Nu zic ca n-a fost. Cu toate astea, mi se pare ca asta este un roman care vrea sa fie prea multe lucruri in acelasi timp. Ba e psihologica toata treaba, ba se transforma in roman politist, ba incepe sa semene a Sven Hassel. Nu zic… E buna pizza cu de toate. Dar parca tot mai buna e aia care are 2-3 ingrediente care merg al dracului de bine intre ele.

Cartea se bazeaza pe drama personala a unui tanar, care o pateste dostoievskian. Cu parnaie pe nedrept si stigmatizare sociala cat cuprinde pentru un presupus viol asupra unei tinere. Probabil ca, daca autorul ar fi trait in epoca marilor realisti, cartea lui ar fi insumat cateva sute bune de pagini din alea tiparite marunt. Ba poate s-ar fi strans mai multe volume, chiar. Dar cum epoca respectiva e demult apusa si, vorba aia, cam uitata de multa lume… Ba, mai mult decat atat, sunt sigur ca dl. McEwan a avut si el, ca orice autor al modernitatii, un editor care i-a suflat in ceafa si i-a limitat elanul creator la ceva vandabil in raportul calitate/cantitate/pret, rezultatul este unul care pe mine unul nu m-a dat pe spate.

De remarcat ar fi ca pe coperta a patra a acestui volum, editata de Polirom, este un citat de la nu stiu ce mare ziar in care se spune ca inauntru se gasesc unele din cele mai frumoase scene erotice. Mi se pare usor ciudat sa incerci sa vinzi asa o carte care nu are nici in clin nici in maneca cu literatura erotica. Adica… Daca o cumperi pentru erotism, risti sa ramai cu el in aer. Iar daca nu… atunci nu! Eu am primit-o cadou.

1. Azi-dimineata am terminat de citit cartea asta si esta inca “aburinda” la mine in suflet.

2. Sunt putin ingretosat de urari si de zaharicale dupa aglutinarea sarbatorilor de iarna intr-un lung vierme consumator de bani, carne de porc, hrusca, veselie indusa.

3. 2011 il simt ca pe un an in care sa-mi prind echilibrul de dupa umeri si sa mi ti-l zvarl inapoi pe sarma unde pana mai de curand dansa de minune (asta apropo de musiu Kafka la care ma voi referi imediat si in detaliu).

4. Si asta-i ultimul, promit. Am multe de scris aici, am chiar un fisier in telefon cu posturi pe care vreau sa le scriu. Dar sunt cam grele pentru un om proaspat intors din vacanta. (Da, si despre asta vreau sa scriu.)

Inapoi la Murakami, insa. In mod ciudat, este una dintre cartile in care fantasticul este cel mai evident pronuntat, dar si cartea care m-a facut sa-l inteleg in totalitate. Fiecare simbol a cazut precum o piesa de puzzle pe o proiectie mentala de-a mea. Fiecare curba, lina sau ac de par, a actiunii a respectat cu mare strictete felul in care este format apetitul meu epic. Totul imbibat din plin cu stilul lui Haruki, pe care l-as manca pe paine, ca sa respect paralela culinara deschisa mai sus.

Si hai sa incep cu asta. Unul din lucrurile care imi plac cel mai mult la Haruki Murakami este felul in care toate personajele stiu sa gateasca simplu si bine. Barbati si femei, tineri si batrani, toti se gasesc, la un moment dat, in bucatarie si prepara ceva. Ni se spune despre preparatul final ca este bun la gust, dar nu este descris niciodata in amanunt. De-aia japonezul asta este singurul scriitor pe care l-am citit pana acum care imi face pofta de gatit.

Cartea este un mit al lui Oedip intors, cu dubluri ce incep la un moment dat sa semene a arcane de carti de tarot. Il avem pe Nakata (Woyzek) cel fericit si sarac cu duhul, care se completeaza de minune pe final cu bad-boy Hoshino. Il avem pe bunul androgin Oshima, hemofilic si hieratic. Plus o intreaga pleiada de pisici vorbitoare, soldati disparuti si psihopompi, pietre cu personalitati multiple, iar deasupra tuturor zambesc capitalist-simbolic Johnny Walker si Colonelul Sanders (KFC).

Nu. Nu e “Alice in tara minunilor”, desi la un moment dat ai putea incepe sa crezi ca e. Prin accesibilitatea simbolurilor, care au acum o tenta mult mai occidentala decat in alte romane de-ale lui, Murakami mi-a dezvaluit in sfarsit felul in care se invart rotitele mecanismului sau creator. Masinaria e perfecta. Iar admiratia mea pentru el a sporit si mai mult.

Este o carte care te face ca, atunci cand o pui la loc in biblioteca, sa-ti freci ganditor falca si sa te intrebi… “Oare eu ce citesc acum?”. Mare carte.

O raita pe la hotel pentru a ne lasa bagajele si ne-am repezit in club. Care era deja aproape plin si unde ne astepta deja amicul nostru DJ Line, pe care l-am numit Ministru Secretar de Stat al Scratch-urilor. Ne-am apucat de treaba imediat. Publicul foarte pus pe distractie si receptiv. I-am cooptat imediat pe toti in Partyd. Noi, desi putin obositi de pe drum si dupa o zi in care munciseram amandoi, ne-am setat imediat pe party mode. Distractia s-a terminat pe la 3:30 dimineata.

A doua zi nu ne mai ramasesera decat vreo 70 si ceva de kilometri de parcurs. Asa ca am luat-o usurel de data asta. Am ajuns la hotel, ne-am cazat si am iesit in oras. Ne-am plimbat, ne-am intalnit cu prieteni, am lancezit, ba ne-am mai si cumparat cate ceva. Eu am cea mai tare caciula de la Billabong. Da, da. Si uite-asa, tot lancezind, am uitat de timp si ne-am trezit ca era vremea pentru probe si noi tot la cafea eram. Ne-am urnit. Spre deosebire de ultilmele cateva dati, probele au mers foarte bine. Ca si-asa ne era foame. Cina in gasca la un restaurant libanez destul de ok si in club cu noi.

Am avut un line-up impresionant. DJ Line, rezident in Skye, alaturi de MC Robinho. Pe langa el a fost si DJ Khan, care a venit cu o gasca de prieteni. Plus Olix in the mix. Iar in studio, de data asta, a fost amicul Marian Boba, din motive de Alice plecata acasa la odihna. Despre club si public am mai scris, pentru ca aici a fost una din primele editii ale Partydului on Tour. Atmosfera bestiala. Public primitor. Ge-ni-al! Ne-am distrat, am cantat, am tipat, am dansat! Am stat in direct pana pe la ora 4:00.

Acum, obosit, dar fericit, astept, ca de obicei, sa se trezeasca Olix, dupa care un lunch scurt si la drum cu noi. Spre Bucuresti. Ma asteapta o saptamana foarte plina iar weekendul viitor avem ultima editie a Partydului on Tour din Club Zebrano – Sibiu, alaturi de DJ Jonnessey, cu care de-abia astept sa ma vad din nou.

Iar sambata, acum, pe sfarsitul primului sezon de turneu, ne intoarcem intr-unul din cluburile unde ne-am simtit cel mai bine: SKYE – din Iasi. Atat dl. Presedinte Olix, cat si mandea, asteptam cu sufletul la gura petrecerea asta, pentru ca se anunta a fi foarte, foarte tare. DJ Line – the mastermind of scratches, impreuna cu MC Robinho vor fi si ei acolo. Facem super-iureshhh! Prrrrrrrrrrra!

PORMO Partydul KissFM 12 decembrie – Club Skye Iasi
Asculta mai multe audio Evenimente

Legat de a doua parte a lunii decembrie si primele zile din ianuarie, se pare ca Partydul isi va stabili cartierul general in X-Pub din Predeal, unde va tine sedinte in cam fiecare seara in perioada Craciun – Revelion (inclusiv). Dar despre asta, mai multe intr-un episod viitor.

Le-am luat. Nu stiu de ce am inceput cu Identitatea. Cred ca e prima care mi-a picat in mana. E o carte scrisa in perioada franceza a lui Kundera, asadar la deplina maturitate. Se vede asta. Atunci cand citesc ceva de el, nu ma pot opri sa nu-l compar cu un Pascal Bruckner ceva mai soft. Si el se foloseste de sex si sexualitate pentru decor si motivatie, dar nu ajunge la pornografie devianta.

Cartea este despre o despartire iscata din senin. Un cuplu, un el si o ea, impreuna de mai mult timp, pierd instantaneu echilibrul unei relatii care parea sa functioneze. Motivul, adevaratul pretext se pierde intr-o serie de mici actiuni. Sa fie roseata aparuta la un moment dat intr-o conversatie, scrisorile anonime trimise de barbatul dorni sa-si vada iubita, mai in varsta decat el, inveselita de faptul ca alti barbati o doresc. Totul se transforma intr-o mareata si din ce in ce mai ciudata poveste, care te face sa te intrebi la un moment dat daca nu e un pic prea-prea.

Si apoi vine finalul. Care mi se pare putin cam taiat din topor. N-o sa va spune despre ce e vorba, o sa va las sa-l descoperiti singuri. Doar ca e prea… brusc.

Carte e ciudata rau. Norii sunt un pretext si nimic altceva. Adica poti spune ca e o carte despre nori. In rest, insa… E o carte facuta din cioburi de existenta ale unor omeni ale caror priviri s-au ridicat din diverse motive spre nori. Un quaker modest si habotnic, un om de stiinta riguros care se transforma intr-un globetrotter obsedat de sex, un copil adoptat care se transforma intr-o otreapa decazuta si mai apoi intr-o mama asezata, totul inseilat in povestea muribunda a unui creator de moda japonez cu o copilarie reprimata, care angajeaza o bibliotecara onanista si cam naiva.

Deci da. E o carte care da pe dinafara de fantezie. E zemoasa ca o piersica aproape rascoapta. Cu toate astea, atunci cand o termini, stai si te intrebi zambind tamp, dar satisfacut… whaddafuck?

Mi s-a parut cel putin ciudata ideea scriitorului spaniol de a-si asuma rolul unui norvegian. Ciudata si oarecum deviata pasiune a sangelui latin degraba clocotitor de a-si pune o masca de om rece si rezervat. Cu toate astea, norvegianul care iese din aceasta corcire literara e spumos si pasional, volubil si sentimental, asa cum numai un latin poate fi. De unde si ratarea lui in plan de om nordic. Neadaptat la Norvegia, isi paraseste tara, familia, cultura pentru a rataci fara tinta pe mare, singura si adevarata sa mare pasiune.

Ca orice barbat inzestrat cu harul cuvintelor, ca orice marinar ratacitor, dl. Nysted a avut parte de destul de multe femei in viata lui. Cu toate astea, cu o discretie de gentleman, trece sub tacere numele lor, cu doua exceptii. Singurele doua femei din viata lui, de fapt. Iubirea adolescentina care moare odata cu aparitia anilor de maturitate (Ebba) si amanta lapona pasionala si ludica pe care numai o dragoste de om matur o poate aduce (Anna-Leena).

Si apoi este Boala. In jurul careia se pretexteaza intregul roman. Conceput ca un lung monolog tinut in fata diversilor oameni care de voie sau de nevoie viziteaza camera din ce in ce mai morturara a unui bolnav de SIDA, un monolog in care replicile celorlalti sunt suprimate pentru ca ele isi pierd total importanta in fata nevoii absolute de marturisire, romanul este pe alocuri usor ca o seara de vara pe malul marii din Barcelona, iar in alte locuri greoi si negru ca o noapte polara din nordul Norvegiei.

Nu este o carte usor de citit. Cred ca autorul si-a dorit sa-l faca pe cititor sa munceasca pentru a reusi sa digere gandurile alunucoase ale unui muribund care isi stie soarta pecetluita si nu poate decat sa se uite resemnat cum corpul i se dezintegreaza. Peste tot, insa peste sfarsit mai ales, apare si o mare doza de seninatate. Frica de moarte, in niciun caz. Regrete? Poate doar intrebari la care ar fi dat alte raspunsuri in trecut…

Atunci cand ma pomenesc cu o carte pe care nu am cumparat-o eu sau nu stiu de la cine o am, sunt sigur ca a ajuns la mine pusa bine, intr-o sacosica, impreuna cu ceva bonuri spre decont, de mainile mamei mele, care, discreta asa cum educat-o, de cele mai multe ori prefera sa nu-mi spuna multe lucruri de teama sa nu ma deranjeze. Iar eu, fiu nerecunoscator, in loc sa-i apreciez eforuturile par sa-i pandesc, gata de scandal, orice mica scapare. Si deloc nu-i corect asa… Hai insa sa nu devin patetic tocmai la cartea asta cinica si neagra…

Daca ai citit “De veghe in lanul de secara”, atunci o sa-ti apara foarte familiar tonul lui Grunberg. Acelasi umor fin, acelasi cinism ascutit ca o lama de katana, poate putin ciobita de prea mult uz. Aceeasi perspectiva putin deformata a omului care se zbate la limita dintre normalitate si nebunie mintala, din care omul-om din noi citeste putin amuzat si cam oripilat.

Arnon, personajul central al cartii, este un fel de Holden care insa nu depaseste momentul de criza adolescentina. Atunci cand este parasit de prima lui iubire, accesul lui de rebeliune se cronicizeaza. Refuza cu obstinatie sa se maturizeze si sa se supuna regulilor generale care fac diferenta dintre un om matur si un adolescent fara griji. Pierde din ce in ce mai mult legatura cu viata reala si rataceste nopti si zile prin hatisul vietii destrabalate din Amsterdam.

Bea mult si la un moment dat isi descopera o pasiune imensa pentru curve. Devine consumator de prostituate. Iar capitolele care descriu aceste experiente sunt foarte vii. Descrie totul cu detasare. Pana si propria lui mizerie. Pana si actul sexual. Totul este imbibat de indiferenta. Totul este gaunos. Lipsit de scop sau de sens. Dar plin de o savoare dulce-acrisoara si usor statuta.

Mai presus de orice si intr-o perfecta armonie cu Holden, Arnon este singur. Extrem de singur. In familie, la scoala, in viata. Dupa ce il paraseste Rosie, ramane singur pe viata.

Nu intelegeam cine e Tasurinchi, Mascarita mi se parea ingrozitor de anost si antipatic. Nu intelegeam cam ce se vrea de la mine. Asta insa pana in momentul in care s-a produs un declic. Si am inceput sa admir exercitiul scriitoricesc al lui Llosa care s-a straduit si, din punctul meu de vedere (da’ strict al meu) a si reusit, sa reproduca foarte bine stilul narativ al unui bastinas din jungla amazoniana.

Ok. Bine. Stiu. Sunt mare fan Llosa. Poate si de-asta am acceptat-o in cele din urma ca fiind o carte buna. Insa de data asta chiar sunt curios, daca si voi ati citit cartea, ce credeti despre ea?

Recunosc ca, pe masura ce inaintez in varsta, imi reduc numarul de autori pe care ii citesc. Sau mai curand revin obsesiv la cativa. La doi. La Murakami si Llosa. Cu aparitii episodice ale lui Kundera. Restul sunt doar carti pe care le citesc doar ca sa nu citesc aceiasi doi scriitori. Acum, ca am terminat un Murakami, mai am inca unul si un Llosa care ma asteapta rabdatori si cuminti pe noptiera. Dar pauza. Acum citesc un cadou.

“La sud de granita, la vest de soare” e o carte tipica pentru Murakami. Simpla si delicat de dura, precum o opera caligrafica. Poate pentru ca am cateva carti de-ale lui la activ sau poate pentru ca este mult mai occidentala decat altele, Haruki mi s-a parut mult mai usor de descifrat de data asta. E o carte de citit pe nerasuflate, chiar daca mie, din motive de pleoape grele, nu prea mi-a iesit trebusoara asta.

E o carte de dragoste mai presus de orice. Eu personal am interpretat triada feminina ca fiind de fapt un singur personaj, care reprezinta femeia privita din trei unghiuri diferite. Shimamoto – Izumi – Yukiko sau dragostea intensa si imposibila; iubirea neimpartasita si distrugaotare; caldura confortabila si linistitoare a casniciei.

Ca intotdeauna Murakami se plaseaza pe el in centrul actiunii, fara insa a-si atribui calitati speciale de erou principal. Este un om mediocru, fara calitati si fara defecte care l-ar scoate in vreun fel din contingent. Mediocritatea este studiata pana in cele mai mici detalii, astfel incat e perfecta. Relatia dintre el si cele trei femei este descrisa in tonuri diferite, la temperaturi diferite ale trairii. Astfel, daca 5 ani de casnicie si trecerea de la statutul de student sarac la cel de burghez instarit, proprietar de jazz-baruri in Aoyama este facuta in 4-5 pagini, doua cocktailuri baute cu Shimamoto si o conversatie de 40 de minute beneficiaza de acelasi spatiu.

Drama barbatului matur, cu o situatie stabila, cu o casnicie linistita, dar care brusc e gata sa lase tot pentru o iubire mistuitoare care apare de oriunde (in cazul asta din trecut). Alegerea lui nici nu mai conteaza. Viata alege pentru el. Asta-i cartea. Si e foarte buna.