Uite-asa am dat, la un moment dat, prin nu mai stiu ce colt de tara, peste un interviu cu Gabriel Liiceanu. Spre deosebire de taica-meu, care nu-l inghite de nicio culoare, eu n-am nimic cu omul. Poate doar un pic de invidie ca, deh, a fost totusi elevul lui Noica. Ma rog… sa revenim la interviu. Intr-un limbaj cam pretios, poate putin prea afectat, Liiceanu a tratat mai multe teme cu nonsalanta si elasticitate intelectuala. La un moment dat, insa, raspunzand  unui ascultator, dl. Liiceanu a spus ceva care m-a lovit precum un ciomag ciobanesc in moalele scafarliei.

Ascultatorul in cauza era un artist care strangea semnaturi pentru aducerea ramasitelor lui Constantin Brancusi in tara si incerca sa-si convinga interlocutorul de justetea si temeritatea actului sau. Deloc impresionat, Liiceanu i-a replicat acid, dar politicos, cu urmatoarele argumente:

- Constantin Brancusi nu a fost dat afara din Romania. El a plecat de buna-voie. Oare, daca i s-ar da posibilitatea sa raspunda, ar vrea el sa se intoarca?

- In loc sa ne smulgem parul din cap plangandu-ne marile valori pierdute, n-ar fi oare mai profitabil pentru noi sa ne intrebam de ce orice roman care a ajuns mondial a reusit aceasta performanta de-abia dupa ce si-a parasit tara natala?

Probabil ca au mai fost si alte argumente. Dar eu m-am oprit la asta si am avut urmatorul proces de gandire. In primul rand am incercat sa-l contrazic printr-un exemplu. Cel mai aproape am ajuns cu Eminescu si Grigorescu. Sa reunoastem ca ei au depasit, oarecum, granitele patriei. Dar n-au facut-o in niciun caz asa cum au reusit Ionescu, Brancusi, Cioran, Eliade, Hagi. Avem cu siguranta valori nationale ramase intre Tisa, Prut, Dunare si Marea Neagra, care au reusit sa-si exporte numele cu oarece succes in domeniul lor de activitate. Dar unul care sa fi reusit sa ajunga pe buzele oricui, din orice colt de lume… eu n-am gasit. Nu spun ca nu exista, pentru ca nu sunt nici pe departe o enciclopedie ambulanta. Pretind insa ca, daca nu l-am gasit imediat, nu e chiar usor de gasit.

De ce sa se intample asta? Oare noi, prin structura noastra bascalioasa si autodistructiv-balcanica, reusim sa ne omoram valorile inainte ca ele sa infloreasca pe deplin? Oare orice dorinta de avantare spre orice inaltimi este legata cu lanturi groase de “glia stramoseasca” astfel incat nu are acces decat pana la o altitudine demna de Ceahlau, dar derizorie din punct de vedere al Everestului? Oare oamenii destepti, care si-au aproximat corect propria valoare, si-au dat cu totii seama ca in locul asta n-au nicio sansa sa faca vreodata ceva?

E buna intrebarea, domnule Liiceanu. Va marturisesc ca m-a facut sa imi privesc pasaportul mai cu drag. Si sa incep sa vad cu alti ochi inversunarea cu care parintii mei imi pompau educatie cu ghiotura in ideea ca voi pleca si eu din tara. Nu ca sa devin un “mondial”, Doamne fereste. Ca au avut grija cercopitecii sa-si asume si titulatura asta. Doar acum avem “Mondiali” din Ferentari pan’ la Strehaia. Nu. Sa plec ca sa ajung intr-un loc in care nu se gasesc atatea foarfeci pentru aripi, unde ai o sansa, unde lumea se inclina respectuos in fata valorii, nu ca sa ia piatra si sa o arunce cu invidie, ci ca sa-i faca loc sa urce mai departe.

Stiu ca strugurii-s acri si ca din partea asta a gardului, pe partea cealalta umbla cainii cu covrigi in coada. Dar eu la asta m-am gandit, la drum de seara, in timp ce Olix si Ioana faceau nani linistiti, iar calutul alb manca tacticos kilometru dupa kilometru din soselele eternei si fascinantei Romanii.

Stati linistiti, desi mi s-a picurat in ureche, mai cu pipeta mai cu galeata, timp de 6 ani, istoria denaturata prin amabilitatea cumplitului mestesug de tampire care se chema scoala comunista, n-am de gand sa emit nici cea mai timida pretentie cum ca noi ca popor am avea cea mai vaga tangenta cu astea ale lui Avraam. Nu dom’le. Noi faceam ce stiam mai bine: parjoleam recoltele, otraveam fantanile, omoram vitele si ne refugiam in codru. Unde stateam si cantam din frunza, asta in cazul in care nu cumva o taiam in prealabil la caini.

De-aia, desi cu frunti late si ochi umbrosi, desi spirit latin si balcanic totdeaodata, desi cu femei frumoase si tara indestulata (la un moment dat, cu multe sute de ani in urma), noi tot un fel de neica nimeni am ramas in istorie. De-astia de-s chemati in preliminarii ca sa aiba granzii cu cine juca. Din pacate grumazul nostru plecat nu se va mai indrepta niciodata. Asa ne-a perceput istoria, asa vom ramane. Iar lucrul asta nu se observa numai pe timp de razbel, ci si pe timp de pace.

Unul din principalele motive pentru care noi ca neam nu vom fi niciodata luati tocmai in serios sau tratati ca niste oameni mari este faptul ca noi insine si unii pe altii nu ne luam in serios. Singura grija a noastra fata de aproapele este cum sa-i inceteze mai rapid capra din viata. Si sunt milioane, ba nu! Catralioane de exemple in acest sens.

Unul dintre cele mai marunte, cele mai lipsite de semnificatie exemple sunt etichetele. E clar ca in ochii strainilor nu meritam etichete in limba noastra la produsele de import. Doar cele care se fabrica aici sub marci de renume beneficiaza de acest avantaj. Restul importatorilor sunt obligati prin lege sa lipeasca de cutia produsului o eticheta cu traducerea caracteristicilor produsului vandut, astfel incat si cei mai putin poligloti dintre urmasii de tarabostes si legionari romani sa desluseasca, fratili meu, ce buchiseste veneticul pe a sa ethicheta colorata.

Carevasazica importatorul neaos, mioritic, da metaforic cu limba pe lipiciul etichetei cu traducerea si o lipeste binisor pe cutia produsului. E, unde lipeste el trebusoara asta?! In 9 cazuri din 10 reuseste performanta de a astupa perfect partea de ambalaj special conceputa pentru deschidere. Astfel incat ambalajele capitaliste de import, gandite special pentru a fi deschise lesne de maini conseumeriste dornice de a ajunge la proaspata achizitie, se transforma, printr-o ironie a sortii si din lenesa nepasare, in aceleasi cutii comuniste cu care au fost obisnuiti ai nostri, facute parca in ciuda cumparatorului, de care trebuia sa tragi cat poti, sa tai, sa ciopartesti, pentru a ajunge la… ma rog, la ce era acolo in cutie.

Si uite-asa eticheta asta cu traducere devine ea insasi o marturie clara a faptului ca noi nu avem cum sa reprezentam ceva pe lumea asta atata vreme cat nu ne pasa unii de altii nici macar atata cat sa le dam celor care platesc un serviciu cat mai bun pentru banii platiti. Iar lantul de la importator pana la degetele frustrate ale unui cumparator care se incurca in scarbavnica eticheta trece pe la 3-4 en-gross-isti si retaileri care ar putea pune ei piciorul in prag, impunand o mai blanda si inteleapta tratare a ambalajului. Da’ de ce? Pentru prostu’ ala care cumpara? Si-asa l-am facut de bani, da-l incolo d-aici!

Asadar iata-mi ritualul. Spun ca ne intoarcem imediat, dau play la piesa, ma asigur ca avem ascultator pe linie pentru cand ne intoarcem, verific repede daca microfoanele sunt inchise, dupa care o zbughesc spre buda. Am un viraj la stanga, o lnie dreapta dupa care inca doua viraje la stanga. Cu inima in gat, imi rezolv problema, ma spal rapid pe maini (ceea ce inseamna ca de foarte multe ori ma oparesc un pic), dupa care reiau sprintul, de data asta usurat. Ajung inapoi in studio cu rasuflarea taiata, facand yoga, pillades si mai stiu eu ce exercitii ca, in cele cateva zeci de secunde ramase pana la reinceperea emisiunii, sa-mi fac vocea sa sune cat de cat normal.

N-am ajuns intr-atat de exhibitionist incat sa ma apuc sa va povestesc cum fac eu pipi seara la radio, doar asa… de florile frasinelului, ale micsunelului sau ale plopului (pour le connaisseurs). Aseara, tocmai cand ma pregateam de linia dreapta, m-am oprit. Sabotaj, urlau muschii mei, cu energia zagazuita in mod neobisnuit. Holul era ud, iar badigardeasa noastra (scuzati femininul ghiolban, dar altul nu-mi da prin minte niciodata), tacticos, stergea pe jos. Eu zic ma scuzati, in timp ce mintea im calcula trasee ocolitoare cu viteza celui mai performant GPS.

Ea, placida, ridica ochii de pe dalele gri pe care la mangaia cu mopul ei alb, bate din gene de cateva ori, zambeste auriu-dentar si-mi zice: “Da’ treci, Dane, linistit. Eu imi fac treaba mea, tu ti-o faci pe a ta. Ce-are?”. Acuma, iata dilema. Secundele treceau, iar ruta ocolitoare era… ocolitoare, na. Plus ca, daca i-as fi refuzat invitatia de pangarire a podelei umectate, poate ca femeia m-ar fi considerat arogant sau… mai stiu eu cum. Asa ca, avand sentimentul unui sacrilegiu am mers inainte.

Cum actiunea pe care o aveam de intreprins mi-a acordat un scurt ragaz de meditatie, am filosofat cinic asupra alocutuinii badigardesei. Cum ar veni… romaneste ashea. Io-mi fac treaba mea cu atata dezinteres si nepasare, incat chiar nu ma intereseaza faptul ca tu mi-o strici. Nu ma intereseaza cat de bine e facuta, important e sa treci sarcina la rezolvate acolo. Mi-am terminat scurta meditatie cu o imagine comica a badigardesei in pozitia Statuii Libertatii, avand in mana mop-ul in loc de flacara, cu smotoceii in jos si cu o flamura a Romaniei aninata de coada. Am intrat, zambind si gafaind concomitent, in studio, cu 12 secunde inainte sa se termine piesa.

Nu fac parte nici pe departe dintre cei care isi urasc iremediabil natia. Patriotismul varat cu genunchiul pe gat in cei cativa ani de comunism in care mi-am tocit pingelele prin scoli nu au apucat sa ma acreasca definitiv. Nu-l urasc pe Eminescu, sunt mare fan Cuza, Bratieni si alti romani destepti. Ma bucur de fiecare data cand vad ca mai facem un pas, oricat de mic, spre recuperarea diferentei umane dintre noi si altii.

Pe de alta parte nu sunt nici fanfaron. Daca as castiga loteria vizelor m-as gandi serios sa plec. Doar pentru asta m-au conditionat psihic parintii mei atatia ani. Doar de-asta si-au cheltuit banii ca eu sa invat limbi straine cat mai multe si cat mai bine. Dar, desi daca ma straduiam probabil ca as fi reusit sa plec, sunt inca aici.

Cu toate astea exista ceva ce nu suport. Ceva ce imi repugna atat de tare incat imi vine sa dau cu bolovanul in dintii ranjiti ai bascaliosului. De ce oare avem noi in noi atata destructivitate incat atunci cand cineva e la ananghie, sau intr-un moment foarte sensibil al existentei, noi sa fim in stare de-un misto. De ce sa strici orice face cineva cu bascalie. Radem de orice, oricine poate fi luat la misto. Noi nu facem niciodata nimic in nici un sens. Nu vrem nimic. Nu speram la nimic. N-avem nici trecut nici viitor. Traim intr-un prezent ranjit si imputit, in care radem unii de altii. “Hai ma, te-ai suparat? Era la misto.”

NU! De fapt nu e la misto. De fapt bascalia este cel mai las mod cu putinta in care romanii sunt in stare sa spuna ca nu le convine ceva. In tara in care impersonalul se foloseste pentru a masca nume de oameni care nu spun, ci “se spune”, care nu cred, ci “se crede”, singura rezistenta de care suntem in stare e bascalia. Misto-ul ieftin si de cele mai multe ori de prost gust.

Imediat dupa ’89 am auzit despre rezistenta anticomunista prin bancuri. Da. Se pare ca asa au gasit romanii de cuviinta sa reziste cel mai bine. Prin bancuri. Desi mistoul si bascalia se fac, ele implica de fapt verbul “a sta”. Ca e greu sa faci misto in timp ce mai faci si altceva. Nu-ti iese cum trebuie. Ce-ar fi sa nu mai facem misto. Ci sa FACEM ceva. Orice altceva. Sa ne depasim conditia de observator hatru si critic, caruia totul ii pute, atotpriceput si atoatestiutor, sa ne suflecam binisor manecutele si sa ne apucam si noi de o treaba?

Bleah! Recitind randurile astea romanul din mine s-a apucat deja sa faca misto. Unde-s micii? Da’ berea? O caterinca, ceva?