Râsul bate muzica

Pentru ăi de preferați audio avem așa: YouTube, SoundCloud și iTunes. Care vă place, ăluia să-i dați subscribe, că eu nu mă supăr. Zău!

În industria muzicală din România există două Mecca. Una mai mititică și alta mai mare. Ambele se află în București și n-ai cum să porți patalamaua de mare artist fără să le bifezi pe amândoua ca „sold out”. Una e Sala Palatului și cealaltă e Sala Polivalentă. Între noi fie vorba, cam decrepite și comuniste „Mecile” noastre. Da’ astea sunt, altele n-avem, cu astea defilăm. Nu despre lipsa noastră de venues care-i cronică și acută în același timp am de gând să vă povestesc azi. Nici despre conceptul de „sold out”, care, luat la bani mărunți, nu înseamnă aproape niciodată că s-au vândut toate biletele existente pentru un show. Ideea de bază pe care vă rog să o rețineți din această intoducere prin păpuriș e că în industria muzicală din România, dacă e să fii mare, e musai să umpli măcar Sala Palatului. Și că, artiștilor de se încumetă să-ncerce, le țâțâie pipoțica de emoții pentru că, nu-i așa, „ce-o să zică lumea?” Dacă nu se umple?!

Există însă trei artiști români care au umplut Sala Palatului de două ori, în două seri consecutive. Bine, de dragul Zeului Chronos o să folosesc timpul cuvenit: vor umple, pentru că show-ul lor are loc în 31 octombrie și în 1 noiembrie. Deși nu e taman greșită nici exprimarea la trecut pentru că, dacă vrei să îți cumperi bilet la show-ul ăsta acum, cu 3 săptămâni înainte, ar trebui să bagi viteză. Pentru că e în proporție de 87% vândut. Da’ vândut pe bune: 7.000 de bilete din 8.120 de locuri capacitatea maximă a doua seri de Sala Palatului. Acești trei artiști nu cântă. Sau poate cântă ei în duș sau pe unde îi mai apucă. Da’ nu pentru muzică s-a îmbulzit lumea să cumpere bilete de zici că la Sala Palatului se dau bani gratis. Ci ca să râdă. Numele celor trei artiști sunt: Badea, Micutzu, Bordea.

Stand-up comedy a apărut în România pe vremea când muzica își dădea deja ifose de industrie. Artiștii cântăreți făceau bănet la greu din cântări prin cluburi și la zile de oraș, iar băieții ăștia abia își târâiau bașcheții prin câteva cluburi și pub-uri de prin țară și capitală. De partea muzicienilor erau trâmbițele de calibru mare ale radiourilor, televiziunilor și restului presei. Comedianții aveau afișe și cam cât Internet se pricepea să își adune fiecare. Carevasăzică, dacă ai fi mers la o casă de pariuri să pui un bilet cum că în doar 10 ani stand-up comedy va deveni un business mai profitabil pentru cei ce-l fac decât industria muzicală, ai fi obținut probabil o cotă bunicică. Sunt sigur că și azi sunt mulți care sunt convinși că n-aș avea motive să-mi consider pariul câștigător. Da’ hai să vedem, totuși, de ce s-ar putea să am dreptate:

  1. Comunitățile lor sunt construite corect. Scriam, la ultima analiză de YouTube pe care am făcut-o, că m-a surprins extrem de plăcut canalul celor de la Șatra Benz, prin relevanța imensă pe care o avea pentru propria comunitate. La fel sunt și mijloacele de promovare online pe care le au oamenii ăștia. Ei și-au cunoscut fanii în cârciumile unde îi făceau să râdă, unde stăteau la bere cu ei după aia. Creșterea organică a popularității lor a fost cât se poate de naturală, iar fanii lor îi iubesc pentru că îi cunosc și le recunosc sinceritatea. HBO-ul pentru Badea, Prima TV și acum Antena pentru Micutzu, Antena 1 pentru Bordea (ca și PRO TV-ul pentru Văncică și Bobonete sau Kiss FM pentru Sergiu și Andrei) sunt consecințe, nu cauze ale notorietății lor. Ele au venit ca un rezultat al muncii depuse de fiecare din ei pentru propria imagine.
  2. Stand Up Comedy n-a fost niciodată mokka. Dacă poți vedea cei mai mari artiști muzicali ai patriei noastre mokka pe ăle mai mari și mai mici scene, pe banii primăriei, ai vreunui berar sau cine știe ce altă corporație găsește de cuviință să-și răsplătească angajații, clienții sau să bage mâna-n buzunarele spectatorilor în timp ce ei stau cu ochii ațintiți spre scenă, stand up comedy e pe bilet. Și așa a fost din primul moment. Vrei să râzi? Perfect! Banii înainte, frate! Și uite că românul a înțeles și stă cumințel la coadă la bilet. Ba chiar înțelege când i se spune că nu mai are loc la primul show, ci trebuie să-l aștepte pe al doilea din seara aia. Da, pe al doilea. Pentru că, de multe ori, sunt atât de mulți oameni dornici să râdă, încât cluburile și pub-urile care cheama stand up au două show-uri pe seară, adică se umplu de două ori, cu oameni diferiți.
  3. Banii se împart în mai puține părți. La stand up nu există casă de discuri, compozitor, textier, manager, producător. Pentru ăia din prima ligă există impresar, da’ nici măcar ăsta nu-i obligatoriu  să fie. La stand up totul e one man show. Și pe scenă și în culise. Chiar dacă se formează o gașcă de comedianți care împart anumite costuri administrative, se promovează împreună și au grijă să nu facă numerele pe aceleași teme, ei continuă să își scrie singuri glumele, să își promoveze proiectul online, să își administreze propriul business. Cu alte cuvinte, „pe partea economică” (o vorbă uitată de-a lui Nea Gigi la Antena 1), oamenii ăștia au nevoie de mult mai puține resurse pentru a vinde la fel de multe bilete ca un artist muzical consacrat. Cât de puține? Păi, după ce mi-am pus întrebarea asta mie și n-am știut să răspund, m-am uitat pe afiș și am văzut acolo că e organizat de Sublime. Așa că l-am întrebat pe prietenul Cristi Stan care mi-a dat un răspuns halucinant: fără spoturi radio sau tv, fără print în ziar, foarte puțin media outdoor și 800 de RON în Facebook Ads = bugetul pentru a vinde 7.000 de bilete la Sala Palatului. Arătați-mi voi trei artiști din industria noastră muzicală care să atingă performanța asta (număr de bilete vândute versus buget de publicitate) și eu promit că muncesc gratis pentru fiecare timp de un an.

Nu-s hater. Nu încerc să dau cu comedia în dinți muzicii. Singurul lucru pe care încerc să-l spun azi este, de fapt, același pe care l-am spus în zeci de articole pe parcursul ultimilor ani: o comunitate de fani construită corect, cu răbdare și cu sinceritate va ajunge să fie mult mai profitabilă decât orice rețetă bazată pe clasicul traseu piesucă – clipuleț – radio – Zilele Călanului. Și pentru că industria muzicală de la noi are prea puține exemple în sensul ăsta (încă), am zis să mă folosesc de unul dintr-o industrie diferită, dar care are drept esență un element la fel de universal precum muzica: râsul. Și nu-i de râs. E de luat aminte.