Am citit niscaiva (auto)biografii în ultimul timp. Dar, scuzați-mi incultura, nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să îmi plimb ochii peste istoria vieții unei companii sau, ca în “Ticket Masters”, a unui model de business. Tre’ sa recunosc că nu e o carte ușor de citit. Nu pentru că ar fi scrisă greoi, ci pentru că e nevoie să afli o grămadă considerabilă de informații deloc palpitante doar ca să înțelegi principiile de bază și contextul istoric în care a apărut un anumit model de business.
Pe de altă parte, are cartea asta niște capitole pe care le-am citit cu sufletul la gură de zici că eram în toiul unei bătălii din Sven Hassel. Pentru că, dragii mei, bucățile astea de carton pentru care se luptă toată lumea – unii să le vândă, iar cei mai mulți să “facă rost de ele” – au o istorie cu mult sânge pe pereți. Și să știți că sintagma “sânge pe pereți” n-am folosit-o doar ca pe o metaforă.
Foarte multe am aflat despre The Grateful Dead, care sunt străbunicii artiștilor DIY de azi. Pearl Jam mi-au fost eroi timp de câteva capitole, apoi au dat-o pe lăcomie și lașitate. Și a mai fost o trupă de care noi n-am auzit p-aci, prin Dacia Felix: String Cheese Incident. Băbăiatule! Roacherii ăia chiar au avut sânge-n instalație. Da’ cea mai mare dezamăgire am avut-o când am aflat că de multe ori cei care dau bilete spre vânzare bișnițarilor (a se citi site-uri și servicii de revânzare de bilete) sunt artiștii înșiși. Motivul? Lă-co-mi-e! Ei dau niște nume acolo. Da’ jur că refuz să cred că informația asta e adevărată. Măcar nu toată. Vă rog eu! Mult!
Concluzia-i simplă: Dean Budnick – “Ticket Masters: The Rise of the Concert Industry and How the Public Got Scalped” e o carte care îți cam schimbă perspectivele. Eu vă pot spune doar că, deși mă mai pricep cât de cât la rotițele care se mișcă pentru ca un concert să fie catalogat drept un succes, după ce am citit cartea asta nu o să mă mai emoționez niciodată când un mare artist stă cu lacrimi în ochi și mulțumește unui stadion plin. O fi și plăcerea de a cânta în ochii ăia umezi, da’ e și lăcomie, frustrare pentru procentele negociate, frică, orgoliu și câte alte mizerii nu se-adună în jurul bucății ăleia de carton de-i zice bilet de concert.
Carte citită, evident, pe Kindle. Că-n România nu prea cred să se traducă si editeze prea repede. O găsiți aici.
Citatele mele preferate din “Dean Budnick – ‘Ticket Masters: The Rise of the Concert Industry and How the Public Got Scalped'”*
“Când arta are succes, ea devine în mod inevitabil o afacere.”
“Oamenii de vânzări buni sunt optimiști. Eu asta am învățat din experiența profesională a tatălui meu. Când ai 60 de ani și dai faliment, s-ar putea s-o cam iei pe arătură. Dar taică-meu, în ziua imediat următoare, avea o idee clară despre cum avea să producă următorul său milion.”
“E o mentalitate corporatistă. Artistul devine motivul pentru a vinde bere, pentru a vinde locuri de parcare.”
“Între 1996 și 2003 prețul mediu al unui bilet de concert (în S.U.A. – n. tr.) a crescut cu 82%. Prin comparație, cel al unui bilet la un eveniment sportiv, la teatru sau la film a crescut în aceeași perioadă cu 21%, în timp ce Indexul General al Prețurilor a crescut cu 17%.”
“…artiștii sunt cei care dețin adevăratul monopol. Deși s-ar putea ca treaba asta să sune ca de pe altă planetă pentru majoritatea consumatorilor, motivația ei ajută mult la înțelegerea complicatului dans care este industria muzicii live. Există o singură Dave Matthews Band; există o singură Madonna – ceea ce înseamnă că un promoter nu are opțiunea de a alege între acești Rolling Stones și ceilalți Roling Stones.”
“Cheia succesului în industria biletelor nu e abilitatea de a face rost de bilete. Ci aceea de a le vinde.”
“Există întotdeauna locuri libere. Nu există un show cu adevărat sold out.”
*traducerea îmi aparține
