Exista idei in jurul carora nu se poate scrie decat o singura carte. Iar asta se intampla de obicei atunci cand e vorba despre o experienta directa a autorului. Sunt sigur ca dl. Bauby n-ar fi vrut in viata lui sa scrie o carte, la fel cum n-avea de unde sa stie ca isi va petrece restul zilelor prizonier al propriului corp inert, paralizat in urma unui atac cerebral.

Locked-in-syndrome il tine paralizat aproape in totalitate. Libertatea lui se rezuma la a clipi dintr-o pleoapa. Sanse de revenire? Aproape inexistente. Cu un alfabet adaptat la bataile din geana, singurul mod de comunicare cu ceilalti, Bauby isi dicteaza cartea unei asistente din spitalul unde este internat.

Cartea este colosala. Plina de suferinta cinica, de umor suferind, de plans, de ras… Are verva omului activ si observatiile fine ale condamnatului la contemplare. Frazele, ca si capitolele sunt scurte. Nu exista fir narativ. Cu toate astea fluturele care reuseste sa iasa din costumul greu de scafandru e atat de frumos, incat nu poti face altceva decat sa stai si sa-i admiri bataile putine si firave din gene.