București. Gara de Nord, linia 14. Ora 17:45. Cald. Cald rău. O căldura de-aia de-ți ia orice strop de vitalitate și îl transformă brusc și irevocabil în lene absolută și despotică. Gara e adormită. Tonele de metal radiază leșin. OLiX și cu mine ne cărăm sculele cu stoicismul cămilelor care traversează Sahara. Niște oameni în tricouri negre ne zâmbesc prietenos printre șiroaie de transpirație. Trenul e tras la linie. Aflăm imediat unde trebuie să mergem, ce avem de făcut. Cu un ultim efort ne depunem “samarele” pe masa din mijlocul vagonului pe care un sticker pompos anunța “Guest DJ’s”.
Am vrut ca Partydul Kiss FM să facă parte din proiectul ăsta de cum aflat despre el. Ana Oprea, de la Zaga Brand, avea nevoie de un MC. În câteva cuvinte și cu niscaiva ajutor de la colegi, am convins-o că are nevoie de Partyd. E bine ca, din când în când, să îți mai părăsești zona de confort și să faci lucruri noi. OLiX și cu mine, în cei aproape șapte ani de când lucrăm împreună, am pus muzică pentru oamenii de pe Pasager, vaporul care face legătura între Tulcea și Sulina (2014), am făcut warmup pentru Roger Sanchez (Life in Color – 2014), am făcut party rock (ComiCon – 2016). De data asta aveam în plan un mix de 13 ore cu muzică soulful, chillout, funky lounge. Mixul era pentru urechile celor dornici și de niscaiva muzică mai liniștită, pe unul din canalele silent disco din tren. Compania a fost una mai mult decât selectă: Golan, Electric Brother, Silent Strike și Dan Basu, The Model, Duro Disco.
Ideea celor de la Beck’s a fost simplă și frumoasă: adunarea unei găști de oameni care să ajungă anul ăsta la Electric Castle într-un fel pe care să nu-l mai uite niciodată în viață: un tren care pleacă din București și ajunge la Bonțida în 13 ore de party continuu.
La plecarea din București atmosfera era tipică pentru un tren care merge departe. Oamenii își puneau bagajele care pe unde puteau, se instalau cât mai comod prin vagoane pe găști, cupluri și bisericuțe, se bucurau de aerul condiționat care își făcea pe cât putea treaba. N-ai fi zis că e party. Un singur lucru era altfel. Erau doar tineri în vagoanele Electric Train. Călătorii mai vârstinici care călătoreau în celelalte vagoane ale garniturii priveau adunătura pestriță de “electric people” cu fețe ușor speriate pe genul: “Iaca, maică, sataniștii!”.
La câteva zeci de minute după plecare, mi-am luat în primire sarcina de gazdă a party-ului și, prin megafonul din dotare, i-am anunțat pe oameni despre ce se întâmpla și ce urma. Schimbarea a fost că, pentru prima bucată de drum, Partydul Kiss FM a fost singurul de ascultat la silent disco, în timp ce mixurile celorlalți au putut fi auzite în ultimele două vagoane, dotate cu boxe din belșug. Primele reacții la vocea mea “megafonată” au fost de curiozitate, poate și vagă ostilitate.
Dar apoi, pe la Ploiești, lucrurile au început să se schimbe. Lumea a început să se plimbe dintr-un vagon în altul, căștile de silent disco au început să aibă mare căutare, berea Beck’s a început să-și facă efectul, s-au legat prietenii, au început glumele, electric people au început să danseze. Am avut ocazia să urmăresc îndeaproape cum se schimbă starea celor din Electric Train, pentru că, din oră în oră, trebuia să fac un tur de vagoane cu un concurs și vești despre ce și cum se mai întâmpla.
Între timp am cunoscut un om tare fain, Oliviu, da la Underground Romanian Sound, care a fost de acord în câteva clipe să ofere o alternativă mai săltăreață pe un alt canal al căștilor de silent disco. Tot la capitolul oameni pe care i-am (re)văzut cu drag îi trec și pe Mirela Șecan, Irina Manole, și Cristian Florea.
Și-apoi, deodată, s-a întâmplat. Eram prieteni cu toții. Probabil am conștientizat cât de mișto erau lucrurile care ni se întâmplau. Evident că nu am reușit să fiu peste tot și să știu tot ce s-a întâmplat. Dar ochii nu i-am închis o clipă toată noaptea. Și n-am văzut nicăieri, nicio clipă, vreo urmă de ceartă sau conflict. Oamenii își făceau loc unii altora pe culoarele înguste dintre scaune, schimbau glume chiar dacă nu se mai văzuseră niciodată până atunci. Ba, dacă nu m-a înșelat pe mine privirea, s-au născut și vreo 2-3 idile în Electric Train.
Nu am mai ascultat până acum vreodată Silent Strike mixând live. Mi-a rupt capul! Genial e omul ăsta. Abia aștept să îl aud din nou.
Oamenii care lucrau la organizarea evenimentului erau, deși dincolo de orice limită de suportabilitate a oboselii, fix în spiritul party-ului. Îmi doresc din toată inima să lucrez din nou cu ei cât mai curând și, dacă se poate, tot în niște condiții din astea “extreme”.
După experiența pe care am avut-o la întoarcerea din Cluj-Napoca spre București cu un tren preistoric care nu avea nici fir de aer condiționat nici măcar la clasa I și care a reușit să adune 155 de minute întârziere, declar cu mâna pe sufletu-mi topit de căldura infernală pe care a trebuit să o suport 13 ore: singurul tren în care mă voi mai sui de acum de bună-voie și nesilit de nimeni este Beck’s Electric Train.
