Pe cuvântul meu de onoare că m-am apucat să citesc “Cronica vieții mele” înainte ca domnu’ Bob Dylan sa fie desemnat câștigător al Premiului Nobel pentru literatură. Și pe același cuvânt că, în timp ce o citeam, am avut parte de cea mai stranie coincidență care implică o carte. A fost cam așa: ședeam eu binișor înfundat în fotoliu la Tucano Coffee citindu-l pe nenea Bob și așteptând ca fiică-mea să termine ora de engleză, când, dintr-odată, îmi dau seama că în boxe, aproape neauzit în zarva cafenelei, răsuna o piesă de-a lui. Abia ce mă oprisem din citit constatând potriveala, că văd ecranul telefonului aprinzându-se: notificare de la CNN că Bob Dylan câștigase premiul. Piesa lui încă răsuna în difuzoare. Așadar îl aveam pe Mr. Dylan peste tot: în cartea din fața ochilor, în telefon, în urechi. Tare, nu?
N-am să fac pe grozavul. Recunosc că eram foarte aproape de a lua decizia drastică de a nu citi volumul doi. “Cronica vieții mele” nu-i autobiografia pe care o așteptam eu, cititor aprig de astfel de cărțulii, urmând sfatul divin al Ancăi Lupeș. Cartea asta nu era ca altele. Părea scrisă așa… cu feeling. De parcă numai un om care era cu adevărat fanul lui Bob Dylan ar fi putut fi captivat de ea. Eu, devorator al oricărei informații despre industria muzicală, voiam mai multe fapte și mai puține descrieri idilico-sentimentale.
Apoi mi-am adus aminte tot de ceva învățat la Anca Lupeș la cursul de Industria Muzicală Explicată: “artist loves fan!” Păi dacă nu pentru fanii lui, atunci pentru cin’ s-o scrie, frățioare?! Așa că m-am calmat și am început s-o savurez ca pe o carte bine scrisă și atât. Iar acum abia aștept volumul doi. Și știți ce? Dacă vreți să descoperiți folkul american al anilor ’50, cartea asta cred că e cel mai bun anuar. La fel de potrivită e “Cronica vieții mele” pentru a lămuri aripile din suflet și relaxarea din creier cu care orice tânăr artist semnează orice hârtie pe care este antetul unei case de discuri mari.
Deși ne-am împrietenit mai greu, “Cronica vieții mele” de Bob Dylan este una din cele mai bune autobiografii pe care le-am citit până acum, acolo lângă cele ale lui Clapton și Quincy. Și îi rog pe nenii de la Humanitas să nu mai aștepte cine știe ce cu volumul doi, că eu unul mi-s nerăbdător.
Puteți cumpăra cartea de aici.
