Deschideai dulapul, scoteai un pahar, il umpleai cu apa de la robinet, il beai, clateai paharul, il puneai la loc in dulap.

Ca sa bei un pahar de apa in 2011:

Mergi la magazin, de unde iti cumperi un bax de apa plata ambalat intr-o folie de care sunt lipite doua bucatele de scotch intre care se afla o bucata din plastic mai rezistent. Unele folii sunt branduite, adica pe ele exista cerneala de mai multe culori. La casa primesti, in schimbul banilor, bonul fiscal (hartie si cerneala). Ajungi acasa, tai plasticul baxului si il arunci. Scoti o sticla din plastic de doi litri, care are eticheta imprimata din plastic (plus cerneala), desurubezi capacul din plastic, torni intr-un pahar si bei.

Toate ambalajele sau bucatile de hartie de mai sus exista doar atata vreme cat continutul lor sau marfa a carei valoare o certifica exista. Cu alte cuvinte, in momentul in care apa a fost bauta, stila, dopul, eticheta, inelul din plastic, plasticul baxului, bonul fiscal, toate devin gunoi. Doar de la o sticla de apa. Ganditi-va la alimente, la produsele cosmetice, la haine. Toate in cutiile lor, infoliate, vidate, insurubate. Totul in numele igienei. Totul pentru ca produsul pe care il mancam, bem, cu care ne pomadam fata sa fie stocat in conditii cat mai apropiate de sterilitatea absoluta.

Unde dispare insa igiena, cand dispare? Incotro o apuca zilioanele de tone de gunoi pe care noi, parazitii spelbi ai acestei planete, le producem in fiecare zi a existentei noastre indestulate? Exista, intr-adevar, cateva tari pe lumea asta, care au reusit sa puna la punct un sistem de reciclare a deseurilor care sa limiteze la maxim risipa de ambalaje. Dar acestea sunt doar cateva din cele mai civilizate tari de pe lume. Adica foarte putine. In timp ce, in avantul lor capitalist, tocmai aceste tari se grabesc sa invadeze restul mai inapoiat al Terrei cu produsele lor supra-ambalate. Iar ele, saracele tari sarace, ingurgiteaza orice primesc, aruncand, aidoma cersetorului satul, ambalajul proaspat lins de orice urma de mancare fix pe jos, fara sa-i pese de ecologie, de urmari, de viitor; multumit doar sa-si simta pentru cateva zeci de minute burta plina.

Materia prima din care sunt fabricate ambalajele sta sa se sfarseasca, natura gafaie sugrumata sub gunoaiele noastre. Un viitor din ce in ce mai putin SF ranjeste, apocaliptic, de aici, de aproape. Ne pasa? Nu… pe bune! NE PASA?!

Stati linistiti, desi mi s-a picurat in ureche, mai cu pipeta mai cu galeata, timp de 6 ani, istoria denaturata prin amabilitatea cumplitului mestesug de tampire care se chema scoala comunista, n-am de gand sa emit nici cea mai timida pretentie cum ca noi ca popor am avea cea mai vaga tangenta cu astea ale lui Avraam. Nu dom’le. Noi faceam ce stiam mai bine: parjoleam recoltele, otraveam fantanile, omoram vitele si ne refugiam in codru. Unde stateam si cantam din frunza, asta in cazul in care nu cumva o taiam in prealabil la caini.

De-aia, desi cu frunti late si ochi umbrosi, desi spirit latin si balcanic totdeaodata, desi cu femei frumoase si tara indestulata (la un moment dat, cu multe sute de ani in urma), noi tot un fel de neica nimeni am ramas in istorie. De-astia de-s chemati in preliminarii ca sa aiba granzii cu cine juca. Din pacate grumazul nostru plecat nu se va mai indrepta niciodata. Asa ne-a perceput istoria, asa vom ramane. Iar lucrul asta nu se observa numai pe timp de razbel, ci si pe timp de pace.

Unul din principalele motive pentru care noi ca neam nu vom fi niciodata luati tocmai in serios sau tratati ca niste oameni mari este faptul ca noi insine si unii pe altii nu ne luam in serios. Singura grija a noastra fata de aproapele este cum sa-i inceteze mai rapid capra din viata. Si sunt milioane, ba nu! Catralioane de exemple in acest sens.

Unul dintre cele mai marunte, cele mai lipsite de semnificatie exemple sunt etichetele. E clar ca in ochii strainilor nu meritam etichete in limba noastra la produsele de import. Doar cele care se fabrica aici sub marci de renume beneficiaza de acest avantaj. Restul importatorilor sunt obligati prin lege sa lipeasca de cutia produsului o eticheta cu traducerea caracteristicilor produsului vandut, astfel incat si cei mai putin poligloti dintre urmasii de tarabostes si legionari romani sa desluseasca, fratili meu, ce buchiseste veneticul pe a sa ethicheta colorata.

Carevasazica importatorul neaos, mioritic, da metaforic cu limba pe lipiciul etichetei cu traducerea si o lipeste binisor pe cutia produsului. E, unde lipeste el trebusoara asta?! In 9 cazuri din 10 reuseste performanta de a astupa perfect partea de ambalaj special conceputa pentru deschidere. Astfel incat ambalajele capitaliste de import, gandite special pentru a fi deschise lesne de maini conseumeriste dornice de a ajunge la proaspata achizitie, se transforma, printr-o ironie a sortii si din lenesa nepasare, in aceleasi cutii comuniste cu care au fost obisnuiti ai nostri, facute parca in ciuda cumparatorului, de care trebuia sa tragi cat poti, sa tai, sa ciopartesti, pentru a ajunge la… ma rog, la ce era acolo in cutie.

Si uite-asa eticheta asta cu traducere devine ea insasi o marturie clara a faptului ca noi nu avem cum sa reprezentam ceva pe lumea asta atata vreme cat nu ne pasa unii de altii nici macar atata cat sa le dam celor care platesc un serviciu cat mai bun pentru banii platiti. Iar lantul de la importator pana la degetele frustrate ale unui cumparator care se incurca in scarbavnica eticheta trece pe la 3-4 en-gross-isti si retaileri care ar putea pune ei piciorul in prag, impunand o mai blanda si inteleapta tratare a ambalajului. Da’ de ce? Pentru prostu’ ala care cumpara? Si-asa l-am facut de bani, da-l incolo d-aici!

Am ajuns, am luat bilet si mi-am indreptat pasii spre capatul culoarului unde se vedea marele logo si o mare de oameni. Ma uit la ceas, mai aveam 10 minute pana sa inceapa filmul. Voiam nachos si popcorn si suc… adica intreaga orgie semi-toxica si extrem de gustoasa de la film. Am intrat in grupul compact din fata intrarii si mi-am facut loc destul de usor pana in fata, ca sa vad care era obstacolul de netrecut care ma despartea de tejgheaua de unde puteam achizitiona produsele cu care sa-mi bat joc de sanatatea mea. Erau 3. Doua cosuri de gunoi nichelate si stralucitoare il incadrau pe el. Pe Cerber. Ochii blanzi dar hotarati, din care lipsea orice gand, te faceau sa crezi ca omul e in transa. Poate chiar era. Nu prea mi-a pasat.

- Buna seara, zic. Nu va suparati ca va intreb, dar de ce ne tineti aici afara? Mai sunt 10 minute si incepe filmul. Suntem cateva zeci de oameni care am vrea sa ne cumparam popcorn.

Cu greu privirea s-a mutat din gol catre mine. A clipit de cateva ori incurcat. Oare chiar eram primul client care se plangea?…

- N-am cum sa va las inauntru. Nu e gata sala inca.

Iar punctul de dupa inca a fost mare cat un sens giratoriu. Din punctul lui de vedere discutia era terminata. Nu mai era nimic de zis. Daca sala nu e gata, nu intri. Finala ca o sentinta la moarte. Asa a sunat replica lui. Doar ca eu nu sunt fiul meu mamei mele degeaba. O replica de genul asta il trezeste imediat pe Don Quijote, care doarme de obicei, ascuns prin vreun cotlon al personalitatii mele. Mi-am luat un zambet neutru si am incercat, fara prea mari sperante, ca prim argument, logica:

- Dar eu nu vreau sa intru in sala. Eu vreau acolo, la bar, ca sa-mi iau popcorn, nachos si un suc. Iar daca voi ne dati drumul buluc ca vitelor in ocol cu 5 minute inainte sa inceapa filmul, ne vom imbluzi la coada, ne vom imbranci in sala ca sa ne asezam si vom sfarsi cu totii foarte nervosi.

- Dom’le, n-am ce sa va fac! Nu io am hotarat!

Bun. Din replica lui deducem doua lucruri: in primul rand ca ii place sa termine conversatiile dintr-o singura replica, iar in al doilea rand, deloc surprinzator, logica nu avea rost in cazul de fata. Poate nici in altele care ar implica prezenta cerberului bland si hotarat precum un zimbru, sau poate alt animal domestic din aceeasi specie. Astfel incat am lasat zambetul la o parte si i-am zis:

- Pai atunci hai sa facem asa: cheama dumneata pe cine a luat hotararea asta sau, in orice, caz, pe cineva cu putina putere de decizie.

Na, ca l-am incurcat! Pai cum sa plece?! Pai si aici cine ramane? Daca suntem oameni rai si ne repezim precum o cireada dezlantuita asupra barului. Sau, si mai rau, in sala, acolo unde de fapt am fi avut tot dreptul sa fim! Clipea omul meu. Nehotarat. Nu stia ce sa zica. A baiguit insa:

- N-am cum sa plec de-aici.

- Noroc ca ai statie si poti spune acolo ca ai un client nefericit si enervant pe cap. Ce zici?

Mda… deci ziua lui nirvanica tocmai se schimba intr-un cosmar. Iar cosmarul eram eu. Sa spuna asta in statie insemna sa se recunoasca infrant de situatie in fata tuturor colegilor. Si poate era mandru omul nostru. Eu, cu inca o replica doua pregatite, clipeam incurajator, plimandu-mi ochii intre pupilele lui si statia care se incapatana sa ramana nemiscata agatata de centiron, la sold. Insa salvarea a aparut in persoana unui coleg care a venit si i-a explicat ca misiunea lui luase sfarsit. Ca puteam fi lasati sa intram. Am profitat, fara prea multe regrete, de pole-position-ul pe care mi-l daduse schimbul de replici fata de restul competitorilor intru popcorn si m-am infiintat primul la bar. Aici lucrurile au functionat ca unse. In cateva zeci de secunde aveam tot ce-mi trebuia ca sa-mi tin mandibula ocupata timp de 3 ore, cat dura filmul. Exces de sare sau zahar?! Nu ma intereseaza pe mine asta!

Intre timp mai erau 3-4 minute pana sa inceapa filmul. Arunc o privire peste umar. E clar ca n-aveau cum sa intre toti inante sa inceapa filmul… Ma rog. Ma indrept hotarat catre intrare. Unde dau peste alt cerber. Alta fizionomie, aceeasi privire, aceleasi cosuri de gunoi ca asistenti. Hm… Cu bratele pline, deja un pic enervat, intru imediat in inclestare:

- Acum de ce ne mai tineti aici?!

- Nu e gata sala, inca.

Ha! Te-am prins. Am mai trecut prin asta. Te-am halit, prietene. Esti al meu. Ma asigur ca e lume in jurul meu, astfel incat sa pot sa am niscaiva suporteri, trag aer in piept si incep tirada:

- Dumneavoastra chiar va bateti joc de noi!? Dupa ce dam zeci de lei pe bilete, ne obligati sa stam la coada ca vitele la taiere, in timp ce voi nu sunteti in stare sa pregatiti sala. E clar ca sunteti incompetenti, dar noi ce vina avem. Filmul incepe peste doua minute si nu se va putea sa intram cu totii pana incepe.

Din spatele meu se auzeau deja niste “da dom’le asa e!” incurajatoare. Cerberul 2 se cam pierduse putin cu firea, ca nu se astepta la o asemenea sarja. Il vedeam cum se chirceste si se pregateste sa se ascunda in spatele unei replici de genul “eu decat stau aici, n-am hotarat io…”. Cand din spatele lui apare o tanara domnita, care isi ingheata un zambet pe fata si ma intreaba care e problema. Eu schimb rapid coordonatele tirului si ma indrept spre ea. Doar ca fata are ceva training de relatii cu publicul, pentru ca nu se pierde sub tirada mea de mai sus, repetata si deci augmentata stilistic si ca volum. Ca orice om din bransa, se agata de prima fisura aparuta in discursul meu.

- Nu mai sunt 2 minute. Ca la si 5 incepe filmul, zicea ea triumfatoare aratandu-mi ora de incepere printata pe o foaie cu programul destinata angajatilor.

- Ba sa am pardon, ca poate la si 5 incepe la dumneata pe foaie, dar pe site ora de inceput e 19:00. Nici mai devreme nici mai tarziu. Asa ca mi s-ar parea de bun-simt sa modificati pe site sau sa incepeti la timp. Ca doar de-aia dam atatia bani pe bilet, ca sa fim informati corect.

In spatele meu erau deja cativa oameni dornici sa se implice si ei in discutie. Fata pierdea teren rapid. Ma asigura de faptul ca va depune o plangere in numele meu si spala putina rapid, lasandu-ne sa latram la luna. Intre timp pe culoarul ingust se ingramadesc cerberi care aduc lazi intregi de ochelari si incep sa le distribuie. Intram cu totii in sala, dupa ce statuseram la trei cozi. Ok, hai cu filmul. DAR NU!!!

Unul din baietii care lucreaza acolo a scos o foaie botita din buzunar, a clipit chior in lumina reflectorului care ii batea direct in fata, facandu-l centrul unei atentii semi-amuzate pe care nu si-o dorit. Cu foaia in mana tremuranda si cu ochii coborati pe randurile pe care le avea de citit, omul nostru a inceput sa buchiseasca despre filmul pe care il aveam de vazut si despre cum putem evita starea de rau pe care s-ar putea sa ne-o dea I-Max-ul. Nimeni nu l-a ascultat. Nimanui nu i-a pasat de el. Cu toate astea, sunt sigur ca aceleasi informatii puteau fi date de o voce inregistrata in boxe, in timp ce lumina din sala se stingea treptat. Ca sa nu-l mai chinuiasca degeaba pe saracul baiat.

Io nu zic… orice inceput e greu. Dar ceea ce se intampla la I-Max-ul din AFI Palace demonstreaza clar ca oamenii care organizeaza trebusoara acolo au ideea de customer-care bine ascunsa prin vreo galetusa de popcorn. Ca e clar ca ii doare in scaunul de cinema de clienti. Printre care eu nu ma mai numar, pana nu se schimba ceva pe acolo.