Ziceam săptămâna trecută că un artist are fix fanii pe care îi merită. M-am tot gândit și mi-am dat seama că ne mai lovim cu debla de o problemuță. Ok, are artistul fanii pe care îi merită, da’ de unde pana fanului știm noi care-s ăia? După ce am răsucit gândul ăsta prin propria-mi tărtăcuță preț de câteva zile mi-am dat seama de două lucruri: unu – că e o problemă mai mare decât ar părea la prima vedere – și doi – că sunt cam puțini artiștii de la noi care chiar se zbat să afle răspunsul la întrebarea din titlu.
La o primă vedere ai zice că îl cam caut pe nod în papura digitalului. Cum adică să nu știi tu în “doomiișaișpele” ăsta atât de online care-s oamenii care te plac. Numeri “like”-uri pe Facebook, studiezi demografice, numeri subscriberi pe Youtube, te chiombești un pic la Analytics-urile de acolo. Te uiți atent la ce se întâmplă pe Instagram, Twitter, Snapchat și n-ai cum să nu te prinzi.
De ce un “like” nu e un fan?
Vă mai spun o dată: un click dat pe orice fel de rețea de socializare, platformă de streaming sau aplicație de mobil nu transformă un om în fanul tău. Fanii unui artist sunt cei care sunt gata să îți recunoască, respecte și sprijine munca aproape necondiționat. Fanul este cel pentru care gestul de a cheltui bani pentru artistul preferat este la fel de firesc precum cel de a îi da “share” pe Facebook.
Orice fel de platformă online își vede propriul interes. Astfel încât în orice moment ai dat “like” unei pagini, platforma respectivă, drăguța de ea, vine și îți mai face niște sugestii care s-ar putea să te tenteze. Și poate că omul va ceda pârdalnicei ispite și va “face click” (oare de unde vin expresiile astea de râsul curcilor?) și pe butonul paginii tale. Asta nu înseamnă că l-ai câștigat de fan. Nu înseamnă că omul ăla știe despre tine mai mult decât că semeni cu ceva sau cineva de-i place lui. Și nici că-l interesează în mod deosebit ceva din ce ai tu de zis sau de vândut. Înseamnă, la modul rece și pragmatic, o fracțiune de secundă din viața cuiva, o clipită pe care omul ți-a făcut-o cadou, dar care pe acel om nu l-a costat nimic. Și nici nu-l obligă la aproape nimic. Poate, din când în când, să întâlnească o postare de-a ta în timeline-ul lui.
Oamenii pot veni la tine pe pagină pentru că au aflat despre o bucată mai mică sau mai mare din ceea ce ești tu ca artist. Ai pus un filmuleț haios cu câinele tău sau o poză cu nurii proaspăt achiziționați de la vreun chirurg estetician faimos, te-ai umplut de like-uri. Pentru că omul vede postarea, îi place și se hotărăște să te răsplătească pentru că l-ai amuzat, excitat sau emoționat. Răsplata e clipita mokka din viața lui despre care vorbeam mai sus. Asta nu înseamnă că el ar scoate 50 de lei din buzunar ca să te vadă pe tine în concert, chit că ai cânta cu nurii la vedere și cățelușul între ei.
Nu-s extremist. Evident că un om care a dat like paginii tale este cu un pas mai aproape să-ți devină fan decât unul care nu știe că exiști. Dar între like și fan e cale lungă.
Cine n-are fani, a belit-o!
Succesul poate veni în multe feluri. Cel mai periculos este cel venit repejor, pe neașteptate. Prima ta piesă, țac-pac a intrat la radio. Începi să cânți pe ici, pe colo. Bum! Al doilea single e și el la radio. Te ajută zeul discordiei și ajungi în paginile vreunui tabloid cu vreun subiect de-ăla bombă de-rămâi-prost-de-tot-dacă-nu-dai-click-ca-să-citești-mai-multe-despre-nimic. Poate te invită lumea și pe la vreo emisiune tv, unde să vorbești despre ce s-a întâmplat. Plus că mergi pe la un matinal sau două să dai din buze în timp ce noua piesă e cu play din regie.
Impresarul crește prețul, cântările încep să fie mai multe, îți cumperi o mașină, haine de firmă. Ești pe calea cea bună, așa-i? Păi nu prea e. Pentru că în secunda asta tu nu ești tu. Ești cine vrea radioul să fii. Ești cine îi convine televiziunii și cine îi tună tabloidului. Ai oameni care vorbesc despre tine cum cred ei de cuviință, care iau decizii pentru tine. Și toți oamenii pe care îi atragi așa sunt acolo pentru ceea ce cred ei că ești. Dar tu cine ești de fapt? Ai apucat să afli?
Apoi toți oamenii care înainte te băgau în seamă te uită brusc. Piesa ta nu mai e pe “trend”, nu sună actual. Scandalul tău s-a fâsâit. Tabloidele devorează acum altă halcă zemoasă de carne proaspătă. Cântările scad în număr, apoi în preț. Încetișor dispari din peisaj fără să înțelegi exact de ce. Că doar ai făcut totul ca la carte, așa cum trebuia. Ai dat banii pe piesă, ai semnat contract cu o mare casă de discuri, ai apărut unde trebuia, ai zâmbit frumos când trebuia, ai fost la radio. Și acum nu mai ești nimic. Pe românește: ai belit-o!
De ce? Pentru că n-ai fani, ci ai reușit să captezi o vreme atenția oamenilor care ascultă un post de radio (sau mai multe), a celor care citesc un tabloid (sau pe toate), a ălora de se uită la “Neața!” (că alt matinal relevant nu mai există care să invite artiști).
SĂ AI FANI E TREABA TA!
Și treaba asta nu are aproape nimic de-a face cu mass-media. Relația dintre tine și fanul tău se clădește treptat și direct. Uitându-te în ochii oamenilor la concerte, băgându-i în seamă și ținând cont de părerea lor, adresându-te lor direct și răspunzându-le (da, fiecăruia din ei) atunci când îți spun ceva, făcându-i să se simtă speciali, diferiți de alți oameni, bucurându-le viața cu muzica ta, cu aptitudinile tale pe care ei le admiră, arătându-le o parte din magia ta, evoluând odată cu ei.
Fanii tăi nu-s cei 15.000 din publicul de la zilele unui oraș sau de la un festival al mustului obosit. Fanii tăi sunt cei 30 de oameni care au plătit bilet ca să te vadă pe tine cântând. Iar când piesa nu mai e la radio, tabloidele și televiziunile te-au uitat și viața redevine reală tu rămâi cu acei 30 de oameni. Doar că atunci, din păcate, frustrarea-i prea mare, aproape la fel de mare ca și ratele pe care le-ai făcut când “mergea treaba”. Ești prea supărat pe viață și prea înglodat în datorii ca să o mai iei de la capăt. 30 de oameni nu îți ajung nici pe-o măsea, deși, paradoxal, asta e valoarea ta reală.
Am văzut foarte mulți artiști mari din România care nu înțeleg unde au greșit. Și cel mai trist lucru e că nimeni nu le spune.
sursa imagini: Mike Gingerich, Sonicbids Blog
