Dacă ești patron de casă de discuri, s-ar putea să nu îți prea placă lucrurile despre care voi vorbi mai jos. Ele nu-s necunoscute, însă sunt prea rar luate în discuție dintr-un soi de frică pe care niciodată nu am înțeles-o foarte bine. Am promis în articolul de săptămâna trecută, cel despre alegerea unui manager începător sau a unuia cu experiență la început de carieră, că voi explica de ce o casă de discuri nu va fi niciodată un bun manager de artist.
CE FACE, DE FAPT, O CASĂ DE DISCURI
Pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă o casă de discuri, cum a început acest business și cum s-a transformat el în timp, cred ca ar trebui să mă apuc să scriu o carte. Poate, la un moment dat, o voi face. Deocamdată mă rezum la a scrie câteva cuvinte care să ajute artiștii cărora o casă de discuri le pune un contract “360” sub ochi, în timp ce în urechi le toarnă promisiuni deșarte despre-un măreț viitor.
O casă de discuri este, după cum i-o spune și numele, o organizație care se ocupă cu promovarea și vânzarea discurilor. Afacerea asta a funcționat de la bun început după următorul tipar: fiecare label încerca să identifice artiștii cu un potențial mare de succes, le propuneau un contract pe câțiva ani care, pentru niște tineri visători și săraci, părea o mană cerească. Artiștii primeau un avans care să le permită să facă pasul de la amatori la profesioniști (țoale, scule, echipă, instrumente), li se plăteau (tot cu titlul de avans) orele de studio și, mai târziu, atunci când a fost cazul, li se plătea (stați liniștiți, tot cu titlul de avans) un anumit număr de videoclipuri. Aceasta reprezenta investiția pe care casa de discuri o făcea în artistul respectiv. Câteodată se mai presăra și niște publicitate (în orice variană ar fi venit ea, însă tot la capitolul avans). În schimbul acestui avans, artistul se obliga la un anumit număr de albume în anii de contract. Toți banii urmau să fie recuperați de către investitor (casa de discuri, adică) de la artist, din vânzările de discuri. După ce își recuperau toți acești bani, label-urile se angajau să împartă profitul care rămânea cu artiștii, în urma unor procente atent negociate.
EVAPORAREA BANILOR
Pentru că artiști sunt, deh, artiști, iar casele de discuri au în fotoliul de bo$$ oameni de afaceri, contractele, oricât de fair ar fi fost în urma negocierilor de dinainte de semnare, nu erau altceva decât un prilej pentru omul de business să mulgă artistul de cât mai mulți bani. Cel mai simplu mod era acela de a crea o încrengătura fantastică de cifre și birocrație, astfel încât banii obținuți din vânzări să prindă a se învârti precum titirezul între diverse entități, pentru ca, în cele din urmă, în josul celei de nu-știu-câta pagini a unui alambicat raport contabil din care bietul artist nu înțelege nimic, să se ajungă la concluzia că vânzările de discuri nu au acoperit nici pe departe avansul. Că artistul, deși a avut succes, este în continuare dator casei de discuri și că ar fi bine să mai scoată repejor un album ca să se ajungă, în sfârșit, la ștergerea totală a datoriilor și la împărțirea mult-râvnitului profit. Doar că, pentru al doilea album, era nevoie de noi avansuri, care se adunau la datoriile deja existente și uite-așa artiștii intrau într-o vârtelniță din care li se părea (cât aveau caș la gură cel puțin) că e imposibil să iasă.
Unii artiști reușeau să facă bani din concerte și endorsement (publicitate) cât să-și permite să angajeze echipe de management care să plece cu sabia scoasă la re-negocierea contractelor și care să lupte pentru transparența rapoartelor de vânzări (fără prea multe șanse de izbândă). Apoi artiștii lor (că ai noștri încă nu au reușit, iar despre asta promit să scriu săptămâna viitoare) s-au unit în diverse organizații care, cu puterea celor mulți, au reușit să mai taie din aripile cu foame de bani pe care casele de discuri le căpătaseră.
CASA DE DISCURI NU MAI VINDE DISCURI. DECI ÎI E FOAME.
Atenție! Toate astea se întâmplau pe vremea când casele de discuri aveau un obiect de activitate clar definit: adică vindeau discuri (sau casete, sau CD-uri). De câțiva ani buni încoace aceste vânzări sunt palide umbre a ce au fost odată. Unde mai pui că orele de studio s-au ieftinit, după cum s-au ieftinit și echipamentele. Nici videoclipurile nu mai au bugetele exorbitante de acum 15 ani. Cu alte cuvinte, foarte multe din sursele de venit tradiționale ale caselor de discuri au dispărut. Fără să se panicheze, oamenii de afaceri de la conducerea label-urilor s-au adaptat. Au reușit să controleze aproape perfect industria de streaming de muzică, s-o împânzească de intermediari, să achiziționeze acțiuni la mai toate serviciile de streaming majore. Și, evident, și-au diversificat activitatea. Casele de discuri oferă acum servicii complete pentru artiști. Le pot fi manageri, impresari, ba chiar și tour manageri dacă e nevoie. Asta este o mare capcană.
De ce? Păi, dacă ați citit tot ce am scris eu mai sus, răspunsul începe să cam sară singurel în ochi. Casele de discuri au fost mereu organizații care au urmărit strict profitul. Cariera unui artist este, sau ar trebui să fie, un drum frumos care să vizeze în primul rând dezvoltarea artistului și mulțumirea fanului. De multe ori, dacă un artist are o echipă de management dedicată și profesionistă, deciziile pe care această echipă le va lua vor fi unele potrivnice profitului imediat. O casă de discuri nu ar putea niciodată înțelege asta. Dacă i se va da puterea de a alege, casa de discuri va alege mereu banul. De-asta se întâmplă să existe foarte mulți artiști fără identitate. Pentru că o casă de discuri nu are drept obiectiv o creștere sănătoasă a bazei de fani a unui artist, ci vânzările (de orice fel ar fi ele). De-asta vei vedea cântăreți care la primul single cânta rap (că ăsta-i la modă acum), iar la al doilea se apucă de muzică dance (că s-a schimbat curentu’). Am exagerat puțin, dar doar ca să prindeți ideea.
În plus, o casă de discuri va semna foarte mulți artiști. O semnătură nu costă nimic, însă ea leagă un om pe câțiva ani. Și uite-așa nu-l ia concurența. Echipa pe care un label o alocă pentru “management” și “booking” (mă scuzați, dar nu pot să nu trec cuvintele astea între ghilimele cunoscând standardul la care ei fac treburile astea) nu va fi niciodată suficientă pentru întreg portofoliul de artiști pe care care acea casă de discuri îl are. De aici rezultă telefoane la care nu răspunde nimeni, artiști frustrați și depresivi și mult, foarte mult talent irosit fără niciun fel de ezitare.
SCURT CHESTIONAR ÎNAINTE SĂ SEMNEZI
Înainte să semnezi un contract în care lași o casă de discuri să îți reprezinte toate interesele, te rog eu frumos de tot, răspunde-ți singurel sau singurică (nu mi-s misogin, v-am mai spus? :P) la următorul set de întrebări:
1. Ce poate face un label pentru tine și tu nu ai putea face niciodată?
2. Cât te-ar costa să îți faci singur primul clip și să îl lansezi pe Internet?
3. Dacă o organizație care se angajează să îți reprezinte interesele începe colaborarea cu tine obligându-te să semnezi un contract cu care tu nu ești în totalitate de acord sau care are bucăți pe care nu le înțelegi pe deplin, oare este acea organizație demnă de încrederea ta?
CÂTEVA CHESTII DE FĂCUT ÎNAINTE SĂ SEMNEZI
Tot înainte de a semna contractul, ar fi bine să faci unul, mai multe sau toate lucrurile de mai jos:
1. Vorbește cu cineva din industrie. Chiar dacă tu, personal, nu cunoști pe nimeni, nu uita că suntem în era Internetului. Există oameni care îți vor răspunde la întrebări. Documentează-te cine știe cum se învârt rotițele în afacerea asta, asigură-te că omul ăla nu lucrează pentru “dușman” (casa de discuri adică) și scrie-i. Chiar dacă s-ar putea să trebuiască să plătești consultanța pe care o vei primi la început de drum, s-ar putea ca peste câțiva ani să privești banii ăia ca fiind cea mai bună investiție pe care ai făcut-o în cariera ta.
2. Semnează un contract de management cu un om în care să ai încredere. Am dat detalii despre calitățile (câteva din ele, cel puțin) pe care ar trebui să le aibă un manager aici. Dacă vei avea acest contract deja semnat, casa de discuri nu va putea să te oblige să le dai lor și acest aspect al carierei tale, iar tu vei avea un cap în plus care să deslușească ițele contractului.
3. Interesează-te cam cât te-ar costa o campanie de lansare și vezi dacă nu cumva îți este mai la îndemână să faci rost de banii ăștia altfel decât legându-ți cariera muzicală nenăscută încă de cineva timp de un număr de ani. (crowd funding, credit de nevoi personale, sponsorizare, economii personale etc.)
4. Dacă totuși ajungi la masa de negocieri, nu uita că o casă de discuri se va umfla în pene și îți va promite marea cu sarea până semnezi. Nu crede tot ce ți se făgăduiește cu glas mieros. De fapt nu crede mai nimic din partea aia. Caută un artist mic din portofoliul acelei case de discuri și ascultă și varianta lui de poveste. Cel mai probabil va fi una plină de nemulțumiri, dar amăreala lui va contrabalansa perfect dulcegăriile pe care ți le servește label-ul doar ca să pui pixul pe foaie.
5. Caută exemple de artiști români mari care au preferat să facă totul singuri și care au foarte mult succes în continuare. Uite, primul exemplu ți-l dau eu: B.U.G. Mafia.
Nu uita! Trăim în era Internetului, care îți pune la dispoziție TOATE informațiile de care ai putea avea vreodată nevoie. Totul e să ai răbdarea să cauți și discernământul de a alege grâul de neghină.
sursa imaginilor: blog.magnatude.com, ayshbanaysh.com, all4peacenow.com
TOP efectiv. Multumim!