Muzica există așa cum o știm noi azi datorită câtorva nume care, prin creația lor, au influențat tot. Adică n-au creat trenduri, curente muzicale sau mai știu eu ce etape ale istoriei muzicii moderne, ci au schimbat felul în care muzica e creată, percepută, vândută, apreciată. Deși cu multe eșecuri la activ, cu etape dubioase și o personalitate care nu i-a ajutat deloc popularitatea, Prince este unul din acești artiști.
De la spiritul de frondă care l-a făcut să renunțe la numele său doar pentru a câștiga războiul contra casei de discuri și până la ritmul halucinant în care muncea zi de zi – tot ce a făcut Prince a servit drept model. A fost copiat, imitat, disecat. Deși n-a ajuns niciodată la succesul comercial și popularitatea eternului rival Michael Jackson, Prince e privit de cunoscători drept muzicianul mai rafinat, mai curajos, mai… muzician.
N-am să încep să-l descriu pe super-omul ăsta într-o recenzie a unei cărți care are sute de pagini bine scrise despre viața lui. Am simțit totuși nevoia să scriu câteva fraze pentru cei care, pasionați de industria muzicală dar care abia s-au apucat să își educe pasiunea, s-ar putea să nu știe încă exact câte sunt de învățat din viața lui Prince.
Parcă în făcând în ciudă numelui, “The Rise of Prince: 1958 – 1989” începe cu fix sfârșitul vieții lui Prince relatat alert, gazetărește. Prin prologul ăsta, Alex Hahn reușește să vâre cititorul în misterul, în controversa care au înconjurat artistul “formerly known as Prince” și plasează restul cărții în fix atmosfera în care merită citită. Sau cel puțin asta am simțit eu.
Din “The Rise of Prince: 1958 – 1989” înveți despre determinare, despre importanța de a ști atât de multe încât să poți depinde de cât mai puțini oameni, dar și despre capcana pe care ți-o întinde mieros ispita de a controla absolut totul.
Pe Kindle găsiți cartea asta aici.
Citatele mele preferate din “The Rise of Prince: 1958 – 1989” sunt*:
“- Voi trăi mereu în Minneapolis, a zis Prince la un moment dat. E atât de friguros orașul ăsta, încât alungă oamenii răi.”
“Lucrând cu artiștii, Bloom căuta să identifice lucrurile pe care el le numea ‘punctele de pasiune’, acele forțe psihice de la nivelul subconștientului care, atunci când erau deblocate, nășteau momente de creație autentică și spontană.”
*traducerea îmi aparține
