Ai fanii pe care îi meriți

fake-social-media-fans

E greu de cuantificat succesul în industria muzicală. E greu, mai ales dacă faci asta uitându-te pe furiș în ograda unui artist despre ale cărui planuri și strategii tu, de fapt, habar n-ai. O modalitate ar fi vreo poziție de mare altitudine de prin cine știe care top. Da’ ce te faci?! Că singurele topuri de la noi sunt alea de la radio și sunt unii artiști care umplu săli de concert fără ca vreuna din piesele lor să pupe vreo clipită de difuzare?

Atunci ne modernizăm privirea și aruncăm cu dânsa spre atotputernicul și atât de pâclosul online: vizualizări pe Youtube, fani de pe Facebook, „reach” și alți termeni de-ăștia de i-a fătat limba română în ultimii ani. Numai că aici, cu câteva parale, poți să-ți operezi estetic fața virtuală astfel încât tu, ilustru necunoscut, să pari coșcogea hartistul de talie intergalactică. E drept că la o uitătură atentă și cât de cât educată se cam văd „cusăturile operației”. Dar cine mai are timp, în zilele noastre, să fie atent sau să se educe?

O a treia soluție ar fi  banii. Dar statistici de încasări nu se publică în industria muzicală românească din câteva motive foarte importante. În primul rând de rușine. În al doilea din cauză că factura este un document încă destul de rar întâlnit pentru mulți artiști, iar cântările „africane” nu se pot publica pentru că ANAF-ul nu doarme. În al treilea rând pentru că OGC-urile, casele de discuri și chiar și unele agenții de management și impresariat sunt veritabile mașini de fum în ochiul dornic de cifre al oricui s-ar interesa. Las’ că știu ei și-ai lor, ce ne mai trebuie nouă, ceștilalți, să știm care-i treaba? De ce, Doamne iartă-mă, să fim în stare să avem cifrele industriei pentru a le putea studia și evolua? Ia să ne vedem noi fiecare de șușele și mini-studiourile noastre. Cam asta e atitudinea. Deci nici așa.

S-ar mai putea să ne gândim la mereu noul etalon: „umple Polivalenta?” / „umple Sala Palatului?”. Doar că nici aici nu-i taman cușeră treaba, pentru că există subcapitolul invitații aruncate-n toate părțile și bilete vândute buluc unor corporații care le fac cadou mai departe angajaților cuminței sau partenerilor de nădejde.

happy-fans

Iaca unde se ițește un singur lucru sincer, unul care nu poate fi falsificat niciodată: fanul adevărat. Ăla pe care chiar îl interesează cine ești, încotro te îndrepți și care e în stare să pună bani deoparte ca să îți cumpere ție muzica și produsele adiacente ei. Ăla care te apără cu îndârjire când altcineva zice despre tine că ești praf. Ăla care își convinge prietenii, vecinii, colegii să asculte piesa ta nouă sau să vină la concertul tău. Găbjești ce zic, da? Fanul ăsta de care vorbesc eu aci nu-i omul de ți-a dat un „like” grăbit și a uitat de tine în secunda doi.

Degeaba te cheamă Poptămaș și ai aproape 2 milioane de fani pe Facebook dacă majoritatea habar n-are că tu ești, de fapt, un cântăreț. Fix zero înseamnă piesa difuzată în heavy rotation pe toate radiourile dacă tu nu ai personalitatea formată și comunicată astfel încât oamenii care te caută după ce te-au auzit la radio și te descoperă să înțeleagă repede și bine cine ești și ce vrei. Exemplul pozitiv aici este Carla’s Dreams. Pe ei îi ții minte. Exemple negative: toate fustițele scurte și toate pachețelele de mușchi care postează de trei ori pe zi piesa lor (singura, tot aia de acum cinci luni), iar în rest fac „fremos” din buzițe sau bicepși la selfie. Sigur că ei adună multe „like-uri dulciki shi poofoase” peste tot, doar că e greu să vinzi bilete la concertele de bicepși și buzițe. Iar când fanii nu-s, piesa aia nouă și smecheră întârzie să apară și radiourile au trecut de ceva vreme la o nouă fustiță, artistul constată, uimit, că nu-l mai știe nimeni, că nu-l mai vrea nimeni, că ESTE nimeni.

Fanii adevărați îi câștigi greu. Ei trebuie convinși că meriți atenția lor, că valorile tale coincid cu ale lor, că muzica ta este de fapt un proces de evoluție, de descoperire – o călătorie în care ei sunt gata să pornească alături de tine. Timpurile pe care le trăim te ajută pe tine, artistule, să vorbești direct cu ei, să le spui ce faci, ce vrei. Să îi întrebi pe ei ce vor de la tine. Nu mai ai nevoie de televiziuni, de radio, de reviste muzicale. Le poți vorbi tu însuți prin zeci de canale de comunicare pe care le poți strânge buchețel la tine-n telefon. Nimeni în afară de tine nu va ști câți fani adevărați ai. Însă cu siguranță că nu vei avea niciodată mai mulți sau mai puțini decât meriți la un anumit moment.

Doar că, pentru a le putea spune lor cine ești tu și ce vrei de la ei și de la viață, trebuie ca mai întâi să se întâmple miracolul: să afli tu!

sursa imagini: http://www.shadesofsolveig.com, http://disruptive-communications.com/