As vrea sa spun de la inceput ca nu ma numar printre cei care uita faptul ca regizorii romani au creat un raft de premii (deloc putine sau lipsite de importanta) vanzand strainilor lucruri care noua, celor din patrie, ne sunt atat de firesti incat le trecem de cele mai multe ori cu vederea. Nu cred ca am caderea sa comentez daca asta e de bine sau de rau din punct de vedere etic, insa n-am cum sa nu ma bucur, roman fiind, de faptul ca reusim de cativa ani sa ne afirmam intr-un domeniu atat de important pentru imaginea unei tari cum este filmul.
Nu va asteptati la o recenzie cu totul obiectiva. Ii cunosc personal pe cativa din cei care au muncit la acest film, le stiu evolutia… e tare greu sa ignor asta. De Bogdan Dumitrache, Barbu (in film), ma leaga o prietenie de mai bine de 10 ani. Astfel incat, daca devin, poate, prea sentimental pentru gustul vostru sau pentru halul in care v-am obisnuit sa scriu, iertaciune!
Filmul este fara doar si poate excelent. Desi nu-mi sta in fire sa fac analiza semantica a titlului, de data asta de aici voi incepe. Nu de alta, dar gaselnita echivoca e de aplaudat. Pozitia copilului aruncat de masina direct in sicriu? Pozitia eternului copil Barbu in lumea asta in care maica-sa isi asumase cu hotarare rolul lui Dumnezeu? Pozitia copilului impiedicat sa se zamisleasca de o bucata din latex purtata cu atentie de Barbu atunci cand face dragoste cu viitoarea lui fosta iubita, Carmen? Doua cuvinte bine alaturate, care te fac sa-ti freci oleaca, ganditor, barbia.
Nu voi intra in detalii de scenariu fie pentru ca le stiti deja (filmul ruleaza de ceva vreme pe ecrane), fie pentru ca nu vreau sa stric povestea (in cazul in care nu l-ati vazut deja si acest articol isi atinge scopul de a va convinge sa mergeti la “Pozitia copilului”).
Voi vorbi insa despre Luminita Gheorghiu, care reuseste sa alcatuiasca un personaj excelent inchegat din tot ce inseamna femeie romanca importanta. Ea decide, ea actioneaza, ea centreaza, ea da cu capul. Pasiunea ei de a fi “sefa” calca in picioare orice: prietenie, casnicie, pana si relatia cu propriul fiu. Este tiranul care cu ochii inecati in lacrimi nu intelege de ce “supusii” il urasc. Negociator fin, dur, femeie iute la manie, om matur care “stie mersul” inca de dinainte de ’89, are vorbele si gesturile perfect plasmuite.
Florin Zamfirescu preda o lectie de actorie in rolul sau de cap plecat al acestei familii, actioneaza doar la ordin si se gudura docil pe langa sotie si fiu. Bine, fata de sotie mai are din cand in cand izbucniri de manie, de repros izvorat din barbatie adanc ranita. Iar asta se intampla mai ales cand linia frontului este Barbu, odorul nepretuit si aparent iremediabil denaturat. Are, insa, si el toate alifiile de care nevoie un om puternic in buzunar, plus numerele de telefon ale oamenilor necesari in astfel de situatii limita, plus garantia ca ei ii raspund mereu.
Bogdan Dumitrache are un rol mic, dar greu, in care tace mult, dar foarte bine. El e copilul distrus de o mama tiranica. Vointa i-a fost mereu calcata in picioare, iar cand varsta i-a dat propriului creier maturitatea sa priveasca dezastrul total al propriei personalitati a aparut ura. Fata de mama-satrap, fata de tatal-pres de picioare. Nu stim cum a mocnit ura asta… noi o prindem in faza purulent-eruptiva. Are o placere fizica de a-si improsca mama cu injuraturi. E, de fapt, tot ce i-a mai ramas. In rest, o manie septica modelata perfect pe o personalitate maltratata, incapabilitatea de a-si asuma orice fel de raspundere, de la a-i recunoaste femeii iubite ca nu mai vrea un copil cu ea, pana la a-si asuma fapta si a sta barbateste in fata celor pe care i-a nenorocit. O imbranceste brutal pe maica-sa mereu in fata. Iar maica-sa, desi face scandal, isi asuma bucuroasa rolul principal. Doar pentru asta traieste ea.
Ilinca Goia este o actrita pe care am admirat-o mereu. In primul rand pentru prezenta. Are “acel ceva” care face dintr-o femeie o doamna in orice situatie s-ar gasi. E o calitate intalnita foarte rar. Personajul ei este cel al femeii mature, rationale, curajoase. Este, daca vreti, singurul personaj pozitiv in adevaratul sens al cuvantului. Geniala este secventa in care “soacra” si “nora” stau de vorba si negociaza viitorul. Inceputa ca o dorinta de pacificare, continuata cu iz de sfada, se sfarseste cu dezvaluiri spuse raspicat, fara dramatism.
Vlad Ivanov isi ia personajul din “4 luni, 3 saptamani, 2 zile” si il aduce in acest film. Aici nu mai e ginecolog clandestin, ci tipicul cap de familie parvenit, care incearca sa obtina maximum dintr-o pleasca insangerata. Secventa in care el negociaza, in calitate de unic martor al accidentului, schimbarea declaratiei cu mama lui Barbu aduce foarte mult cu scena negocierii favorurilor sexuale din filmul mai sus mentionat. Nu stiu daca a fost studiata treaba asta, nu stiu daca Netzer asta si-a dorit, dar mie mi-a placut ideea.
Regia si imaginea poarta marca romaneasca aducatoare de premii. Cam toate filmele noastre arata la fel. De mentionat ar fi insa doua detalii unde, cred eu, mai e de lucru. Nu neaparat in filmul asta, ci la modul general. Cadrele prea studiat filmate “rough” ar fi primul. Prea naravasa camera cateodata. Prea ametitor de browniana in miscari. Am inteles ideea, insa asta nu inseamna ca trebuie sa am rau de mare privind. In al doilea rand nici de data asta actorii nostri nu reusesc sa injure convingator. Imprecatiile suna fals in gura lor. Suntem, prin definitie, o natie care injura mult, injura voluptos, creativ, injura de placere, de durere, de nervi, de mama, de tata, vecin, de orice, oricand, oriunde. Actorii nostri, insa, atunci cand rolul le-o cere, injura teatral. De parca ar incerca sa ne convinga ca ei in viata reala nu zic niciodata nimic de “ma-sa”, iar acum, fiind prima data, n-are cum sa le iasa bine.
Finalul filmului? Genial. O secventa fara cuvinte, care urca emotional cu o viteza ametitoare si care se sfarseste simplu, cu un gest care spune tot. Barbu devine, in sfarsit, barbat.
As mai zice multe, as mai comenta secvente, insa cred ca asta este cea mai lunga recenzie de film pe care am scris-o in viata mea. Si mai bine vad ochisorii vostri, decat sa va stric eu toata placerea.
P.S. Faceti un pustiu de bine si dati banii pe bilet. Toti cei care au muncit au nevoie de aprecierea asta. Asta este motivul pentru care exista ei.
