Va spun sincer ca nu ma intereseaza ce parere aveti voi, eu, ei sau ele despre omul Adrian Paunescu. Ca, probabil, daca ne-ar fi fost dat sa fim contemporani cu mai multi colosi ai artei in general s-ar putea sa fi fost mult mai toleranti cu dl. Paunescu. Din pacate, insa, cam bate vantul la capitolul genialitate de ceva vreme pe la noi prin patrie, daca nu chiar cam peste tot pe Terra, iar asta pentru ca avem o nepasare lugubra si pasiv-spectatoare asupra propriei noastre degenerari. Dar sa nu ne intristam la final de an.
Spuneam, asadar, ca n-am de gand sa judec omul. Va voi povesti doar ce am simtit cand am deschis cartea. Daca printre voi exista din cei care au deschis carti de acelasi poet care preaslaveau un regim care v-a dus parintii la Canal, voi intelege daca nu veti accepta admiratia pe care eu i-o port. La voi ranile, chiar daca nu sunt provocate de el, sunt prea adanci ca sa se mai inchida vreodata. Cu toate astea, v-as ruga sa faceti un efort de vointa si sa ignorati refugiile pe care el si le-a gasit in trecut pentru a-si asigura o viata cu burta plina. Incercati sa judecati doar vorbele de pe hartie.
“Poezii cu un singur punct” este prima carte scrisa de un roman pe care am citit-o de multa vreme incoace. Si mi-am dat seama ca rau am facut, orientandu-ma exclusiv spre literatura tradusa. “Traduttore tradittore” este, poate, o sintagma cam dura. Insa cu siguranta ca un traducator, oricat de bun ar fi, nu se va putea pune niciodata cu capacitatea autorului de a imblanzi cuvintele limbii care l-a leganat in bratele mamei, care l-a luat de mana si l-a purtat in viata. Ne minunam de talentul strainilor fara, insa, a ne putea bucura de el intreg. La ai nostri, insa, da. Acolo te minunezi de un cuvant care capata viata si seva din nimic. De cuvinte care suna impreuna a viata, a moarte, a bucurie sau a plans.
Poeziile sunt scurte. O singura fraza… Un singur punct. Se citeste usor ca un sarut. Cartea iti zambeste, cateodata. Alte dati te frige ca o palma primita pe nedrept. Cateodata e din plus, alteori din smirghel. Nu toate poeziile sunt extraordinare. Le-am admirat mai ales pe cele de la sfarsitul anilor ’80. Poetul este, pe rand, fin observator al societatii, fost sot frustrat, tata incarcat de dor si regret, batran care rade in hohote impacate si satule.
Iata:
“Eu cred ca un om liber
E mai puternic decat un om inarmat”
Sau:
“Peste civilizatia moderna
Si peste codul tehnicii de varf,
Un cal bolnav ce devenise starv,
Zacea pe-o pajiste ca pe-o perna
Si-l devora o haita de lucerna.”
Si, in fine:
“Nu ne mai ramane alta solutie
Decat sa semaforizam labirintul”
Intr-adevar, o carte care marcheaza si sufletul unui copil plecat peste hotare, si al unui patriot care vrea sa-si vada tara inflorind… O carte pe care o citesti fara sa pui punct lecturii…
@Georgiana Foarte frumos spus. Ai dreptate. Am citit-o pe nerasuflate.