B’estfest pentru mine a insemnat o nebunie. Nu ca n-as mai fi trait in ritm alert la viata mea, insa zilele astea au fost un super “shprint”. Am facut live-uri pe Kiss FM, pe Prima TV, pe Kiss TV. Noroc ca nu mai avem si alte posturi de tv in grup, ca imi gaseau ei ceva de bodoganit si pe-acolo. N-o sa ma ascund sub naftalina falsei modestii: a crescut inima in mine ca am avut atata treaba legata, in sfarsit, de muzica. Ca io cu asta am inceput in televiziune, pe vremea cand aveam parul lung (apoi rosu), eram un copil cam arogant si prezentam fara sa stiu nasterea showbizului mioritic. Mie asta-mi place. Da’ parca te intreaba cineva vreodata? Nu te-ntreaba. Si uite-asa faci meteo.

Valeu, ca ma iau frustrarile taman acuma, cand mi-e mai bine. Sa revenim. Pe langa faptul ca am muncit pe branci, am avut marea bucurie sa lucrez cu oameni foarte multi. E foarte tare sa vezi cum, in conditii de stres, de live, de ore multe de munca si de somn mai deloc, oamenii se transforma si se impart clar in doua categorii: aia care devin isterici, neprofesionisti, je m’en fiche de tout, mi-e somn si n-am chef, la dracu’ cu voi toti; si aia care, cu ochi infundati in orbite, cu vocea demult apusa intru raguseala, spectral de palizi, continua sa lupte pe baricade pana cand e nevoie. Nu cred sa existe, pentru vreo organizatie de orice fel, un teambuilding mai eficace decat hei-rup-ul sau situatiile de criza. Astea te-nvata multe despre multi.

In primu’ rand respect pentru colega Oana Radu, care a facut trecerea de la radio la tv (live) atat de repede si de bine, ca eu cred ca nici ea nu si-a dat seama in ce s-a bagat. Bravos, mai fato! Tare bine m-am simtit sa lucrez cu tine, din nou!

Referitor la insusi Maria Sa festivalul, iaca in sfarsit si niste concluzii bazate pe trairi rumegate si filtrate catre coerenta. In primul rand mi s-a parut inca un eveniment foarte bine organizat. Evident ca vanatorii gaurilor din cascaval au gasit material de tocat marunt, insa asa cum zicea si Becul intr-un comm, s-a intrat repede, nu s-a stat la coada la wc si la bere, s-a iesit ordonat, s-a auzit bine. Hai c-a fost ok. Hartisti:

Moby – wow de 1000 de ori. Si nu neaparat pentru virtuozitatea lui ca instrumentist, ca n-a aratat mare lucru. Ci pentru muzicienii pe care i-a adus impreuna pe scena. Trupa de pe spate era parca de pe alta planeta, ca sa nu mai vorbim de solista care parea din alta galaxie. Stiam piesele, ca toata lumea de altfel. Clar, Moby e genialoid in acceptiunea europeana a termenului, ca americanii nu dau doi bani pe el. Insa cantarea pe care am vazut-o a fost lectie de muzica. Muzicienii lui sunt in stare sa cante orice stil perfect. Asta nu-i un lucru usor deloc.

Santana – eram cu inima stransa, dat fiind faptul ca Santana aparea pe scena dupa un eveniment foarte trist petrecut in viata lui. Ma asteptam la o cantare dreapta si corecta… si atat! Ca doar de unde sa mai aiba si chef. Asa a si inceput. Piesele curgeau cumintele si perfecte unele dupa altele. Pana la un moment dat, cand, timid, tinand ochii mai mult inchisi, mosul a inceput sa vorbeasca. A zis buna seara, de dragoste, de armonie, de pace, l-a facut muci pe Bush, ne-a laudat pe noi, toate intr-un singur speech. Romanii, care de-abia asteptau sa-l vada facand si altceva in afara de chitara, s-au isterizat adecvat. Si uite-asa Carlos a facut clic-clac si din indifierent s-a transformat intr-un artist cu mare chef de cantare. A cantat, a dansat, a antrenat publicul. In cele din urma, cei de la Emagic s-au vazut nevoiti sa-l ia aproape cu forta de pe scena, ca doar de-abia o patisera cu nu stiu ce deputata extrem de dotata la tartacuta, care amendase festivalul pentru ca depasise timpul alocat cu 11 minute.

Manowar – bai nene, hai sa ne-ntelegem. Daca Manowar ar avea o instalatie care sa poata sa adune la un loc toti watii din lume si sa-i asmuta in urechile noastre, ei tot ar vrea sa dea putin mai tare. Ca asa sunt ei: blow your speakers with rock n’ roll. Si asta nu e ceva de rau. Doar ca, odata cu “ze speakers” mai blow si cate altceva de prin zona, gen: generator, instalatie de sunet. Mie unuia nu mi s-a parut ca asta ar fi prima oara cand li se intampla sa pice sunetul cat sunt ei pe scena. Eric Adams nu mai suna el chiar cum suna in junete, dar inca o mai duce. Trupa a aratat insa ca stie sa faca show. Faza cu chitara si cu bulgaroaicele de pe scena (chiar daca poate ca a fost putin cam lunga) a fost atat de tipica Manowar si a imbinat atat de bine regia cu anarhia momentului, incat chiar ca a isterizat publicul. Si nu vorbesc aici despre marea de pletosi in tricouri negre, ci despre colegi de-ai mei care numai metalisti nu erau, dar care au dat cu clopul de pamant la show-ul Manowar.

Oameni cu care m-am bucurat sa lucrez/sa-i cunosc: Oana Radu, Serban Huidu, Alice, Dan Marcu, Unguru’ Bulan, Ovidiu “Who’s Your Daddy”, Raluca, Mihaela, Corina, Andreea Andrei, Pustiu, Baneasa, Dan Badea, Mircea Dumitrescu, Mihai Popoiag; Alex Revenco, Berti Barbera, Grimus, The MOOoD, Trooper, Mihai (Bere Gratis), Liana Stanciu, Deep Central, Laura Coroianu, Dragos Chiscoci, Orbital, Looptroop Rockers… si probabil ca multi, multi altii de care am uitat.

Eu mai vreau B’estfest. Cat mai repede. Si sa fie si mai lung. Ca eu m-am distrat la maxim. Deci da! MAI VREAU!

Ieri a fost o zi lunga si grea pentru noi, cu interventii multe. Pentru B’estfest, in opinia mea, lucrurile au stat cam asa:

Les elephantes bizarres – funky, dar putin cam light. nu pot sa spun nimic despre ei. n-au mare lucru de zis ca originalitate. poate ca au fost ei primii si n-au avut nici public mult si nici foare multa lumina, in afara de cea a zilei. in plus, atitudinea lor de la B’estfest afterparty mi s-a parut putin lipsita de profesionalism. blazajul tipic al unei trupe mici careia i se ofera o sansa pe care nu o intelege si atunci ii da cu piciorul. in loc sa-si faca publicitate, ca doar ajunsesera in sfarsit in mainstream, au preferat bancuri infantile si glume cu iz de iarba despicata-n sapte. noi am ras. ce era sa facem…

Grimus – asa cum ma asteptam, mie mi-au placut pe scena. sunet unitar, clar. timbrul vocal al solistului imi aduce aminte de Siouxsie and the Banshees si asta-i de bine. Sper din toata inima sa li se intample doar de bine de-acum incolo, ca potential au. M-a impresionat foarte tare ideea lor de a-l omagia pe Michael interpretand (corect!!!) coregrafia din Thriller. In B’estfest Afterparty au avut nesansa sa participe odata cu aerienii si bizarii elefanti, asadar n-au putut sa zica mare lucru.

Ayo – geniala ea si foarte buna trupa de pe spate. mi s-a parut mult mai buna decat Patrice. a facut atmosfera si mie mi s-a parut ca s-a simtit bine pe scena. vorbeam cu colega Oana Radu inainte de recitalul ei, comentand pe marginea unei prezentari in care era comparata cu Tracy Chapman. ziceam amandoi (ea mare fana Tracy fiind) ca n-are cum. dom’le. insa dupa trei piese ne-am uitat unul la celalalt si i-am dat lui Ayo ce-i al lui Ayo. stie fata!

Polarkreis 18 – ziceam ieri ca de-abia astept sa-i vad. i-am vazut. show slabut. piese ciudatele si fara cap sau coada, lipsa de atitudine, costume embrionare. poate nu aveam eu dispozitia necesara. sau poate ei. dar… jur ca nu mi-au placut.

Motorhead – AAAAAAAAAAAAAAAAAAA! Trei englezi bosorogi pe scena au rupt Romania in bucati inegale cu o forta si o energie pe care le-ar putea invidia o multime de trupe mult mai tinere decat ei. Nu cred ca am auzit in viata mea un concert mai tare ca volum si sunt convins ca vor mai trece niste ani pana cand va avea cineva inconstienta sa faca asta. Pur si simplu pentru ca atunci toata lumea s-ar intreba daca nu cumva incearca sa cante mai tare decat Motorhead.

Moby – unul dn cele mai bune concert pe care le-am vazut in viata mea. daca nu cel mai bun. ma mai gandesc si ma hotarasc eu pana la urma. a fost tot ce-ar fi trebuit sa fie plus o super-atmosfera. iar femeia care a cantat pe scena a fost aproape ireala. Genial!

Astazi sunt nerabdator sa ii vad pe AB4, Alternosfera, Franz Ferdinand, Orbital. In afara de ei pe scenele B’estfestului vor mai urca Gabriela Cimli, Oceanna, Klaxons.