Muzica, aidoma oricărei alte forme de artă, nu are o explicație logică pentru care ea a apărut. Nu a umplut vreo nevoie a animalului om fără de care viața, la nivelul ei biologic, n-ar fi fost altfel posibilă. Prin simpla ei existență, muzica dovedește faptul că suntem (sau ar trebui să fim) mai mult decât animale, apărute cu unicul scop de a-și perpetua specia, după cum foarte bine sesiza bărbosul (cu “b” mic pentru că despre Darwin vorbesc aici). În timp ce încerca să inventeze o metodă prin care informațiile să fie transmise de la un om la altul și altfel decât prin viu grai, stră-strămoșul nostru se dădea de ceasul morții să găsească și o metodă prin care un căntecel să poate fi notat astfel încât să fie cântat de fiecare dată la fel de fumos. În mod cât se poate de evident, treaba asta le-a ieșit până la urmă. Și uite-așa, în zilele noastre, muzica este matematică. Se învață la școală, are niște reguli clare pe care, dacă le urmezi, nu ai cum să nu sfârșești prin a compune sau a interpreta muzica. Acuma… cât de bine îți iese îndeletnicirea asta, e o cu totul altă poveste.
Vi se pare că am luat-o prin păpuriș? Vă invit să aveți “puțintică răbdare, monșer”ilor, că imediat răzbesc în prezentul neguros. În timp ce veacurile își vedeau liniștite de treabă, compozitorii s-au cam plictisit să urmeze aceleași reguli pe care muzica le tot avea, astfel încât s-au apucat să le încalce. Lucrul ăsta nu s-a petrecut doar în muzică. Fenomenul a apărut cam peste tot în artă. Mă refer la momentul în care totul s-a abstracționat. Pentru cei care și-au pierdut puțin reperele, ne aflăm aici în epoca în care televiziunea înca nu apăruse, iar radiourile își trăia adolescența. Cam pe atunci am ajuns cu mica mea divagație introductivă.
Epoca modernă a adus o multitudine de modalități în care oamenii au început să asculte muzică, de cele mai multe ori fără să vrea. De la coloanele sonore ale filmelor până la Împăratul Internet, muzica a început să fie peste tot. De foarte multe ori (ca atunci când stăm de vorbă într-o cafenea sau atunci când conversăm în timpul unui pauze publicitare la televizor) noi nu ne prindem că ea e lângă noi. Dar asta nu înseamnă că nu o percepem la nivel afectiv. Cert este însă că s-a creat o asemenea cerere pentru muzică, încât nu numai oamenii foarte înzestrați pentru asta s-au apucat să-și câștige existența din ea. În plus, pe lângă ei, cei care compun și cei care cântă, au apărut o sumedenie de alte profesii menite să ușureze existența artiștilor și să ajute muzica lor să ajungă cât mai repede și ușor la cei care au “nevoie” de ea, adică la public. E, de aici încep problemele.
Acest sistem, deși s-a perfecționat mult în ultimii câțiva ani, este departe de a fi desăvârșit. Într-o lume perfectă, fiecare om n-ar trebui să asculte decât muzica pe care-i place să o audă, corect? Ei bine, asta nu este încă întru totul posibil decât dacă stai cu căștile gadget-ului tău de redat muzică permanent înfipte în urechi. Altfel, un pic nedorit de muzică tot reușește să ți se bage pe gât. Din picul ăsta nedorit o mare parte este muzică proastă. Ce e muzica asta proastă, de fapt? E cea care nu ne place. Problema este că niciun om de pe lumea asta nu va recunoaște vreodată că îi place să asculte muzică proastă. Dacă mie îmi place John Coltrane, pentru mine asta înseamnă muzică bună. Dar cu siguranță că jazzul lui îl va face să strâmbe disprețuitor din gură pe un fan declarat al lui Tămaș. Iar Coltrane și Tămaș vor provoca un val de greață unui adolescent furios, fan Skrillex sau Napalm Death. Concluzie evidentă: muzica bună e aia de ne place, în timp ce muzică proastă e tot ce nu ne place.
Booon! Dar de unde reacția asta violentă la muzica “proastă”, adică aia de nu ne place? Pentru a lămuri acest aspect al unei prea spinoase probleme, voi recurge la o comparație pentru care îmi cer de pe acum scuze muzicii. O voi pune în aceeași oală (sic!) cu mâncarea. Pentru că, așa cum toți avem muzică de nu ne place, tot așa, cu mici excepții, avem și mâncăruri pe care nu le suportăm. Eu, de exemplu, nu pot hali deloc pește sau orice alte fostă vietate, gătită în orice fel, care și-a trăit traiul în apă dulce sau sărată. Alții nu suportă mărarul, oțetul, mazărea sau ciocolata amară. Când nu ne place un anumit fel de mâncare, viața-i simplă (după ce ajungi la vârsta la care nu te mai îndoapă bunici și părinți): nu mănânci chestia aia. Niciodată! Nici picat cu ceară.
Ei bine, cu muzica nu-i chiar așa. Pentru că, dacă poți refuza o farfurie cu ceva ce nu-ti place neam să bagi în burtă, nu la fel se întâmplă cu o anumită piesă pe care o auzi când ieși în club cu prietenii sau pe care o asculți la radio într-un loc în care nu poți schimba postul. Asta, ducând comparația noastră mai departe, poate un pic prea departe, ar fi echivalent cu cineva care te-ar îndopa cu o porție din felul de mâncare pe care îl urăști, când nu ți-e foame. De-asta muzica “proastă”, adică aia de nu-ți place, naște adeseori sentimente mai puternice decât aia care te aduce în extaz. Suntem mult mai înverșunați împotriva genurilor muzicale pe care nu le suportăm, decât am manifesta vreodată pasiune pentru cele care ne plac.
DAR, dragii mei, vă invit să conștientizați că muzica pe care voi o găsiți proastă poate fi cea mai bună pentru alții. Și la fel cum eu, cel care nu mănânc pește niciodată, nu mă apuc să scuip, să înjur și să bat amatorii de astfel de bunătăți, la fel de normal ar fi să procedăm la fel în cazul muzicii. Însuși faptul că piesa pe care noi o ascultăm, dar nu ne place, a ajuns să fie pusă într-un club unde lumea dansează pe ritmul ei, difuzată la un post de radio sau tv pentru care audiența înseamnă bani, folosită pe post de fundal la o reclamă înseamnă, de fapt, că niște oameni care au cunoștințe muzicale peste medie au hotărât că acea piesă este, din punctul de vedere al calității muzicii, bună. Cu alte cuvinte, fiecare bucățică de muzică pe care o ascultăm a făcut subiectul analizei unui grup de oameni care a hotărăt că este BUNĂ pentru o anumită parte a lumii, pentru o anumită felie de public. Cel puțin teoretic, muzica proastă nu are cum să ajungă la public. Cel puțin nu la un public larg. Faptul că nouă nu ne place, faptul că noi zicem că e muzica proastă, asta nu înseamnă că ea nu va fi bună pentru alții.
Singura metodă după care calitatea muzicii poate fi judecată, poate, este succesul. Și nu mă refer la cel imediat. Ci la cel de peste ani. Doar cei care vor fi maturi peste 20 – 30 – 40 – 50 de ani acum încolo vor da, prin selecția lor de muzică, valoare pieselor pe care noi le aplaudăm sau le înjurăm azi. Hai să fim sinceri: “We Will Rock You” ne face pe toți să ne ridicăm de pe scaun și să dăm din mâini și din picioare. Asta este, cu siguranță, o piesă bună. Până atunci vă invit să fiți mai toleranți cu muzica pe care voi nu o suportați, dar care face alți oameni să se bucure, să danseze, să se distreze.
Iar mie vă rog să-mi permiteți-mi să cred că titlul acestui articol e adevărat: nu există muzică proastă.
