Oameni pierduti

Suma oamenilor pe care ii intalnim intr-o viata este variabila. Daca nu ma insel, cred ca am mai inceput un articol de la propozitia asta, dar nu sunt chiar atat de sigur ca l-am publicat. Oricum, n-am mai scris de atata vreme aici incat prea ma mananca buricele degetelor ca sa ma apuc sa caut in trecut. Daca ma repet la inceput, nu-i bai. Am de gand sa o iau intr-o alta directie.

Variabila asta de care m-am apucat sa povestesc este una care depinde de o multitudine de factori: unde traiesti, ce meserie ai, cat de sociabil esti, cat de mult calatoresti, cat de des iti schimbi locul de munca etc. Cu toate astea, oricat de putini ar fi oamenii pe care ii intalnesti intr-o viata intreaga, o parte din ei se apropie mai mult de tine decat altii. Motivele pentru care se produce aceasta apropiere sunt diverse. De la prietenia calda si sincera a copilariei, cu ale ei juraminte si jocuri, pana la oamenii siliti de imprejurari profesionale sa se vada (macar pentru o perioada de timp) zi de zi timp de mai multe ore, viata ne invata sa interactionam si sa-i pierdem. Da, sa-i pierdem.

Aduceti-va aminte de colegul vostru de banca din clasa I. Mai stiti ceva de el sau de ea? Cu toate astea, a existat o vreme cand stiati cam tot ce se poate sti despre acel om. O perioada in care destinele voastre s-au intamplat impreuna, legate. La fel cu colegii din liceu, din facultate, cu un prieten pe care l-ati avut la primul job. Oameni care apar, ne influenteaza viata cam in aceeasi masura in care noi o influentam pe a lor si care, apoi, dispar din peisaj. Ca si cum, plimbandu-te pe un trotuar extrem de aglomerat, la un moment dat langa tine apare un om care incepe sa-ti vorbeasca, un om caruia ii vorbesti la randul tau, care te ajuta sa-ti faci loc impartind ghionturi cot la cot cu tine, impartasindu-ti victoriile si esecurile, bucuriile si tristetile. Apoi, la un colt, el apuca spre stanga, tu spre dreapta si gata!

Pe masura ce am avansat in varsta, prin viata mea s-au perindat o multime de astfel de oameni. Pe unii i-am alungat eu, gresind. Altii m-au pierdut ei pe mine. Insa astea sunt cazurile simple. In care vina unuia devine motiv. Sunt altii de care, insa, viata m-a indepartat pur si simplu. Claudiu, colegul meu de banca din clasele I-V. Jack, americanul coleric cu care m-am inteles perfect timp de un an, pana sa plece. Alex, cu care m-am dat prima data pe skateboard in clasa a VII-a. Dietmar, sibianul care in tabara de la Rusciori m-a invatat sa fumez. Gasca de rockeri derbedei cu care am facut toate prostiile pamantului intru disperarea alor nostri: Paul, Alin, Matei, Tzake, Bitch, Bolo, Ena, Larry, Grasoe. Victor, visatorul calculat, alaturi de care m-am maturizat, gresind. Mitza cu care am inceput certandu-ma si am sfarsit intr-o prietenie care, subtire si plapanda, rezista si azi. Petre, in a carui casa aveam halta in fiecare zi inainte de liceu. Tzetze, omul cu care ma intelegeam perfect la baschet si cu care discutam dogma si cutuma ortodoxa, fotbal si cam tot ce mai era de vorbit cu colegul de banca din liceu. Sefu’, Corina, Andra si Chiftelutza, colegii mei de grupa de la facultate, alaturi de care nu incetam sa ma minunez cum mama dracului profii reusesc sa chiuleasca mai mult decat noi. Boogie, pe care l-am cunoscut cand ma visam actor, cu care am impartit primele salarii consumate in Club A si care, prin angoasa lui de la vremea aceea, mi-a aratat ca bine-am facut ca nu mi-am urmat acel vis. Nedelcu, alaturi de care am lucrat cu inspiratie si spor si cu care ajunsesem aproape frate de cruce (asa-i cand ziua de munca are 14 ore). Sami, cea cu care am dat proba de intrare la Prima TV si cu care, spre norocul meu, am tot lucrat de-a lungul timpului invatand si furand meserie cu lopata. Roger, cu care am ras si am petrecut, dar am si trecut prin multe momente grele impreuna, cu care ma vad mereu. Bors, cu care m-am imprietenit in subsolul sordid din Maniu unde functiona Prima TV pe vremuri si… prieteni am ramas. Bineinteles ca aici sunt doar cativa din cei langa care viata m-a adus.

conversation

De o parte din oamenii astia n-am mai auzit de ani intregi. Cu altii ma intalnesc atat de rar, incat atunci cand ne vedem conversatia se innoada greu si e presarata de taceri aride pana cand unuia din noi ii vine ideea salvatoare de a ne aduce aminte de vremurile in care aveam chestii in comun. Mai sunt, insa, altii, putini, cu care am reusit sa mentin legatura.

Nu vreau s-o ard motivational si nici lacrimogen. Am avut, insa, un gand. Un gand pe care am simtit nevoia sa-l impart. Viata iti scoate inainte niste oameni. Unii sunt inselatori si te vor rani. Altii, insa, sunt chimic creati sa ti se potriveasca. Sa rezoneze cu tine. Tine de fiecare dintre noi sa stie sa se inconjoare de oameni care ne fac bine si, mai ales, sa si-i tina aproape. E foarte usor sa bagi capul intre umeri, sa te vaiti ca n-ai timp, sa te lasi coplesit, sa fii obosit, stresat, tracasat, nervos, isteric, incorect. E greu, insa, cand la un moment dat te uiti in jur si, pe strada de care povesteam mai devreme, descoperi doar fete straine. Alegeti-va prietenii si, mai ales, invatati sa-i tineti langa voi. Nu cer mult oamenii astia: un telefon din cand in cand. O cafea, un pahar de vin, un meci, o sedinta de shopping ca fetele. Prezentul incearca sa ne dezvete sa vorbim intre noi. Preferam sa tastam. Dar… prietenia inca nu stie sa tasteze. Ea are nevoie de clasica, prafuita, demodata sueta. Ca sa-si ramana unul altuia aproape, oamenii au nevoie sa se vada, sa se priveasca in ochi si sa se asigure ca toate motivele pentru care il apreciaza pe celalalt sunt inca acolo.

STAI, NU PLECA! ÎNCĂ...

Dacă-ți plăcu scriitura și vrei să mai afli ce-mi bubuie debla,
apasă butonu' de colea, te rog!