Ai nevoie sa vrei ceva.

Am 35 de ani. Asta inseamna ca primii mei ani de viata s-au consumat in comunism, o perioada in care libertatea de a alege iti era la maxim limitata. Nu aveai prea multe ocazii in care sa-ti exprimi acest drept: la alimentara gaseai cam tot aia de mancare – adica mai nimic, la televizor exista un singur post in romaneste, la radio cam la fel; nu existau alegeri in adevaratul sens al cuvantului, mai curand o mascarada; profesia pe care ti-o alegeai nu prea avea importanta, pentru ca, orice ai fi facut, statul iti asigura automat un loc de munca undeva; nu aveai prea multe optiuni unde sa-ti petreci concediul – depindea unde gaseai bilete; filmele care rulau intr-un oras erau doar cateva, la fel si piesele de teatru;  nici hainele nu te insipirau sa intreprinzi cautari indelungi: erau toate terne, fara nimic atractiv.

Pe de-o parte era o viata simpla. Nu aveai deasupra capului sabia taioasa a propriilor alegeri gresite. Probabil de-asta multi din cei trecuti de mijlocul vietii regreta acum acel regim. Pe de alta parte insa, asa iti pierdeai una din calitatile esentiale ale omului: liberul arbitru – libertatea de a alege. Faptul ca eu mi-am petrecut primii 10 ani din viata pe vremea lui Ceasca e un avantaj. Sistemul nu a apucat sa ma strice, dar am trait destul cat sa-mi aduc aminte. Pe de alta parte, eu am fost educat, acasa si la scoala, de oameni care si-au trait cea mai mare parte a vietii sub comunism. De oameni care de cand s-au nascut si pana la cativa ani buni dincolo de floarea varstei lor au banuit ca exista ceva numit liber arbitru, unii au citit despre asta, insa n-au TRAIT efectiv bucuria de a lupta pentru ceva ce vrei.

Eu am avut noroc. Parintii mei si-au dat seama ce lipseste educatiei mele si mi-au deschis mintea in orice fel au putut. N-am sa uit niciodata socul pe care l-am avut la 12 ani cand un profesor, in clasa unei scoli cu o alta programa de invatamant decat cea mioritica, m-a intrebat: „Tu ce parere ai?”. Am inceput, timid, sa recit din ce retinusem eu ca predase el. Zambind, m-a intrerupt. M-a rugat sa iau loc (nu era nevoie sa stau in picioare cand raspundeam), mi-a multumit ca am fost foarte atent si m-a rugat inca o data sa ii spun ce cred EU despre ce predase EL. Care e PAREREA mea? Intrebarea lui ataca o regiune a creierului meu in care rotitele nu se prea invartisera niciodata. Parerea mea nu era importanta decat cateodata, acasa. Nu mi se cerea si atunci mintea mea nu stia cum sa o exprime, chiar daca ea, opinia personala, exista intr-o faza amoebica undeva prin vreun cotlon de creier. Norocul meu a fost ca la 12 ani inveti foarte repede sa ai o parere si sa o exprimi.

eu la scoala

Alt soc a aparut in momentul in care, pentru a alege niste activitati extra-scolare, am fost intrebat ce-mi place. „Cum adica?” am facut eu ochii mari. Era simplu. Scoala iti oferea ocazia, dupa terminarea orelor, sa explorezi diverse domenii ca sa descoperi din timp ce iti place si ce nu. Sport, muzica, dans, scris, diverse activitati manuale… Trebuia doar sa vrei ceva. Am ales scrisul atunci. Am fost redactor la ziarul scolii. Inca mai folosesc din informatiile pe care le-am primit pe atunci, acum mai bine de 20 de ani!

Noi, din pacate, nu stim sa vrem. Nu ne-a invatat nimeni. Si, daca nu ne „desteptam” noi, nu ne va invata nimeni niciodata. Pentru ca un popor care nu stie sa vrea, care nu stie sa aiba o parere, e un popor lesne de dus de nas: un pic de iz de shaorma cu de toate, o saptamana de vacanta trista pe litoral, burta plina de Craciun si de Paste, gratarul de 1 mai, destule facultati ca toate odraslele noastre sa fie someri cu patalama. Enumerarea asta nu exista pentru ca asa VREM noi, ci pentru ca asa stim ca se face. Asa e bine. Asa face si vecinul. Sau ala de a facut multi bani in doi ani si si-a luat masina scumpa, dar tot in spatele blocului sta sa sparga samanta, „finca nu uita de unde-a plecat”. Ne uitam la altii si facem ca ei nu pentru ca asa vrem, ci pentru ca asa „se face”.

De aici rezulta, din pacate, prea multe zambete lipsa la apel. Prea multe vieti irosite intr-o cumplita mediocritate. Prea multa frustrare inghitita cu gheata, in pahar sau, mai rau, varsata in trafic sau pe nevasta.

Poti sa vrei orice. Chiar daca lucrul acela e unul foarte indepartat de tine. Faptul ca ai un ideal, ca iti doresti ceva, iti va da o directie. Nu vei trai in deriva, fara sa intelegi de ce faci ceea ce faci, ci, din secunda in care vei descoperi ce vrei, vei porni intr-o calatorie geniala: viata ta.

Romane, pe bune: ai nevoie sa vrei ceva!