De ceva vreme colaborez cu agentia de publicitate care organizeaza o parte din evenimentele Coca-Cola in Romania. A fost vorba despre finala Brrrmania, campanie in care s-au castigat 7 masini Mini-Cooper. Eu am fost cel care i-a primit pe castigatori si le-a fost gazda. Mi s-a parut foarte tare ideea celor de la Tempo, de a le oferi un MC celor 7 castigatori. Am vazut in ochii lor ca se simteau importanti, rasfatati. Din nou insa am observat reticenta noastra romaneasca de a ne bucura in mod deschis. In afara de o doamna cu nume de rezonanta germana, toti erau destul de blocati, de necomunicativi. Bine, poate erau oamenii emotionati… da’ totusi… Oricum, per ansamblu m-am simtit bine prezentand evenimentul asta si am reusit sa ma si trezesc la un moment dat, in timp ce vorbeam deja la microfon.

Tot la capitolul MC – NEWS: 25,26, 27 septembrie MC la zilele Sinaiei. Si uite-asa avem toate weekendurile pline in septembrie. Sa vedem ce aduce octombrie…

Cu toata astea, data fiind genealogia inginereasca lunga de cateva sute de ani si care ma priveste critic si dezaprobator, s-ar presupune ca macar o oarecare toleranta la sunetele ingineresti ar trebui sa am. Nu ma refer aci la tacanitul tastelor de calculator, scartaitul creionului pe calc sau furculita care racaie zacusca de pe fundul borcanului de zacusca la un final de pranz frugal desfasurat pe un colt de birou. Nu. Ma refer la toate sunetele pe care le are un santier. Bocaniturile, trosnetele, tacaniturile, pacaniturile, scartaielile, harsaielile, polizarile, sudarile, sudalmile muncitoresti… si restu’. Si am toleranta destul de mare. De fapt, cand sunt pe un santier, am o senzatie ciudata de “io-te dom’le ce-ar fi vrut familia de la mine…” care nu e tocmai neplacuta, dat fiind faptul ca imi ocup viata facand ce-mi place.

Ceea ce nu pot insa intelege este urmatorul aspect. Si credeti-ma pe cuvant ca este vorba despre un studiu empiric realizat pe parcursul a mai multor ani si in mai multe locuinte pe care le-am impartit cu iubita mea sotie (ma rog, pe atunci iubita concubina – groaznic cuvant). Ei bine aspectul despre care nu inteleg nimic este urmatorul:

Muncitorii sunt niste oameni de la care nu ai cum sa ai cine stie ce pretentii de planning, management sau alte chestii de genul asta. Si atunci cum Doamne iarta-ma reusesc ei INTOTDEAUNA sa inceapa ziua de lucru (iar ei incep ziua de lucru foarte devreme) cu actiunea care face cel mai mare zgomot?! De parca s-ar gandi de cu o seara inainte: ce trebuie sa facem noi maine? Aia, aia si ailalta. Aha. Si cu ce putem trezi omenirea din somn? Care-i cea mai tare faza pe care o avem in program. Aia racaitoare de nervi, ucigatoare de vise si distrugatoare de pasnice dimineti? Pai… Asta. Bun! Cu asta incepem.

Si cum te-au trezit si te-au facut sa pufnesti si sa te infurii, de parca ar avea un senzor la tine in creier, muncitorii iau o pauza sau se apuca de o trebusoara linistita din punct de vedere decibeli, multumiti ca si-au atins scopul inca o zi. De ce scriu asta? Pentru ca vecinul nostru, care sta exact langa casa unde locuim acum (a socrilor mei), dar si mai aproape de casa noastra (in care nu ne-am mutat inca) s-a apucat de azi sa-si faca si el o casa. Ceea ce inseamna o vara plina de noise. Dar, prin amabilitatea doamnei mele si in pofida refuzurilor mele obstinate, avem doape! Asa ca… bring it on!

Suna telefonul. Oana. “La ce camera stai?”. E ragusita si vioaie. Ma extrag cu greu din pat, cu fiecare celula urland mitotic la mine ca mai vrea sa se odihneasca putin. Deschid usa clatinandu-ma si cautandu-mi vag un punct de sprijin. Oricare in Universul asta. Il gasesc. E peretele de langa mine. Oana ma priveste zambind. E fresh. “Neata.” E si ragusita. Asta-i nu-i bine. Imi spune intr-o singura fraza ca i-a fost frig azi-noapte, ca e deja tarziu, ca hai sa mancam. Singura reactie intelectuala pe care o pot avea este sa ma var inapoi in pat. De-abia de-acolo sunt in stare sa mormai un “neata” oarecare, tern ca o zi de marti.

A plecat Oana, dupa ce, cu rabdare multa, a reusit sa ma faca sa spun cam ce-as vrea sa mananc. Inca groggy, imi fac bagajul si ies din camera. Nimerec cu capul in usa camerei vecine. A, deci nu-i asta iesirea. Dupa ce mananc putin, parca-i mai bine. Incep sa raspund si bisilabic.

Ajuns in platou, bag de seama ca lumea in jurul meu e fresh. Se simte cum le curge cofeina prin sange. Vreau si eu. Si primesc imediat. Clipesc recunoscator spre bruneta draguta care imi intinde o cana imensa si aburinda de cafea. Ma imbrac. Mi se pare ca nu-mi vine tocmai bine camasa asta roz. Dar e ok. Ies dupa curea. Afara Claudiu Bleont si Marius Urzica fumeaza. Si ei sunt fresh. Poate de la frig. Poate asa sunt ei. Am luat cureaua, am purtat o discutie ionesciana cu un sofer de duba si acolitii lui. Nu. Deci nu-mi mut masina doar finca a ocupat el 4 locuri de parcare.

Apar Bendeac si Zeta. Zeta e racita. Bendeac tine post. Asa ca ii dau o omleta dubla si niste sandwichuri cu branza pe care le-am comandat la motel. Bendeac imi raspunde in japoneza. Asa o fi postul la ei…

Am mai trecut o data pe la par. Nu-i gata Oana. Mai astept. Ma intorc in cabina, scot laptopul. Cosmin asta n-are fantezie deloc. A facut doua retele wireless si amandoua-s parolate. Pun pariu ca parola e cosmin 3. Dar nu m-am gandit la asta decat acum, ca am scris-o. Deci tot prin vodafone raman conectat. Asta-i viata. Azi ma asteapta o zi de filmare. 3 episoade de Vedete-n figuri. Bring it on!

Duminicile de dupa evenimente reusite. In care ma trezesti obosit, in camera de hotel. Capul inca mai suna de la boxele scenei sau clubului din noaptea trecuta. Dau drumul la televizor si zapez o vreme, fara sa vad programele. In ochi am imgini de cu o seara inainte. Ma intind lenes si pornesc spre dus. Incet, fara graba. Urmeaza apoi micul dejun. Sunt fan bufet suedez si mic dejun la hotel. E adevarat ca rareori intalnesti la noi in tara mic dejun de super-calitate… dar… sa nu uitam: e duminica si sunt obosit dar bine-dispus. Asa ca sunt predispus la concesii. Dupa ce mananc bine ma intorc in camera doar pentru a-mi infunda geanta cu putinele bagaje de turneu. O ultima privire prin camera si plec. Urmeaza cea mai frumoasa parte a zilei: drumul inapoi catre casa. Fara graba, fara aglomeratie. De obicei cu muzica linistita si data incet (Dire Straits, Johnny Cash, Lucio Dalla, Aretha Franklin). Opresc la benzinarie ca sa-mi iau San Pellegrino sau Dr Pepper. Poate si inca o cafea, daca e cazul. La un moment dat, pe drum, ma suna sotia mea, care de-abia s-a trezit si cu vocea somnoroasa care intotdeauna ma face sa o strang in brate ma intreaba cand vin. Si viata e frumoasa…

Apoi mai sunt duminicile in care ma trezesc la mine acasa. Ea intotdeauna doarme mai mult. Ma fofilez din pat, dar de obicei se prinde si maraie dezaprobator. Ma intorc langa ea, pentru ca nici cand doarme nu-mi place sa o vad incruntata. Cateva mangaieri ii readuc zambetul pe buze si ma expediaza cu un sarut. Urmeaza o baie lunga, in care citesc pe saturate. Intre timp se trezeste si ea si vine somnoroasa si inca incapabila de a vorbi. Dar zambeste, frecandu-se la ochi. Mergem sa mancam impreuna si vorbim. Suntem tare veseli noi doi impreuna. Veseli si fericiti. Si fara nimic de facut. Dupa care, in drumul de la restaurant la masina decidem ce-i de facut. Daca acasa sau la munte. Daca film sau leneveala. Daca vizita sau nu.

Asta a fost dimineata. Urmeaza o petrecere in familie, cu multa veselie. Si relaxare. Si asta-i tare bine. Ca de maine intru in linie dreapta. Au mai ramas 7 zile…