punctele de vedere.

Acelasi spectacol, vazut de pe scaunul din stanga mea, de doamna alaturi de care am de gand sa imbatranesc toata viata.