Am mai citit câteva cărți despre hip hop la viața mea, începând cu una despre Jay Z pe care o recomand cu drag oricui și terminând cu una destul de profundă din punct de vedere socio-politic, pe care o recomand doar pasionaților de fenomenul hip hop.
Cert e un singur lucru: muzica rap nu pleacă nicăieri. E bine ancorată în prezentul nostru, a înfipt cârlige adânci în mai toate genurile muzicale pe care le poate cineva auzi în zilele noastre și, cel mai important, a reușit să scoată bani din orice piatră seacă mai abitir decât orice alt gen muzical.
“The Big Payback: The History of the Business of Hip-Hop” o ia de la început, de când oamenii care descopereau rapperi pe la party-uri se gândeau cum naiba să poată să înregistreze ceva atât de viu și de spontan, trece prin niște țepe majore pe care frățiorii și le-au dat unii altora, prin niște etape cu destul de mult sânge pe pereți și ajunge la anii prezentului, în care se fac afaceri cu atâtea zerouri în coadă de te ia amețeala.
E o carte cu mult mai puțin business și mult mai multă poveste decât mă așteptam, însă “The Big Payback: The History of the Business of Hip-Hop” n-avea cum să fie altfel. Dan Charnas, autorul ei, nu e un om de afaceri pursânge, ci jurnalist și om de comunicare. Și, la câte știe despre domeniul ăsta, mi se pare absolut normal să vrea să spună povestea.
În românește să nu v-așteptați să găsiți cartea asta pe undeva în vreun viitor apropiat sau depărtat. Dar pe Kindle o găsiți aici.
Citatele mele preferate din “The Big Payback: The History of the Business of Hip-Hop” sunt*:
“‘Se pare că muzica rap va influența muzica pop pentru mulți înainte,’ zicea Fox. “Are o putere extraordinară de a rămâne actuală, pentru că lasă oamenii obișnuiți să-și exprime idei la care țin într-un limbaj care le e apropiat.”
“Quartertone înțelegea că problema cea mai mare a muzicii rap nu era muzica, ci imaginea pe care rap-ul o avea în mintea multor oameni.”
“Asta era o treabă tipică la Def Jam, unde prejudecățile tipic americane despre rasă erau întoarse pe dos. The Beastie Boys erau o trupa Albă de rap, cu un DJ Negru și un manager Negru, care avea un locotenent evreu-american Alb. Albumele lor de hip-hop sunau de parcă erau făcute de Negri, însă erau produse de un Alb și programate de un Negru unor directori de playlist Albi.”
* traducerea îmi aparține
