E o carte pe care am primit-o cadou, un cadou pe care nu-l asteptam si care m-a bucurat mult. Nu neaparat din cauza ca sunt un admirator al Monarhiei, cat mai ales pentru ca imi place orice are legatura cu epoca interbelica si sunt iremediabil indragostit de masini, ca orice baietel care se respecta.
De fapt, nu este propriu-zis o carte, ci mai degraba un album de fotografii cu niste explicatii mai consistente. Nu este nici macar o carte pentru pasionatii de masini, deoarece explicatiile de ordin tehnic sunt putine. Nici din punct de vedere literar stilul Principelui Radu nu impresioneaza in niciun fel. Ce reuseste el insa, este sa comunice discret, sobru si delicat parti din viata Regelui Mihai la care cu greu un profan ar avea acces. Limbajul cartii este unul rezervat, care respecta intru totul politica de imagine a Casei Regale a Romaniei: modestie si simplitate.
Faptul ca Mihai I a fost un impatimit iubitor de masini inca de la cea mai frageda varsta este un lucru stiut deja de cam toata lumea interesata de subiect. Insa aici se gasesc poze cu prima masina electrica a Regelui, cu masinile pe care le-a primit cadou inca de pe la 14 ani. Din felul in care Principele Radu istoriseste povestea masinilor regale reies niste elemente ale personalitatii M.S. Mihai care ti-l apropie, ti-l lamuresc ca om. Desi pozitia si averea i-ar fi permis sa aiba un parc impresionant de masini, Mihai a ales inca de mic sa ruleze masinile. Sa le schimbe pe masura ce avansa in varsta, in experienta de conducator auto si, sa fim totusi sinceri, pe masura ce se plictisea de ele.
Desi rigoarea vietii de la Curte ii impunea mereu sobrietate si un program destul de strict, Regele Mihai reusea totusi sa scape de indatoriri si sa se simta cu adevarat liber atunc cand se afla la volan. Nu de putine ori ispravile sale nu erau tocmai cuminti. O poza in care il gasim coborand scarile Catelului Peles la volanul unui autovehicul militar cu senile si roti vorbesc in acest sens.
Atunci cand a fost silit sa abdice si paraseasca tara in Trenul Regal, a renuntat la multe lucruri pe care le-ar fi putut lua cu el in favoarea catorva din cele mai iubite masini. Cele ramase au fost, probabil, impartite, vandute sau pur si simplu distruse de noii conducatori proletari. Odata ajuns in exil, Regele Mihai si-a gasit calmul in surubarit. Incet a pus pe roate un atelier in care a mesterit si reconditionat numeroase masini, mereu ale lui, aproape niciodata ale altora. Tot in acea epoca a aparut pasiunea pentru Jeep-urile militare americane. Desi nu se arata in mod evident, iti dai seama ca traiul Familiei Regale in exil n-a fost mereu unul excelent. Acest lucru se poate vedea din marcile si tipurile masinilor pe care le-au condus.
O alta mare pasiune a Regelui, una care i-a furnizat si un mijloc de trai pentru destui ani, este aceea pentru avioane. Cea de-a doua parte (mai scurta) a cartii este dedicata lor.
Meticulozitatea, rabdarea, calmul Regelui Mihai se vad printre randuri, se vad din insemnarile ordonate (prezentate in facsimil) in care si-a notat numarul de kilometri parcursi la volanul fiecarei masini pe care a avut-o sau numarul de ore pe care le-a petrecut pilotand fiecare avion la mansa caruia s-a suit vreodata.
Este pentru prima oara cand vorbesc pe larg despre continutul unei carti. Asta pentru ca, de obicei, prefer sa va trezesc curiozitatea de a o deschide. De ce am facut asta acum? Pentru ca pozele reprezinta principalul motiv pentru care aceasta carte merita cumparata, privita si citita.
