Adica in momentul in care tu stii sigur ca in orice directie te-ai uita, la maxim 3 km de tine (in cazul in care stai in oras) este cel putin un hipermarket cu rafturi pline de mancare de toate soiurile, formele, gradele de prelucrare etc, parca nu-ti vine a crede cand cineva vine si iti spune ca in spatele rafturilor pantagruelice se afla un mecanism ale carui rotite se invart atat de repede, incat au inceput sa scoata fum. Si ca probabil intregul sistem se va prabusi in anii ce vor veni.

Totul este o inlantuire fara sfarsit de artificii care au dus la ideea ca noi, oamenii (astia din tarile civilizate sau in curs de) nu avem niciodata probleme cu mancarea. E ieftina, e multa, e din toata lumea. Deci daca vreau sa mananc rosii cu branza in miezul iernii, bucurie pe care in urma cu 20 de ani o aveam doar in cele cateva luni de vara, nu-i nicio problema. S-ar putea ca rosiile alea sa aiba in ele cam tot tabloul lui Mendeleev, dar sunt acolo, pe raft, gata sa fie cumparate.

Ei bine, mancand mai mult, din ce in ce mai mult si carnivor, ne-am obisnuit asa. Am crescut mai inalti, mai vanjosi, obezi chiar. Facem copii care se obisnuiesc de mici cu dieta asta. Acolo unde e bogatie, chiar daca oamenii din partea locului nu se inmultesc, vin imigrantii care se inmultesc rapid si ingurgiteaza si devin conusmatori de mancare ieftina si (tot mai) chimica.

Cam asta este punctul de pornire al cartii, care iti explica logic si clar… americaneste… cum ca o s-o cam sfeclim in anii ce vin. Ca trebuie, exact ca in cazul petrolului, sa gandim un sistem care sa poata substitui actualul sistem alimentar din mers. Doar asa nu ne va lovi foametea. E o carte poate putin prea fatalista, insa pe care o recomand cu mare drag, pentru ca iti deschide intr-adevar ochii asupra unor probleme despre care habar n-aveai, desi erau chiar sub nasul tau, in farfurie.

Paul Roberts este un american constiincios. In desavarsitul lor stil jurnalistic, s-a documentat folosind resurse de timp si bani de care altii n-ar dispune niciodata, pentru a aduna un volum imens de declaratii, interviuri, opinii, discutii personale.

Ideea cartii este una extrem de simpa: petrolul se va termina in curand, iar noi nu avem inca o tehnologie viabila care sa-i ia locul. Ba mai mult decat atat, singurul pe care suntem in stare sa-l facem este sa consumam din ce in ce mai mult. Iar “americanii-s de vina” este un leit-motiv insotit de atatea argumente, incat cred ca si cel mai ager consilier al lui George Bush s-ar freca mult, bine si ganditor in barba pana sa scoata un rebuttle competent.

Cartea e scrisa usor, pe intelesul americanului de rand. Atat de usor e scrisa incat multe idei se repeta. Astfel incat, daca fiul unchiului Sam n-a fost atent la o bucatica, fiind prea ocupat sa digere hamburgerul din ajun, sa existe sansa de a mai putea sa-si munceasca putin neuronul cu problema care ne va infometa si infrigura pe toti in cateva zeci de ani.

Poate putin prea lunga, ramane o carrte buna de citit ca sa mai deschizi ochii putintel.