Am fost, în weekendul de tocmai s-a încheiat, în Spania. M-am întâlnit acolo cu un amic român pe care îl cunosc din 2012. E om mare. La propriu. Imens e. După vorbă și după felul în care se poartă te prinzi imediat că e un om care n-a prea chiulit la școala vieții, care i-a lăsat câteva semne “de bună-purtare” pe ici-colo. M-a surprins să-l văd calm. Calm de tot. Nu că aș fi fost eu martor la cine știe ce mostră de temperament vulcanic la vreuna din întâlnirile noastre anterioare, însă tipul chiar era de un zen absolut. El însuși mi-a spus că e incredibil cât de mult l-a calmat traiul în afara României. Că în țară era mereu un vulcan gata să erupă câte-un pumn în fața oricui i se punea de-a curmezișul și că, imediat după ce s-a mutat și a văzut că oamenii pot fi și amabili și politicoși unii cu alții, a uitat de furia mocnită care-i era tovarășă de viață.
Tot în weekendul ăsta am citit pe Facebook, amuzat și contrariat, vâlvătaia stârnită de niște chestii spuse de Tudor Chirilă în emisiunea “Vocea României”. S-au aprins, măre, artiștii câtă frunză și iarbă. Și dă-i și scuipă venin și noroi spre Chirilă, spre muzică, spre “Voce”, spre televiziune, spre mainstream spre… mă rog, spre orice și oricine.
Recunosc din capul locului că nu am văzut fragmentul de emisiune despre care vorbește lumea și că nu cred că am reușit să citesc toate statusurile și comentariile pe care le-a generat Tudor, deși m-am străduit să caut cât mai multe. Și-am găsit, neicușorule. Am găsit căcălău.
Tudore, o cam zbârciși
Ce am reușit să fac este să citesc de trei ori statusul pe care Chirilă l-a publicat pe Facebook ca explicație pentru ce a zis el în emisiune. Esența mesajului e bună, zic eu. Pe cuvânt! Omul nu face altceva decât să le zică participanților la emisiunea din al cărei juriu face parte să se apuce de compus. Cât mai repede. Ăsta e un sfat de calitatea “prima-ntâi”. Pentru că, după ce îți antrenezi vocea, după ce îți dai seama ce vrei să le cânți oamenilor, nu există modalitate mai bună de a găsi cel mai bun cântecel decât aia de a ți-l scrie singur. Ia mai citiți o dată mesajul lui Chirilă (ăla de pe Facebook) având ideea asta în cap. Așa-i că nu mai e chiar atât de otrăvit?
Unde cred eu că se putea lucra un pic este la capitolul ambalaj. Chirilă este un personaj sangvin. Ok. L-a luat gura pe dinainte și a călcat o țâră pe bombeul artiștilor de coveruri (și n-am zis lăutarilor, pentru că eu chiar îi consider pe oamenii ăștia artiști – am și scris despre asta). Asta s-a întâmplat în emisiune, unde avea scuza vorbei rostite la cald. Era loc după aia de un “Stați, bă, calmi! Ce v-aprindeți așa? Ho, că n-am vrut să mă iau de voi! Poate-am fost io prea dur, da’ vorbeam de cuopchiii ăștia și de viitorul lor, nu de boșorogii de voi!”
Dar el a preferat să continue bălăcăreala, susținându-și afirmația cu niște argumente pe alocuri atât de șubrede, încât mă întreb dacă nu-l pufnește și pe el râsul. Statusul lui de pe Facebook a adus vreo doi-trei baloți de paie peste focul ăsta care a izbucnit total aiurea. Eu înțeleg că e Tudor are imaginea lui de rebel deștept de construit și conservat într-un mod care e, așa cum am mai spus-o și altă dată, consecvent și lăudabil. Da’ asta nu-l plasează mai presus de greșeală. Iar dacă el, vulcanic și enervat, nu vede când o apucă prin păpurișul care-l expune la hatereală generală, e datoria celor din jurul lui să-l anunțe. Așa cum e datoria lui să-i asculte, că de-aia a avut încredere să-i angajeze.
Tot ce a urmat din punctul de vedere al comunicării pe tema asta este total lipsit de relevanță. S-a dat liber la noroi. Iar noi, românii, iubim luptele cu noroi. Le iubim mai ales când noi avem ocazia să stăm cuminței (și, dacă se poate, anonimi) pe margine și să aruncăm în ăla pe care viața sau propria-i gură spurcată l-a aruncat în bătaia vrajbei noastre.
Cântăreți ai României, învrăjbiți-vă!
Trecând acum la tabăra “aruncătorilor”, n-am să intru în cine știe ce detalii. Nici citate n-am să dau, pentru că le puteți găsi voi singurei. Sunt peste tot. Voiam de mult timp să scriu un articol despre trupele de coveruri și nu știam de unde să-l apuc. Aveam prea multe chestii de spus. Acum știu. Vine și el, lunea viitoare.
Ce nu înțeleg eu deloc, bă, da’ deloc, este de ce s-a așezat brusc coșcogea roiul de muște pe atâtea căciuli. Mai ales că-s căciuli purtate de oameni pe care îi cunosc, oameni care sună beton pe scenă, care știu să facă atmosferă și party, oameni care au făcut și fac bani mulți (de multe ori mai mulți decât “artiști” consacrați) din meseria lor, de artist de coveruri. Ba, încaltea, unii din ei sunt și oameni care studiază permanent finețurile teoriei muzicale sau ale ingineriei de sunet, compun muzică pentru advertising, compun pentru alți artiști. Cu unii din ei am stat la taifas mai de mult și mi-au spus și ei că s-a aglomerat prea mult piața de coveruri din tărișoara noastră și că sunt prea mulți “d-ăștia micii”, zămisliți de emisiunile tv, care se vând atât de ieftin, încât strică prețul. Carevasăzică, pe partea economică, avea dreptate Chirilă, da’ etic nu!? Sau cum?
Eu, în locul vostru, ditamai trupe de coveruri, aș fi mustăcit un pic văzând agitația creată. Apoi mi-aș fi văzut de treabă. Era clar că nu despre voi era vorba, că nu la voi se referea Chirilă, că nu cu voi vorbea. Bine, aveți dreptate! Nu era foarte clar, ‘fincă a dat-o el în bălării. Și nici nu s-a străduit vreun pic să clarifice lucrurile, ci mai rău a agitat apele. Așa-i! Mai ales la aia cu cluburile care nu dau drepturi de autor pentru piesele cântate am râs. Am râs mult. Da’ zău că nu merita să vă enervați.
HAI SĂ NE VEDEM DE TREBURILE NOASTRE
Ce face și ce zice Tudor Chirilă la “Voce” e treaba lui. Câte trupe de coveruri poate duce patria noastră e o chestie ce va fi dovedită de economia noastră liberă și șubredă. Dacă “Vocea” e un show de televiziune prost sau bun, doar audiențele o pot demonstra. Dacă să cânți coveruri e bine sau rău, asta ține de fiecare artist în parte.
Un singur lucru nu se poate însă tăgădui deloc: ca artist, e bine să înveți să compui muzică dacă vrei să-ți crești șasele de a avea succes de durată. Cu asta e toată lumea de acord. S-ar putea să nu-ți iasă, să nu fii făcut pentru asta, dar e bine să încerci. Și e bine să înveți cât mai mult despre meseria ta.
Cât despre discuția interminabilă despre artiști de coveruri, lăutari (asta e de la Florin Grozea, de acum ceva vreme), ce se întâmplă cu concurenții la talent show-urile din România, ea e doar o manifestare a vrajbei care mocnește în fiecare din noi.
Vrajba asta care ne face să claxonăm mereu pe stradă, care ne face să ținem flinta cu înjurături mereu încărcată, care ne face să așteptăm cu nerăbdare să sorbim cu nesaț înfrângerea sau greșeala oricui – prilej de comentarii, de bășăcălie, de vorbe de clacă. Și în toată vrajba noastră mocnită uităm de ceva înspăimântător de important: să ne vedem fiecare de treaba noastră.
E cazul să ne dăm seama că trebuie să ieșim urgent din “turma lui rupe-ți-ai gâtu‘” și să ne vedem fiecare de ale noastre. E drept că nimeni nu ajută să învățăm să fim oameni cumsecade: nici școala, nici societatea. Dar ca să schimbăm asta, e nevoie să ne ajutăm unii pe alții să deprindem meșteșugul greu de a fi oameni de omenie. Să avem încredere în noi înșine, în ceea ce facem. E necesar să credem în oameni. Să construim, nu să înseilăm.
Singurul lucru echilibrat pe tema asta l-am citit la Cornel Ilie pe Facebook. El mereu reușește să se exprime mai concis decât mine:
“Creatori vs trupe de cover vs instrumentiști vs artiști originali vs artiști wannabe vs mainstream vs underground = nu interesează pe nimeni, din niciun public, orgoliile si frustrările.
Cântați ce vreți, cum vreți, ce va place, cum va place, care cum poate mai bine si mai din suflet.
Ca iar ne plângem ca nu respecta oamenii industria asta muzicală. Pai normal, dacă văd cum isi dau in cap unii altora pe nimic si din nimic.
Succes.”
