A astepta

2012

Astepti. Incrancenat, scrasnind din dinti, in timp ce rotitele din cap iti fac mii si sute de scenarii in toate nuantele, de la doliu la zapada. Privesti nervos directia din care trebuie sa apara sau obiectul de la care astepti o veste… ecranul mobilului care se incapataneaza sa ramana fara mesaj, celalalt mobil, laptopul, facebook-ul, messul, twitter-ul, cele 3 conturi de mail, … ceva. Pentru a suta oara revezi in minte toate detaliile, atent, sa nu cumva sa-ti scape ceva. Mai citesti o data ce ai scris tu, cautand posibilitatea existentei vreunui echivoc, a vreunei fraza care sa nu fi fost scrisa cum trebuie. Recapitulezi, incercand sa-ti recastigi astfel calmul pierdut, toate metodele de comunicare pe care le-ai folosit. Au trecut totusi 15 minute si ea nu ti-a raspuns. Sau a intarziat 15 minute si nu raspunde la mobil, la mesaj, nu e online pe nicaieri. Si totusi, ati stabilit pe facebook si apoi prin SMS ca a sosit momentul ca, in sfarsit, sa va vedeti. Adica… in viata reala. Si acum?! Acum ce?! Nu… e clar.. mai stai doua minute si pleci! Pai asa ceva nu se face…

1747

Indragostit peste masura de chipul ei, pe care l-ai vazut intr-un portret dintr-un salon, afli ca proaspata ta iubire exista cu adevarat si ca traieste, alaturi de familia ei, intr-un oras destul de indepartat.  Arzi de dorul fiintei nevazute in timp ce scrii si rupi zeci de ciorne ale unei prime scrisori ce are drept singura menire bucuria sufletului ei. Dupa zile de chin, in care ba valseaza, ba schiopateaza, cuvintele consimt, totusi, sa se oranduiasca alene in fraze care nu-ti par nici prea zornaitoare, nici prea siropoase. Citesti inca o data epistola, atent sa nu se fi strecurat vreo greseala, examinand caligrafia si verificand din ochi distanta dintre randuri. Intr-un plic ce poarta sigiliul tau personal, scrisoarea pleaca spre ea, spre dragostea ta necunoscuta. Fericit, te lasi pe spate si visezi. Zile intregi iti imaginezi cum va fi ea imbracata atunci cand va primi scrisoarea. Te joci, zambind, cu posibilitatea ca ochii sa i se umezeasca de emotie sau, Doamne, poate chiar va rosi! Te ingrozesti ore negre la gandul ca scrisoarea ta nu-i va placea. Sau, si mai rau: ca va ajunge rapid intr-un cos de gunoi de langa biroul impozant al capului de familie, victima a cenzurii caste, impusa de un prea sever parinte. Incepi sa speri din nou, pentru ca e tot ce ai. Ba poate chiar sa visezi, cu ochii deschisi, la un raspuns din partea ei. O intalnire… Deja e atat de mult. Atat de departe. Si astfel, astepti, saptamani, poate chiar luni, bucurandu-te de voluptatea simpla, sincera a lui „a astepta”.

Asteptarea, pentru noi, este o bara care se umple, treptat, de culoare pe un ecran de monitor. Rastimpul imens (de cateva secunde) care trece din momentul in care am format un numar de telefon si pana celalalt raspunde. De minutele incredibil de lente care trec pana primesti raspunsul la un mail.

Am uitat sa asteptam, la fel cum am uitat sa ne plimbam, sa ne uitam la cer, sa zambim oamenilor pe care ii vedem pe strada.

Imi pare rau, Principessa.