The Great Gatsby

Da, am citit cartea. Si da, am vazut si filmul din 1974 cu Robert Redford in rolul lui Di Caprio… aaa… ma scuzati, in rolul principal. Mie Redford mi-a placut mult. Foarte mult. Si cu parerea asta am intrat in sala, pregatit sa nu fiu uimit, luptandu-ma cu mine si prejudecatile mele de „inainte era mai bine”. Cu siguranta ca si Baz Luhrman a vazut uriasul predecesor ai carui papuci era nevoit sa-i umple dincolo de punctul revarsarii. Poate ca nu e neaparat bine ca filmul asta a fost incredintat unui regizor care, pana acum, n-a rasturnat vreo lume. Mie unuia, intreg filmul mi-a lasat impresia luptei de a depasi trecutul. Un fel de banc in care un australian face pe dracu’ in patru ca sa-i arate el lui Coppola cum se face.

THE-GREAT-GATSBY-Poster

Nu vreau sa ma intelegeti gresit. N-am de gand sa demolez ceva ce nu e nici pe departe prost facut. Tot ce incerc sa spun este ca totul mi se pare putin fortat. De la imagine, cu o camera atat de zglobie incat te cam ameteste uneori, pana la opulenta decadenta a decorurilor, costumelor si coregrafiilor. E clar ca, in materie de party-uri cel putin, noi suntem mai evoluati intru decadere decat nebunii ani ’20 – ’30 ai Americii. Si atunci regizorul aduce nebunia prezentului, cu coloana ei sonora cu tot, si o implanta formal in acea epoca. E un demers curajos, chiar daca are un puternic iz de Moulin Rouge (ca vorba aia, daca ti-a iesit o data, mai merge o tura). Insa pe mine, care ador mirosul de carti vechi, nu m-a convins. Oricat de depravati ar fi fost, oamenii de pe vremea aceea aveau niste rigori care ii faceau cuviinciosi pana si in cele mai sordide momente ale existentei lor. Totul se facea, inca, dupa perdea. Casa lui Gatsby are, in miezul petrecerii, grotescul fanfaron al unui club din Ibiza in plina vara. Poate ca el s-a gandit, in capul lui, ca in salile de cinema vor intra si pusti/pustoaice fara habar de istorie, pe care o infatisare realista si istoric corecta a acelei epoci nu-i va mai impresiona, dat fiind faptul ca ei o vor privi cu ochii impaienjeniti de prezent, care musteste de o decadenta mult mai brutala, mai nesimtita…

Distributia mi s-a parut oarecum nimerita. Evident ca „oarecum” se refera la Leo, dar despre el, la sfarsit. Tobey Maguire (ce nume tare de actor are baiatul asta!) face un supporting role foarte bun. Este curios si ingenuu exact ca orice autor, insa discret si delicat, lasandu-le colegilor lui „mai principali” (scuzati licenta) sansa de a straluci in prim-plan. Ea, Carey Mulligan, desi europeana, reuseste sa-si insuseasca perfect valorile americane. Devine exact femeia rafinata careia ii lipseste curajul de a a-si urma sufletul si prefera sa ramana, cuminte, in postura de nevasta decenta, frigida si inselata. Ce face ea este coerent, uman, feminin. E… normal. Iar in opinia mea, normalitatea este un lucru extrem de greu de jucat, atat pe scandura, cat si pe panza.

Si uite-asa ajungem la el. La Leo. Pe care n-am cum sa nu-l compar cu Redford. Abordari diametral opuse. Di Caprio duce personajul spre patologic. Spre obsesiv. Spre bolnavicios. Vazandu-i gesturile, la inceput ii admiri ingenuitatea si misterul. Apoi, cand te lamuresti ce fel de personaj construieste, isi cam pierde stralucriea. Izbucnirea lui de violenta in momentul in care femeia iubita ii fura pamantul de sub picioare nu e un contrapunct. Este un climax destul de previzibil. O singura secventa mi se pare absolut genial interpretata. Momentul intalnirii lor din casa nevinovatului Carraway. Felul in care el crede ca-si stapaneste, barbateste, sentimentele care l-au facut sa functioneze atatia ani, felul ridicol in care corpul nu-l slujeste… foarte bine jucat.

ROBERT_REDFORD

Citind cartea, insa, nu mi s-a parut nicio clipa ca Gatsby frizeaza patologicul. Este un barbat, un barbat adevarat, care iubeste cu dragostea pe care nu o intalnesti decat o singura data in viata. Spre deosebire de multi alti oameni, el are norocul sa-si dea seama de asta. Si atunci sacrifica totul si orice pentru a putea lasa aceasta iubire sa se implineasca. El ramane, insa, barbat. Ba inca unul atat de sigur pe el, atat de enigmatic, incat sa poata purta numele „The Great Gatsby”. Di Caprio incepe bine, insa apoi se transforma intr-un baietel scancitor si nevrotic.

Concluzia: sorry Leo, but Mr. Redford did it better.

    1. Maria D 27 noiembrie 2013
      • danfintescu 28 noiembrie 2013
        • Maria D 28 noiembrie 2013
          • danfintescu 29 noiembrie 2013
            • Maria D 29 noiembrie 2013
    2. danfintescu 28 noiembrie 2013
    3. Pingback: The Wolf of Wall Street | Dan Fintescu 7 februarie 2014

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.