Da, am citit cartea. Si da, am vazut si filmul din 1974 cu Robert Redford in rolul lui Di Caprio… aaa… ma scuzati, in rolul principal. Mie Redford mi-a placut mult. Foarte mult. Si cu parerea asta am intrat in sala, pregatit sa nu fiu uimit, luptandu-ma cu mine si prejudecatile mele de “inainte era mai bine”. Cu siguranta ca si Baz Luhrman a vazut uriasul predecesor ai carui papuci era nevoit sa-i umple dincolo de punctul revarsarii. Poate ca nu e neaparat bine ca filmul asta a fost incredintat unui regizor care, pana acum, n-a rasturnat vreo lume. Mie unuia, intreg filmul mi-a lasat impresia luptei de a depasi trecutul. Un fel de banc in care un australian face pe dracu’ in patru ca sa-i arate el lui Coppola cum se face.
Nu vreau sa ma intelegeti gresit. N-am de gand sa demolez ceva ce nu e nici pe departe prost facut. Tot ce incerc sa spun este ca totul mi se pare putin fortat. De la imagine, cu o camera atat de zglobie incat te cam ameteste uneori, pana la opulenta decadenta a decorurilor, costumelor si coregrafiilor. E clar ca, in materie de party-uri cel putin, noi suntem mai evoluati intru decadere decat nebunii ani ’20 – ’30 ai Americii. Si atunci regizorul aduce nebunia prezentului, cu coloana ei sonora cu tot, si o implanta formal in acea epoca. E un demers curajos, chiar daca are un puternic iz de Moulin Rouge (ca vorba aia, daca ti-a iesit o data, mai merge o tura). Insa pe mine, care ador mirosul de carti vechi, nu m-a convins. Oricat de depravati ar fi fost, oamenii de pe vremea aceea aveau niste rigori care ii faceau cuviinciosi pana si in cele mai sordide momente ale existentei lor. Totul se facea, inca, dupa perdea. Casa lui Gatsby are, in miezul petrecerii, grotescul fanfaron al unui club din Ibiza in plina vara. Poate ca el s-a gandit, in capul lui, ca in salile de cinema vor intra si pusti/pustoaice fara habar de istorie, pe care o infatisare realista si istoric corecta a acelei epoci nu-i va mai impresiona, dat fiind faptul ca ei o vor privi cu ochii impaienjeniti de prezent, care musteste de o decadenta mult mai brutala, mai nesimtita…
Distributia mi s-a parut oarecum nimerita. Evident ca “oarecum” se refera la Leo, dar despre el, la sfarsit. Tobey Maguire (ce nume tare de actor are baiatul asta!) face un supporting role foarte bun. Este curios si ingenuu exact ca orice autor, insa discret si delicat, lasandu-le colegilor lui “mai principali” (scuzati licenta) sansa de a straluci in prim-plan. Ea, Carey Mulligan, desi europeana, reuseste sa-si insuseasca perfect valorile americane. Devine exact femeia rafinata careia ii lipseste curajul de a a-si urma sufletul si prefera sa ramana, cuminte, in postura de nevasta decenta, frigida si inselata. Ce face ea este coerent, uman, feminin. E… normal. Iar in opinia mea, normalitatea este un lucru extrem de greu de jucat, atat pe scandura, cat si pe panza.
Si uite-asa ajungem la el. La Leo. Pe care n-am cum sa nu-l compar cu Redford. Abordari diametral opuse. Di Caprio duce personajul spre patologic. Spre obsesiv. Spre bolnavicios. Vazandu-i gesturile, la inceput ii admiri ingenuitatea si misterul. Apoi, cand te lamuresti ce fel de personaj construieste, isi cam pierde stralucriea. Izbucnirea lui de violenta in momentul in care femeia iubita ii fura pamantul de sub picioare nu e un contrapunct. Este un climax destul de previzibil. O singura secventa mi se pare absolut genial interpretata. Momentul intalnirii lor din casa nevinovatului Carraway. Felul in care el crede ca-si stapaneste, barbateste, sentimentele care l-au facut sa functioneze atatia ani, felul ridicol in care corpul nu-l slujeste… foarte bine jucat.
Citind cartea, insa, nu mi s-a parut nicio clipa ca Gatsby frizeaza patologicul. Este un barbat, un barbat adevarat, care iubeste cu dragostea pe care nu o intalnesti decat o singura data in viata. Spre deosebire de multi alti oameni, el are norocul sa-si dea seama de asta. Si atunci sacrifica totul si orice pentru a putea lasa aceasta iubire sa se implineasca. El ramane, insa, barbat. Ba inca unul atat de sigur pe el, atat de enigmatic, incat sa poata purta numele “The Great Gatsby”. Di Caprio incepe bine, insa apoi se transforma intr-un baietel scancitor si nevrotic.
Concluzia: sorry Leo, but Mr. Redford did it better.
Eu am citit cartea cu o luna inainte sa vad Gatsby-ul lui Luhrman si inainte sa vad varianta cu Robert Redford (din care pana la aceasta data nu am apucat sa vad decat jumatate). Deci aveam de ales intre a suprapune ceea ce citeam peste imaginea lui Robert Redford (de care imi place foarte mult) sau peste imaginea lui Leo (care in general ma enerveaza). Si trebuie sa recunosc ca Leo este un Gatsby mai in spiritul cartii, pentru ca personajul are intr-adevar niste accese maniacale (naratorul il vede prima data pe Gatsby noaptea stand singur pe marginea pontonului intr-o ipostaza super exuberanta. Oricat ma straduiam efectiv nu il puteam vedea pe calculatul si elegantul Redford in aceasta varianta, dar pe Leonardo di Caprio da!). De altfel si scena intalnirii din casa lui Carraway, este mai bine jucata de di Caprio tocmai pentru ca ilustreaza nervozitatea personajului. Si kudos pentru Leo care a avut curajul sa imbrace un costum alb care sa nu-l flateze, stiind ca Redford si-a construit practic intreaga cariera pe imaginea sa aratand impecabil intr-un costum similar. De altfel, in tot filmul am simtit ca Leo nu face altceva decat sa-i aduca un tribut, prin interpretarea sa, lui Robert Redford, ceea ce m-a impresionat destul de mult. In apararea lui Luhrman as spune ca a facut un film care sa poata transmite publicului actual, ceea ce a transmis cartea cititorilor din anii 30-40 si ceea ce a transmis primul film in anii ’70 – ’80. Si numai exagerand putea sa faca lucrul asta.
Sa le luam pe rand. Eu zic sa vezi filmul cu Redford intreg si dintr-o singura suflare inainte sa emiti judecati de valoare. Poate sunt eu prea romantic sau a trecut prea mult timp de cand am citit cartea, insa Gatsby-ul de acolo nu mi se pare maniacal sau nervos. El poate parea cel mult ciudat oamenilor din jur. Fitzgerald face totusi parte din acea generatie de scriitori americani care si-au cam luat tara la misto. Gatsby este ciudat doar prin ochii celor care il privesc. El este inchistat in forma rigida a unui vis american superficial si isi fabrica o identitate pentru a putea rezista. Ironia lui Fitzgerald este evidenta: cum sa poti sa ceri sa fii de familie buna intr-o America in care istoria se scria cu pistolul si lasoul in urma cu doar cateva zeci de ani?! El incearca sa arate ca visul america este zadarnicit de insasi cei care si l-au implinit: aristocratia butaforica a unei Americi fara istorie.
Legat de Leo si de Redford, mie mi se pare ca primul a incercat sa-i arate celui de-al doilea ca poate. Faptul ca a imbracat un costum alb nu este in niciun caz meritul lui. Nu cred ca inca mai ai naivitatea sa crezi ca actorii isi aleg tinuta dupa capul lor. Este, in cel mai bun caz, rodul gandirii mai multor oameni, printre care si el. Dupa parerea mea nu costumul, ci rolul nu-l avantajeaza. Redford a gasit modalitatea de a se apropia cerebral de Gatsby. Leo a gasit modalitatea facila, a nebuniei. Nu cred ca asta era ideea filmului: sa scrii o carte despre un nebun. Ar fi fost prea usor. Nici macar n-ar mai fi fost o carte. E plina lumea de lunatici bogati. Eu cred ca anii ’80 inca ne mai dadeau timp sa ne gandim la ce au vrut batranii sa spuna. Ceea ce prezentul nu ne mai lasa sa facem.
Cat despre Luhrmann, da. Sunt de acord. Exagerarea este singura posibilitate de a face incultii oameni ai prezentului sa inteleaga monstruozitatea burlesca a trecutului. Pentru ca petrecerile cele mai desuchiate ale acelor ani ar parea acum reuniuni de maici. Doar ca exagerarea lui este pastisata. Am mai vazut-o tot in filmele lui. Acesta este reprosul pe care i-l aduc.
iti multumesc foarte mult pentru comentarii si sper sa te mai intorci. Macar stiu ca nu scriu in vant.
Voi reveni cu pareri si dupa ce vad filmul complet, dar tin sa mentionez ca toate scenele precizate in postarea precedenta le-am vazut in ambele variante de interpretari (deci nu am vorbit chiar dupa ureche).
Marele Gatsby cartea, nu este despre un om nebun, dar este despre un om obsedat sa-si depaseasca conditia, un om dornic sa se integreze intr-un grup pe care de altfel il displace, un om dornic sa fie iubit. Si da, toate lucrurile astea il fac instabil si vulnerabil. Spre finalul cartii e descrisa destul de mult decaderea lui Gatsby care intra practic intr-o depresie – isi concediaza servitorii, nu se mai ocupa de nimic si sta inchis in casa. Din nou, nu este comportamentul unui om foarte stapan pe situatie. Plus ca problema lui este ca nu poate accepta si intelege ca Daisy chiar si-a iubit sotul (in masura in care ea poate sa iubeasca pe cineva) si ca escapada cu el este si pe baza dorintei ei de a se razbuna. Chestia asta poti sa o vezi fie ca o super naivitate, dar poti sa o vezi si ca o manifestare a unui om care de fapt traieste intr-o lume ireala.
Repet, chiar am citit cartea intr-un mod super obiectiv (si nu vad ce ar fi putut sa ma influenteze in acest sens), dar eu clar l-am vazut pe Gatsby ca un personaj cu niste tente de dezechilibru (nu vreau sa sugerez ca l-am considerat nebun – pentru ca nu e adevarat, dar nu e nici 100% normal).
Acum legat de Leonardo di Caprio, desigur, nu el si-a ales costumul. Dar el a ales ce sa faca in acel costum. El a ales faca trimiteri prin mimica la imaginea lui Redford. El a ales sa isi arate partea vulnerabila intr-o scena in care Redford si-a aratat sarmul irezistibil. Multa lume a ramas in cap cu imaginea lui Redford din scena aia (desi din nou, in carte, momentul respectiv este unul in care Gatsby se pune intr-o pozitie foarte vulnerabila si care nu-l flateaza deloc). Daca diCaprio ar fi incercat sa faca ceva in stilul Redford, ar fi pierdut din start. Dar el a folosit infrangerea asta la nivel de imagine, a accentuat faptul ca e pus intr-o situatie care il dezavantajeaza (atat din punct de vedere personal cat si la nivelul povestii din film) si a refolosit emotia asta pentru a-i da personajului mai multa complexitate. Drama lui diCaprio care nu poate sa arate la fel de bine ca Redford orice ar face, se suprapune peste drama lui Gatsby care in momentul ala isi da seama ca exista riscul ca Daisy sa nu mai vrea sa se intoarca la el, oricat de faimos si bogat ar fi, si cel putin pentru mine, prin asta se creeaza un moment deosebit.
Evident, se poate ca totul sa fie pur speculativ si ca diCaprio sa nu fi avut de fapt nicio problema cu Redford. In fond nu vedem prea multe remakeuri in care actorii sa para constienti de interpretarile precedente. Dar Redford si Gatsby formeaza totusi o combinatie speciala. Nu trebuie sa fii fan Robert Redford ca sa stii ca l-a jucat pe Gatsby, nu trebuie sa fii neaparat cinefil sau critic de film. Poate ar fi interesant un studiu in acest sens, dar chiar cred ca din lumea care a mers la film, nu sunt prea multe persoane care sa nu fi stiut ca si Robert Redford l-a jucat pe gatsby (indiferent de varsta).
portocala 😉
Bine-ai revenit. Sa nu mai pleci, da? 🙂
Faptul ca nu ai vazut intreg filmul cu Redford inseamna ca nu i-ai vazut decaderea asa cum a inteles-o el. Singura ai spus ca spre finalul cartii Gatsby decade. Ai rabdare sa-ti arate si Redford. Dar priveste filmul cu sufletul deschis, nu cu sabia polemicii scoasa din teaca. 🙂
Cat despre carte, da, sunt de acord cu ce spui. Ceea ce-l face pe Gatsby cat se poate de normal. Cu totii ne dorim depasirea conditiei si apartenenta la un grup despre care putem oricand afla ca nu ne este, de fapt, pe plac. Tocmai asta il face pe Gatsby singurul normal intr-o lume anormala. El este un om care, atata vreme cat a avut pentru ce lupta, a luptat. Cand si-a dat seama ca e zadarnic, a renuntat. Fitzgerald scrie si social, nu doar psihologic. El a vrut sa arate gaurile de sub poleiala Americii acelor ani, intocmai ca si alti colegi de-ai sai de generatie.
Iar Leo Di Caprio, dupa cum poti vedea din alte articole scrise de mine aici, este un actor pe care il pretuiesc. N-am spus nicio clipa ca a facut un Gatsby prost. Doar ca apreciez mult mai mult subtilitatea eleganta a jocului lui Redford fata de ticurile nervoase si privirea pierduta pe care alege el sa le foloseasca prea mult si prea devreme.
😉 Ok, pai atunci revin cu impresiile dupa ce vad varianta veche completa!
Sa le luam pe rand. Eu zic sa vezi filmul cu Redford intreg si dintr-o singura suflare inainte sa emiti judecati de valoare. Poate sunt eu prea romantic sau a trecut prea mult timp de cand am citit cartea, insa Gatsby-ul de acolo nu mi se pare maniacal sau nervos. El poate parea cel mult ciudat oamenilor din jur. Fitzgerald face totusi parte din acea generatie de scriitori americani care si-au cam luat tara la misto. Gatsby este ciudat doar prin ochii celor care il privesc. El este inchistat in forma rigida a unui vis american superficial si isi fabrica o identitate pentru a putea rezista. Ironia lui Fitzgerald este evidenta: cum sa poti sa ceri sa fii de familie buna intr-o America in care istoria se scria cu pistolul si lasoul in urma cu doar cateva zeci de ani?! El incearca sa arate ca visul america este zadarnicit de insasi cei care si l-au implinit: aristocratia butaforica a unei Americi fara istorie.
Legat de Leo si de Redford, mie mi se pare ca primul a incercat sa-i arate celui de-al doilea ca poate. Faptul ca a imbracat un costum alb nu este in niciun caz meritul lui. Nu cred ca inca mai ai naivitatea sa crezi ca actorii isi aleg tinuta dupa capul lor. Este, in cel mai bun caz, rodul gandirii mai multor oameni, printre care si el. Dupa parerea mea nu costumul, ci rolul nu-l avantajeaza. Redford a gasit modalitatea de a se apropia cerebral de Gatsby. Leo a gasit modalitatea facila, a nebuniei. Nu cred ca asta era ideea filmului: sa scrii o carte despre un nebun. Ar fi fost prea usor. Nici macar n-ar mai fi fost o carte. E plina lumea de lunatici bogati. Eu cred ca anii ’80 inca ne mai dadeau timp sa ne gandim la ce au vrut batranii sa spuna. Ceea ce prezentul nu ne mai lasa sa facem.
Cat despre Luhrmann, da. Sunt de acord. Exagerarea este singura posibilitate de a face incultii oameni ai prezentului sa inteleaga monstruozitatea burlesca a trecutului. Pentru ca petrecerile cele mai desuchiate ale acelor ani ar parea acum reuniuni de maici. Doar ca exagerarea lui este pastisata. Am mai vazut-o tot in filmele lui. Acesta este reprosul pe care i-l aduc.
iti multumesc foarte mult pentru comentarii si sper sa te mai intorci. Macar stiu ca nu scriu in vant.