A fost prima oara cand am fost la Cinema City de la AFI Palace. Mai nene, deci se poate! In primul rand, mergeau TOATE casele. Chiar daca nu era nimeni. Adica nu era coada. Sper sa nu le treaca chestia asta. In al doilea rand, clientul Vodafone din mine a salutat ideea lor de a nu participa la Orange Wednesdays. Pentru mine e clar, de acum incolo, in fiecare miercuri in care am timp, ma duc la film la ei. Doar ca sa stau lejer, in timp ce in alte sali lumea se inghesuie.

Nu stiu daca nachos-urile si popcornul sunt mai bune, pentru ca le-am mancat de foame. Era prima masa (si ultima de altfel) pe ziua respectiva, astfel incat am infulecat nachos pana mi-a luat gura foc, dupa care m-am indeletnicit cu un popcorn. De restul de nachos, indatoritor si primitor, s-a ocupat amicul Olix. Din mormaielile lui fericite am dedus ca erau buni.

Bine ca am avut de povestit despre altele decat despre film. Ca despre asta chiar nu am ce zice. O animatie stupida, cu umor fortat, in care se trage de fiecare poanta cu disperarea de a fi funny. O imitatie dragutica a lui R2D2, un Alien canin cu pishu acid, un Terminator fad. Si un astronaut care se simte prea extraterestru intr-o lume extraterestra prea fidel copiata dupa America anilor ’50.

Umorul este cel mai greu de obtinut efect dramatic – mi-a zis mie la un moment dat un regizor de teatru. Ei bine, pentru astia de la Planeta 51, aceasta afirmatie este cu siguranta adevarata. Cu toate ca intre vocile filmului se regasesc nume ca Dwayne Johnson sau Jessica Biel… da’ totusi nu!

Deci nu!

Despereaux n-are face insa neaparat parte dintre filmele pe care sa le cumpar intru bucuria Marei (ca doar nu a mea; eu sunt om in toata firea). Asta pentru ca n-are cine stie ce originalitate. Ok. Inca un film cu soareci si sobolani. Din punctul asta de vedere Ratatouille il bate clar. Pana si Familia Roademult a lui Florian Cristescu (e carte, n-o cautati pe imdb) e mult mai tare.

Din punct de vedere poveste, seamana un pic cu Oblio. Despereaux este altfel decat ceilalti soareci atat fizic cat si psihic. El iese din contingent, pentru a se zvarli cu capul inainte intr-un destin de erou nobil si bun. In lupta asta are alaturi un alt inadaptat. Insa povestea nu se sustine indeajuns. Pe alocuri previzibila, pe alocuri plicticoasa, prea rar amuzanta.

Ce e de bine la filmul asta: desi pixelizate si digitalizate la maxim, figurile au o expresivitate foarte mare; voci faimoase ca Dustin Hoffman, Matthew Broderick, Emma Watson (Stapanul inelelor, Hermoine Granger din Harry Potter), Stanley Tucci.

Deci asa-si-asa.

Wall-E e fun, e simplu, e nevinovat, e alert, e trist, e verde. Felul in care pronunta cu greu si farmec “Eeeeeeeevah!” e clar nascator de arhetipuri. Palma pe care ne-o da o simtim arzatoare pe obraz in timp ce iesim din sala cu un zambet tamp. E adevarat ca americanii sunt mult mai aproape de Axioma decat noi. Dar si noi tropaim grabiti sa-i ajungem din urma, siguri ca way-ul lor e cea mai buna cale dintre toate.

Wall-E e un hippiot cibernetic care isi striga dragostea in trei litere si reuseste sa creeze o revolutie care schimba cursul istoriei omenirii-leguma, cu ajutorul robotilor saraci cu duhul. De-abia astept sa-l vad din nou. Si din nou…

Am elaborat aceasta intreaga istorioara semi-naturalista pentru un singur motiv. Eu n-am ras la Kung Fu Panda. Nu e ca m-as fi plictisit… Dar nici nu m-am distrat. Noroc ca doamna si stapana mea doreste si ea sa vada filmul, asa ca o sa merg sa-l vad in conditii “mai” favorabile la un moment dat saptamana viitoare. Deocamdata pot spune ca e previzibil, ca Panda este intr-adevar simpatic si ca am simtit in permanenta ca era loc de mai mult.

Poate ca n-am inteles eu ca era vorba despre un film de desene animate destinat exclusiv pentru copii… Il revad si revin cu impresii.

Evident ca filmul are si parti bune. Foarte bune chiar. Scenele de musical sunt extrem de bine realizate, in maniera tradionala cu multi dansatori si figuratie din plin. Costumele si machiajul sunt cat se poate de incantatoare. Tot la capitolul “de bine” este si rolul pe care il face James Madsen in rolul Printului idiot si masculin, pentru care viata reala este o prelungire fireasca a desenelor animate. Si pentru ca tot am ajuns aici, am apreciat animatia traditionala, ca demult n-am mai vazut asa ceva. Parca am obosit cu atatea personaje cibernetizate la maxim.

In acelasi timp probabil ca am vazut Enchanted si Sweeney Todd la o distanta mult prea mica unul fata de celalalt. Sunt doua filme din doua clase diferite… nu se pot compara niciodata. Sweeney Todd e departe de a fi family fun. Cu toate astea mi s-a parut extrem de amuzant rolul englezului Timothy Spall, adjuvantul englez al railor din ambele filme. Foarte misto si rolul (extrem de scurt) lui Susan Sarandon. Dar asta chiar ca nu surprinde pe nimeni.