Da’ noi mai traim?

De ceva vreme incoace tot rumeg la ideea asta de post, fara sa pot sa gasesc o modalitate de a o nota non-apocaliptica. Sau macar una cat de cat lipsita de pesimism, Nu de alta, dar am bagat de seama ca, de la o vreme incoace, din cand in cand, imi mai scapa cate una din asta nasoala la adresa noastra de bipezi care suntem.

Si nu stiu, sincer sa fiu, nici de ce-mi vine, nici cum sa fac ca s-o mai indulcesc putin. Asa ca io-te dom’le ce crez io. Ca noi, in halul de sapiens in care suntem acum, avem o mare problema cu adevarul. Ala clar, palpabil, al omului de langa noi. Meteahna asa a noastra nu-i de azi de ieri. Ca, din cate am inteles, inca de prin Neandethal, stramosii nostri, confortabil amplasati la jumatatea distantei dintre om si maimuta, gaseau tot felul de ierburi care sa-i faca sa fie mai veseli, mai activi, mai sociabili decat le-ar fi dat ghes mediul inconjurator sa fie la un moment dat. Ceea ce pe vremea aceea era doar ceremonial, doar rit, deci se intampla rar, cu timpul a devenit obisnuinta. La un moment dat, cam pe vremea lui Sherlock Holmes, la farmacii, pe langa leacuri, gaseai si opiu. Absintul cel halucinogen era vandut pe tejghea la carciuma si Dumnezeu stie ce erau oamenii in stare sa fumeze pe vremea aia. Cu toate astea, saracia lucie in care se scaldau cei mai multi oameni a fost oarecum prohibitiva fata de astfel de incercari de scapare din adevar. Plebeii se multumeau, ieri ca si azi, sa-si bea mintile, consumand diverse posirci.

Cum industrializarea a adus (cam la orice) o varianta noua, sintetica, mai puternica si mai ieftina, fuga de realitate a devenit mult mai accesibila. Alcoolul produs la scara industriala a putut fi cumparat acasa. Au aparut pastile pentru orice, care luate in exces produc stari de oricare. A aparut televizorul, care te tine tintuit cu ochii intr-o cutie in care se intampla lucruri care nu te privesc, dar pe care le privesti tocmai pentru ca nu te afecteaza. Calculatorul si-a adus si el, imediat, aportul la galopul care ne-a indepartat si mai mult de viata, asa cum ne-a dat-o mama fiecaruia dintre noi. La inceput cu jocuri simple, apoi cu infinite vieti paralele din realitati virtuale, suntem acum in stare sa stam comod pe un scaun de birou si sa fim pe rand amirali, antrenori de fotbal, mari eroi din lumi fantastice, cuceritori iscusiti ai unor demoazele la fel de cuceritoare. Putem iubi, uri, omori, fara niciun risc.

Iar in weekend, atunci cand ne dorim sa traim putin „cu adevarat”, ne aruncam in hrube in care muzica urla descurajator la comunicare, mergem la teatru ca sa vedem, pe viu, povestile altora. Sau la cinema… sau jucam un joc de societate in mai multi. Nu trebuie sa ma vedeti acum ca pe unul din cei doi batrani din Muppets, care, cu fruntea incretita si cu vocea gajaita, haraie un dezaprobator „pe vremea mea”, mai ales ca, prin natura meseriei mele sunt un furnizor de fuga din realitate. Basca faptul ca scriu acest post de pe laptopul meu legat la virtual in sala de asteptare a unui aeroport, tocmai ca sa fug de realitatea care m-ar obliga la tacere (ca de obicei calatoresc singur) si observatie (exercitiu obositor).

Evident ca orice realitate, in afara de cea… reala, este mai buna, pentru ca n-ai nimic de pierdut. Euforia bachica se incheie, la fel si jocul pe calculator, la fel si conversatia pe mess. Ai o plasa de siguranta, care in viata de zi cu zi iti lipseste.

Dar daca noi suntem iremediabil nemultumiti de realitate, de adevarul in care ne-am nascut si, pana la noi descoperiri, suntem nevoiti sa traim… Daca inca de pe vremea cand ne bucuram ca reusim sa facem focul, noi am cheltuit timp si energie pentru a fugi din viata asta, atunci o fi ceva fundamental gresit la noi? Ca doar nu putem spune ca e ceva gresit la lume. Am fi precum nebunul care ruleaza pe contrasensul unei autostrazi facandu-i pe toti ceilalti sariti de pe fix. Solutie, cu siguranta ca nu exista. Daca stai sa analizezi evolutia fugii noastre de realitate, ajungi, din nou, la concluzia scenaristilor din Wall-E, care ne vad la un moment dat total iesiti din circuit, fiecare in globul nostru de cristal. Nu spun ca asta e un lucru rau. Insa nu m-ar deranja ca niste oameni destepti sa zica la un moment: „da dom’le, asta-i calea de urmat.” Ca sa stim si noi… Mai traim? Mai tastam? Mai prizam?

    1. bek00letz 26 februarie 2010
    2. porcofon 26 februarie 2010
    3. alextorex 26 februarie 2010
    4. danfintescu 26 februarie 2010
    5. OanaRadu 26 februarie 2010
    6. danfintescu 27 februarie 2010
    7. Edvigia 27 februarie 2010
    8. OanaRadu 27 februarie 2010
    9. danfintescu 27 februarie 2010
    10. Edvigia 27 februarie 2010
    11. Edvigia 27 februarie 2010
    12. camil 28 februarie 2010
    13. danfintescu 28 februarie 2010
    14. Edvigia 28 februarie 2010
    15. danfintescu 1 martie 2010
    16. RCN 3 martie 2010
    17. Silent Enigma 15 martie 2010
    18. danfintescu 18 martie 2010
    19. Silent Enigma 18 martie 2010

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.